Câteva întrebări existențialiste în context educațional
Cum poate contribui educația la devenirea personală?
Este „pregătirea pentru societatea viitoare” într-adevăr miza educației? Este educația menită să ajute la înțelegerea a ceea ce ne înconjoară pentru a ne putea integrasau adevărata ei menire este să formeze oameni care să transforme lumea?
Este un Buildung individual și social ceea ce ar trebui să urmărim? Și dacă da, cum?
Cum am putea găși cursul „corect” al educației?
Cum putem scăpa de actualul jargon copleșitor care ne ține captivi ca educatori într-o configurație prestabilită?
Auzim tot timpul, în toate programele și în toate sistemele de învățământ că trebuie să „pregătim elevii pentru locurile de muncă ale viitorului”sau să îi pregătim pentru potențialele schimbări dintr-o lume globalizata, web 4.0 etc.”.
Auzim foarte puțin insa despre faptul că ar trebui poate să îi ajutăm pe copii să își găsească propriul drum, oricare ar fi acesta. Auzim foarte puțin despre cum copiii și apoi adolescenții ar trebui să se descopere pe ei înșiși și apoi să se decidă pentru o cale sau alta sau niciuna din cele sugerate de altiii sau pre-existente. N-ar trebui să fie în regulă să nu aleagă o cale propusă, sugerată, sau mai ales impusă, de altcineva? Nu ar fi oare mai bine pentru elev sau student nu doar să „navigheze pe harta cunoașterii ” sau să își creeze o “proprie hartă a cunoașterii”, ci poate să se simtă liber să nu folosească deloc conceptul de hartă și să nu caute o cale spre o destinație deja existentă.
Cum e mai bine? Să țintim spre destinații deja cunoscute sau să ne fabricăm noi înșine destinații printr-o alchimie proprie învățării? Este suficientă experiența pentru a învăța sau se poate învăța fără multe experiențe? Învățarea din experiență este limitată dacă nu este însoțită de reflecția asupra experienței în așa fel încât la o următoare experiență și instrumentele de reflecție să fie îmbunătățite astfel încât reflecția că facă un salt calitativ. Îi ajutăm oare pe copii să facă asta?
Cum poate educația să ne elibereze de constrângerile unei societăți materialiste, axată pe produse și procese și mai puțin pe cei care le crează?
Cum poate cineva să fie liber și să nu moară de foame fără să-și piardă demnitatea și mai ales fără să accepte compromisurile care ne pândesc la tot pasul?
Sistemele educaționale contemporane sunt în general preocupate de „pregătirea pentru viață”, viața așa cum o văd ei, cei care concep programele. Copiii devin devin astfel niște componente care vor trebui să se încadreze într-un organism funcțional, piese de puzzle deja decupate în forme care caută, sub îndrumare să-și găsească locul în angrenaj astfel încât creatorul acestuia să se bucure de spectacol și de succesul combinațiilor.
Care este atunci rolul profesorului când abordăm existențialist educația?
Îi putem ajuta pe copii să se (re)găsească pe ei înșiși atunci când noi (cel puțin unii dintre noi) suntem pe un drum continuu și întortocheat spre înțelegere? Avem cu adevărat o „poziționare” în cadrul culturii în care trăim? Avem în vedere implicațiile culturale asupra predării noastre zilnice? Circumscriem amprenta culturală triunghiului elev-profesor-materie sau o înscriem în ea?
Geert Biesta spune că „sarcina educatorului este de a trezi și de a consolida în altă ființă umană dorința de a exista în lume într-un mod „matur””.
Între „aufgabe” (sarcină) și „auftrag” (misiune) modul “matur” recunoaște integritatea și alteritatea a ceea ce este „celălalt”. Ceea ce implică generozitate și respect pentru libertatea celuilalt.
Atingem maturitatea atunci când ne dorim ceea ce este de dorit…sau nu este chiar așa?
Este rolul educatorului acela de a ajuta copiii să-și definească și apoi să își aleagă propriile dorințe într-un „mod matur în așa fel încât să facă trecerea de la „a fi supuși dorințelor” la „a fi subiectul dorințelor” în așa fel încât această rearanjare/realiniere/reordonare/prioritizare a dorințelor să poată schimbă intensitatea lor?
Sustenabilitatea educațională, mai degrabă în sensul de Buildung decât în cel de Erzihung, are loc în acea zonă de mijloc în care copilul poate există simultan „în” și „cu” lumea. Putem oare face ca acest lucru să se întâmple prin intermediul pedagogiei și al unui curriculum înțelept? Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro