Cu junghiul la doftor, la nemti

AU, IOI, VAI! Pe Costi il doare in dreapta. Din abdomen, pana in spate, la rinichi, il sageata la fiecare miscare. Bulinele de dureri ajuta doar temporar, e musai sa vedem ce zice un specialist. Suna la medicul de casa, sa vada cand il poate primi. „Veniti imediat, insa cam e de asteptat!” spune dis-de-dimineata asistenta, cu glas moale si accent strain. Zis si facut. Il urc in masina pe pacientul chircit in unghi drept si tai-o la doctor.

Junghiul de 10 euro

In sala de asteptare, plin ochi! E cald, aerul e greu, se tuseste, se stranuta. Virusii zburda in voie, daca ai venit negripat, risti sa nu pleci la fel. Noi n-avem treaba nici cu porcina, nici cu preventia ei, suntem aici pe motiv de junghi. „Cardul de asigurare si 10 euro, va rog” zice asistenta cu glas moale. E inceput de trimestru si nu-ti pare asa rau de cei 10 euro taxa „de praxis”, introdusa acum cativa ani. Daca junghiul te apuca in 31 martie, ghinion, caci la 1 aprilie esti iar bun de plata.

Din 2004, pe langa plata asigurarii medicale, pacientii din Germania platesc inca 10 euro pe trimestru la prima consultatie a unui medic de casa sau specialist. La stomatolog si la psihoterapeut, platesti alti 10 euro. Astfel, sanatatea te mai poate costa cateva sute de euro pe an, pentru taxa de praxis, medicamente si tratamente neincluse in asigurarea medicala obligatorie.

Aceasta reprezinta 15,8% din salariu, platita jumatate de angajat si jumatate de angajator. In plus, 0,975% din salariul brut costa „asigurarea de ingrijire” obligatorie, mai mare cu 0,25% in cazul adultilor de peste 23 de ani, fara copii. La asigurarile private, paleta de servicii medicale se constituie pe baza contractului individual intre asigurat si firma de asigurari. Un anumit procent din cheltuielile suplimentare de sanatate iei inapoi de la fisc in anul urmator, la declaratia pe venit.

Toate astea imi trec prin cap, pe cand asistenta se ocupa de „receptia” pacientului Costi. Desi saracul abia mai rasufla, e trimis la asteptare, in rand cu ceilalti pacienti. Personal, mi se par mult mai putin suferinzi, insa nu poti sti ce are fiecare „pe dinauntru”. Costi are noroc, o tanara ii ofera scaunul ei. Eu raman in picioare, pe holul in care mai asteptau vreo patru persoane.

Barzoiul impertinent

De medic, nici urma, precis are vreun caz forte in cabinet. Trece o ora, trec aproape doua. Asistenta rezolva, pe rand, cazurile banale si prescrierea de retete. La doctorul propriu-zis se perinda vreo patru-cinci. Prin usa intredeschisa se aud conversatii joviale in ungureste si doi pacienti ies radiosi, dupa smalltalk-ul in limba materna.

Doctorii din Germania cu studii de medicina in alte tari sunt obligati sa-si afiseze pe placuta de la intrare si un „detaliu geografic”. Astfel, avem „Universität Pecs” sau „Universität Cluj“ sub numele si titlul cate unui doctor imigrant. N-am observat, pana acum, ca aceasta referinta sa le sperie clientela. La doftoru` nostru, nici vorba.

Pe Costi, durerea nu-l lasa nicicum. Insa nu mai e mult, e primul la rand, cand…Cand intra un domn inalt si carunt. Paltonul nu si-l da jos, se balanseaza doar nerabdator, de pe un piciorong pe altul, strangand o mapa cu pliante publicitare in brate. In fata lui sunt vreo trei persoane, in afara de mine, venita ca insotitor. Medicul iese din cabinet in urma unui pacient „rezolvat“ si da sa ia fisa urmatorului, adica a lui Costi cel suferind.

Cu o rapiditate surprinzatoare, agentul publicitar ne depaseste pe toti si il ataca pe medic cu un zambet larg si un torent de vorbe. Apoi aluneca cu medicul inspre cabinet, lasandu-ne pe toti masca. „Pana aici“, mi-am zis, reactivandu-mi-se „tristele amintiri“ din vremea cozilor comuniste, cand mereu se gasea cate unul „mai cu mot“, care sa se bage in fata. Incep sa fac galagie asistentei, pomenind ceva despre „respect“ si „bunul-simt“.

Start la Urgente

Probabil deranjat in conversatie, medicul deschide usa cabinetului si ma anunta, dur, ca „aici, asteptarea s-a incheiat“. Adica, s-o intindem, cu o trimitere la internist. Costi insista insa sa ramanem si intervine, conciliant. Eu ies sa-mi alin nervii cu o tigara, afara. Mai stau vreo ora, pe la 13.00 la pranz Costi iese victorios, cu o trimitere la URGENTE, la spitalul din oras.

Il imbarc in masina si-i dau viteza, la spital. Prin cap imi trec tot felul de „urgente“: apendicita, pancreatita, rinichi perforat. Lui Costi ochii i se duc in fundul capului, e din ce in ce mai livid. Ajungem la spital, fost municipal, transformat intr-o clinica moderna, privata. Receptia centrala ne trimite la urgente. „Cardul de asigurare!“ cere cu glas de bariton, un functionar de spital, de dupa un geam securizat. Il primeste, marcheaza pacientul in computer, ia trimiterea si ne spune sa asteptam. Alta sala de asteptare, vreo doi la rand.

Il las pe Costi sa astepte si fug inapoi la masina, sa o parchez reglementar, in garajul spitalului. Pe zona de 15 minute si 50 de centi, rapid risti sa depasesti intervalul de parcare si sa te trezesti cu masina ridicata. Gasesc cu chiu cu vai un loc si sprintez inapoi, la urgente. Cu vreo trei hartoage in mana, Costi zice sa cautam un lift, caci situatia lui e de etajul trei. La URGENTE INTERNISTE, care va sa zica.

Vine un lift, din cele patru pentru pacienti, urcam la trei. Sunam la o usa de sticla, se iteste un cap, care ia actele de trimitere si ne trimite din nou „in asteptare“. Nu dureaza insa mult si Costi e inauntru, pe maini bune. Rasuflu usurata si incep sa percep si alti stimuli, cum ar fi chioraiturile din propriul stomac. Iau un lift spre parter si ma inviorez in atmosfera de „hol de hotel“: automate de banca, de telefon, de parcare, un magazin cu de-ale gurii, jucarii si pijamale de spital, un mic restaurant. Iau o banana, un suc si o cafea, imi zic ca restul mai vedem, dupa…diagnostic.

Cius-magarus

Urc iar la trei, ma instalez intr-un scaun si ma uit, ca la cinema: la pacientii ambulatorii, la cazurile grave, transportate in paturi mobile pe coridor, intre saloane. La medicii tineri si subtirateci, pasind elastic in alb si salutand, macar cu un zambet, lumea care asteapta. La personalul auxiliar, vorbind aproape in soapta, facandu-si treaba organizat si cu miscari precise. La vizitatorii cu flori si fructe, neluati la rost de nici un portar. La un functionar al vamii si un politist, probabil in ancheta.

Stau si stau, trece de ora 16.30, dupa-amiaza. Intr-un final, usa de sticla se deschide si sunt chemata inauntru, pentru scurte precizari „de translator“. Costi e gata imbracat, ochii i-au revenit din fundul capului si-i sclipesc mai vioi. A supravietuit analizelor de tot felul, sonografiei si „ventuzelor detective“. Diagnosticul nu e grav, necesita medicatie, dieta, repaos. In plus insa, e si o trimitere la cardiolog.

All`s well that ends well, adica totu-i bine cand se termina cu bine. Iau pacientul injectat cu un calmant, maldarul de hartoage si retete sub brat si coboram din nou la parter. In vitrina magazinului cu suveniruri, afiseaza un ranjet larg, de plus, un magarus. L-as cumpara lui Costi, ca prieten de convalescenta. Il iau de pe raft, insa pretul de pe eticheta si protestele lui Costi ma fac sa renunt. Asa ca, fac jucariei o poza cu celularul si plecam din spital, in pas de Cius-magarus.