Cu cărțile pe față

Am crezut întotdeauna că este un simplu capriciu al lui Platon faptul că leagă laolaltăBinele – Frumosul – Adevărul. Un capriciu de filozof, căruia îi place să înmănuncheze lucruri altminteri distincte. Teoria Ideilor mi se părea de aceea doar o simplă teorie, un „construct” care „ține laolaltă“ doar în chip superficial și care așteptă ca o nouă teorie să vină să-i ia locul.

Mi-au trebuit ani ca să înțeleg că nu e așa. Aceste trei cuvinte îngemănate nu trimit la lucruri din lume, ci la „valori“. Ar fi însă de dorit să nu înțelegem prin asta „bunuri de valoare“, asemeni celor pe care le încuiem în seif când ajungem la hotel, sau pe care avem grijă să nu le lăsăm în mașină, la vedere, de teamă că nu le vom mai găsi când ne întoarcem. Nicidecum. Valorile sunt acele „non-lucruri“, aș putea zice, pe care nici un seif din lume nu le poate păzi, ci numai noi, noi înșine, în măsura în care înțelegem să trăim ghidați de ideile de „bine“, de „frumos“ și „adevăr“. Valorile sunt lucruri în care credem și care nu există decât prin adeziunea noastră. În schimb, trebuie spus, dacă nu ni le poate lua nimeni, prin nici o efracție, noi înșine le putem distruge foarte ușor.

În unele epoci, aceste ghidaje ale vieții sunt puse la grele încercări. Îți vine tot mai greu să duci o viață prin care să te „conformezi“ lor. Nietzsche are o expresie memorabilă pentru astfel de momente de cotitură, de fapt de anarhie (metafizică), spunând că se petrece o „răsturnare a tuturor valorilor“. Avem azi sub chiar ochii noștri un asemenea fenomen: de pildă, furtul (din bani publici) este dezincriminat (parțial sau total), se găsesc circumstanțe atenuante, ba chiar justificatoare, pentru o suită de gesturi reprobabile, care apar dintr-o dată într-o altă lumină. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre ceea ce spune vorba lui Nietzsche, privită atent. Accentul cade pe faptul că toate valorile sunt puse în pericol, atunci când una dintre ele este atacată. Nu se poate întâmpla ca doar una singură să fie „răsturnată“, iar celelalte să rămână în picioare, neatinse. Fire nevăzute le leagă. În definitiv, acest lucru îl spunea și Platon, nu?

Valorile co-există într-un soi de solidaritate, fără de care nici una dintre ele nu poate fi ceea ce este: ghidaj eficient pentru viața pe care o ducem. Sunt prinse într-o horă care se sparge și se dislocă în clipa în care una dintre ele iese din joc. Ele dăinuiesc îmbrățișate.Adeziunea trebuie să fie integrală, la fiecare dintre ele și la toate deopotrivă. Aceastaeste motivul pentru care vorbim, în definitiv, de integritate. Sau, în cazul nostru, despre integritate academică.

Un plagiat și o îmbrățișare

Anul 2012, când s-a descoperit plagiatul prim-ministrului Victor Ponta, a fost un an de cotitură. Deși vestea a venit dinspre cea mai prestigioasă revistă academică din lume, revista Nature, o dată ajunsă la noi, au început relativizările de genul „c-o fi, c-o păți…“. Societatea noastră era nepregătită, cuvântul „plagiat“ nu prea spunea nimănui nimic și, mai ales, nu se înțelegea prea bine care sunt exact prejudiciile. Oamenii de rând vedeau în asta un reproș minor, de genul „a copiat când era mic la o teză la chimie“. De ce să facem atunci atâta caz? Mai grav decât atât a fost faptul că nu doar oamenii de rând, ci și profesorii reacționau așa. Un rector de Universitate ajuns ministru de externe, Andrei Marga, spunea cu nonșalanță că prin asta „i se caută nod în papură“ șefului său. El, care trebuia să știe exact că e vorba de furt calificat, prefera să spună astfel de cuvinte, ca să disculpe. S-au întâmplat, vă amintiți, lucruri extreme atunci, până într-acolo încât ministrul educației, Liviu Pop, a oprit curentul electric la sediul în care comisia de etică redacta verdictul asupra lucrării doctorale. S-ar putea face un film de aventuri cu evenimentele din acele zile, puse cap la cap.

Un important actor de pe scena publică și academică românească și-a jucat atunci rolul cum trebuie: Universitatea din București. Cazul a intrat în Comisia de Etică și, în urma analizei, a fost emis verdict de plagiat. Autonomia universitară și-a spus cuvântul. Liviu Pop n-avea și cheile de la panoul electric al Universității, ca să poată „stinge lumina“, cum făcuse cu Comisia de la minister. A fost greu, a fost presiune politică maximă (cum este azi pe justiție, dacă se poate face comparația), dar Universitatea a rezistat. Și astăzi îi auzi, pe cei care au făcut parte din acele comisii de analiză, spunând cu un oftat adânc: „Cât de greu a fost…!“

Mă aflam pe atunci, în 2012, într-un stagiu de cercetare la Universitatea din Viena, dar urmăream cu sufletul la gură evenimentele de aici. Când am aflat că Universitatea București nu a cedat la presiuni și a luat o poziție fermă, îndrăznind să recunoască frauda, am sărit în sus de bucurie. Firește că nu știam exact câtor oameni li se datorează această reușită, drept care entuziasmul meu s-a concentrat pe o singură persoană: cea a rectorului. Într-un elan de bucurie, mi-am spus: „Când mă voi întoarce, primul lucru pe care îl voi face, când îl voi întâlni pe culoarele Facultății, va fi să îl felicit și să-l îmbrățișez. Da, așa voi face, chiar dacă va părea un gest deplasat. Așa voi face, în văzul tuturor!“ Îmi asumasem gestul în integralitate, cu mult înainte de a-l face. Era o promisiune față de mine însumi, pe care eram hotărât să o țin, fără să-mi pese că rectorul însuși – sau colegii care se vor nimeri de față – vor fi poate șocați. Soarta a făcut însă ca, până la urmă, cel luat prin surprindere să fiu tot eu.

L-am întâlnit abia în anul următor, când tocmai intram într-o sală de conferințe. Se afla la prezidiu, lângă alți vorbitori. Era imposibil să-mi țin promisiunea, drept care mi-am zis că firesc este să-mi amân îmbrățișarea. Ca un făcut, următoarea dată când am stat față în față aveam între noi masa lată a unei săli de ședințe, iar ședința tocmai începuse. Cum să te duci să îmbrățișezi tam-nesam pe cineva care stă pe scaun, aplecat asupra unor hârtii oficiale? Și cum să ajung la el? Pe sub masă? Peste masă? Mi-am zis că îl voi urmări în continuare cu tenacitate, pentru a nu rata proiectul îmbrățișării. Ca să nu mai lungesc vorba, voi spune că, după o vreme, s-a nimerit să stăm de vorbă într-un strâmt birouaș în care profesorul își ține orele de consultație la Facultate. Iarăși mi s-a părut inadecvat, ba chiar de-a dreptul tardiv, să fac gestul fără alte precauții, așa că am ales doar să-i relatez cu lux de amănunte cât de mult am vibrat de la depărtare, și să-i povestesc, ca pe o anecdotă savuroasă, gândul meu poznaș de a-l îmbrățișa când îl voi întâlni. Iar atunci a venit rândul meu să fiu surprins: rectorul mi-a spus, cu cel mai mare firesc: „Păi, atunci, îmbrățișați-mă!“. Ne-am ridicat amândoi în picioare și, în strâmtul birouaș de consultații, am stat o vreme îmbrățișați.

Morala? E una mai presus de cuvinte. Am simțit că, fără cuvinte, cineva îmi spune „cât de greu a fost“ și că gestul meu venea ca o vitamină alinătoare pentru cineva care suferise o adevărată traumă, ce nu prea se putea povesti. Am simțit că, la destulă vreme după ce evenimentele anului 2012 trecuseră, încă mai avea nevoie de îmbrățișarea cuiva, a oricui, adică de susținere, de suport. Mi-am dat seama atunci – și a rămas ca o lecție pentru toată viața – că astfel de gesturi trebuie făcute, chiar dacă ar fi să sari inopinat peste mese de prezidiu sau te strecori pe sub masa de ședință. E nevoie de ele, pentru a-i întări pe cei puși la încercare (și, în acel an de pomină 2012, au fost destul de mulți cei greu încercați, nu doar cel asupra căruia se concentrase recunoștința mea).

Un nou plagiat

Anul 2019 a adus o nouă încercare Universității din București. Sigur, nu așa mare, de astă dată nu era vorba de un prim-ministru în exercițiu, ci de un fost ministru al Culturii, cu douămandate în trei guverne. Își luase titlul la noi, la Filozofie, în 2008, în prezența lui Ion Iliescu la ședința de susținere. Mi s-a spus de curând că rezultatul expertizei CSUD confirmă frauda (nu am văzut însă, deocamdată, nici o hârtie oficială). Mă gândesc acum că titlul pe care l-am ales pentru articolul din Contributors, De ce ne-ai batjocorit?, are perfectă acoperire. Fiindcă, dacă privești mai îndeaproape maniera în care este comisă frauda, sesizezi un anumit cinism, simți vie conștiința celui care fură tocmai când săvârșește fapta. Ne-a tras pe sfoară, da, chiar așa, ne-a batjocorit.

Printre comentariile la articolul de atunci, câteva dintre ele mi-au atras atenția. Cineva spune: „În primul rând v-au batjocorit coordonatorul doctoratului și membrii comisiei, care i-au acordat doctoratul.“ Are dreptate! Altcineva spune de asemenea că ar trebui verificată în detaliu și activitatea profesorului coordonator: „O simplă privire la raftul de doctorate coordonate și observăm că omul pretinde competență universală, coordonează tot. Nu degeaba îi zicem noi, studenții «profesorul tutti frutti», că el coordonează fără discernământ tot.“ O a treia persoană vine să întărească cele spuse de ceilalți: „Acest gen de furt pare în acord cu paznicul. Coordonatorul. În general, paznicul care favorizează hoțul are și el un câștig.“

Aceste comentarii m-au pus pe gânduri și am început în mod firesc să îmi pun o nouă întrebare: de fapt, cine ne-a batjocorit? Răspunsul la ea îl oferă, dacă vreți, statistica. Adică o vizită la… raftul cu doctorate.

La raftul cu doctorate

O consultare a raftului cu pricina de la Facultatea de Filozofie e plină de învățăminte. Nu am făcut până acum decât o analiză preliminară, pe care îmi propun să o continui și să îi prezint la un moment dat rezultatele, dar, în mare, se poate aprecia că lucrurile stau în felul următor.

Există două categorii de teze: 1) ale unor doctori care și înainte, dar mai ales după susținerea doctoratului se remarcă prin contribuții științifice, articole publicate în domeniu, uneori parcurs post-doctoral impresionant, cărți publicate la edituri importante și activitate curentă în sfera filozofiei. E o adevărată încântare să răsfoiești producțiile acestora, deoarece sunt „muncite“ din greu, scrise acurat și cu contribuții personale indubitabile. 2) în cea de-a doua categorie intră tezele scrise de oameni care nici înainte și nici după doctorat nu au desfășurat activitate științifică. În biografia lor, episodul doctoral pare un accident. S-au ocupat și se ocupă cu altceva în viață, sunt uneori avocați, ziariști, veleitari de prin provincie sau – în destul de multe cazuri – lucrează prin ministere sau în alte instituții ale statului. Este tare neplăcut, uneori insuportabil să răsfoiești acest soi de teze, fiindcă sunt, în mare parte, însăilări suspecte de poncife care străbat ca un nor de meteoriți internetul. Chiar dacă nu e fraudă directă, copleșitoare este marca inconfundabilă a mediocrității cu exprimare sleită, indecent de compilatoare. Nu pot spune, la această oră, câtă vreme analiza nu este încheiată, care dintre aceste categorii de teze prevalează ca număr.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro