Cum erau vânați mamuții? Cu totul altfel decât arată picturile din peșteri, spune un studiu recent al oamenilor de știință de la Berkeley

Doborârea unui animal uriaș, de talia mamutului, prin simpla aruncare spre el a unor sulițe cu vârf de piatră, corn sau os, așa cum apare în majoritatea reprezentărilor artistice, ar fi fost imposibilă, susține un grup de antropologi de la Universitatea Berkeley, California. Cum erau, de fapt, mamuții vânați.

Cum erau mamuții? Analizele comparative cu elefanții moderni, precum și reconstituirile anatomice ale unor mamuți, au demonstrat că mamuții aveau un strat de grăsime gros de cel puțin 10 centimetri. Erau acoperiți cu o piele extrem de groasă (circa 2,5 centimetri), la care se adăuga un strat de blană, adesea întărit de noroiul care se usca pe acesta.

Un proiectil de os sau lemn i-ar fi gâdilat

Practic, era o veritabilă armură care făcea străpungerea acesteia o sarcină aproape imposibilă. Într-un studiu recent publicat în revista PlosONE se arată că vânătoarea unor astfel de reprezentanți ai megafaunei ar fi implicat o tehnică și o tehnologie extrem de rar citată în literatura de specialitate.

Reconstituirile cu gel balistic ale unor astfel de ținte nu au făcut decât să confirme faptul că un proiectil cu vârf de piatră sau din orice tip de material organic (lemn, os, corn șamd.) nu ar fi produs decât, cel mult, niște zgârieturi pe pielea animalului.

Astfel, întrebarea legată de modalitatea în care erau vânați mamuții în paleolitic a continuat să persiste de-a lungul timpului. A generat numeroase interpretări științifice. Evident, a fost adusă în discuție și posibilitatea ca aceștia să fi fost împinși de pe promontorii, posibil cu ajutorul focului, să fi fost direcționați către gropi capcană, toate posibilități viabile.

Există însă elemente care, pur și simplu, nu se potrivesc cu această imagine, și care susțin o altă realitate a vânătorii animalelor de talie mare, fie mamuți, fie mastodonți, rinoceri lânoși sau alți reprezentanți ai megafaunei. Iar aceste elemente sunt vârfurile lanceolate ale armelor gen suliță, specifice anumitor culturi paleolitice, a se vedea cazul culturii solutreene din vestul Europei, sau al culturii Clovis din America de Nord, ca să le numim pe cele mai cunoscute.

Un model care a persistat până la apariția armelor de foc

Autorii studiului din PlosONE au plecat tocmai de la acest aspect, anume al vârfurilor lanceolate descoperite pe teritoriul Americii de Nord și atribuite culturii Clovis. Astfel de vârfuri atingeau lungimi și de 10 centimetri, iar forma lor fină, extrem de elaborată, le-ar fi făcut improprii pentru o rută balistică. Pe scurt, aveau toate șansele să se rupă la impact, motiv pentru s-a invocat adesea rolul lor ritualic, mai degrabă decât practic.

Lancea nu se arunca, ea era folosită ca o pârghie ucigașă

Interesant este, susțin cercetătorii californieni, că modelul lancei a fost unul cu largă aplicabilitate de-a lungul istoriei. Lancea era folosită de la vânătorii care doborau animale de talie mare în Africa, Siberia sau America de Nord. Lancea era preferată de războinicii antici sau medievali care le foloseau pentru a doborî cavaleria inamică. După cum lancea  era ”suspectul” cazurilor extrem de rare ale vânării elefanților de război. Iar totul ținea, au adăugat oamenii de știință de la Universitatea Berkeley, din Bay Area, atât de tehnică, cât și de modul de realizare a armelor. 

În cazul populațiilor paleolitici, acestea ar fi folosit un sistem similar cu al vânătorilor din perioadele relativ recent, cei care se foloseau de forța animalului pentru a crea o forță de impact cu mult mai mare decât ar fi reușit chiar și cel mai puternic bărbat, prin simpla aruncare a unei sulițe.

Mai degrabă decât sulițe, vânătorii paleolitici ar fi folosit un sistem de tip lance. Lancea ar fi avut un punct de sprijin la sol, iar animalul care era hăituit spre acesta, ar fi generat o forță de impact uriașă. 

Testele cercetătorilor care au implicat ținte acoperite cu piei de vite, nu au făcut decât să confirme ipoteza că această tehnică ar fi avut un potențial letal chiar și pentru un animal a cărui greutate ajungea până la 9 tone.

Suporturile de os, elementul cheie al tehnicii de vânătoare a mamuților

Adesea, în asociere cu vârfurile litice de tip Clovis, arheologii au scos la iveală tije de os a căror utilitate a creat numeroase controverse de-a lungul timpului. Cert este că elementele suliței care erau formate din lemn au dispărut, astfel că tehnologia folosită de acei oameni a rămas una deschisă interpretărilor.

Specialiștii de la Universitatea Berkeley sunt de părere că astfel de tije făceau parte dintr-un sistem compozit, menit să ofere o rezistență sporită vârfurilor, precum și o eficacitate mai mare. Ei explică faptul că astfel de obiecte de os fixau vârful litic de corpul suliței prin caneluri (unele încă vizibile pe partea inferioară a vârfurilor de piatră).

Astfel, fapt demonstrat de testele de laborator, vârfurile litice, în loc să se rupă în momentul impactului, s-ar fi retras câțiva centimetri iar rezistența lor ar fi fost sporită de tija de os. Una care ar fi oferit, de asemenea, și stabilitatea acestuia. 

O inovație generată de nevoie

Comunitățile preistorice, nu doar cele din America de Nord, erau dependente de materia primă de calitate, pentru a-și crea arme. Uneori puteau călători sute de kilometri fără a găsi rocile necesare. De asemenea, puteau acoperi suprafețe uriașe fără a putea descoperi tije de lemn suficient de drepte și de robuste ca să creeze sulițe din ele.

Într-o atare stare de fapt, este puțin probabil ca indivizii respectivi să riște pierderea singurelor arme disponibile, fără ca măcar să știe dacă au ucis animalul sau nu, așa cum s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi aruncat spre acesta.

Energia victimei era cea folosită

Plantarea unor lănci sau folosirea lor într-un mod care să eficientizeze șansele de reușită, așa cum sunt cele descrise mai sus, reprezentau alternativele mult mai viabile, afirmă autorii studiului. În plus, energia generată de un corp uman în momentul aruncării unui proiectil ar fi fost incomparabil mai mică decât cea generată de un animal uriaș aflat în mișcare sau care șarjează spre vânător.  

Într-o astfel de lumină, tehnica și tehnologia propusă de cercetătorii americani pare cât se poate de plauzibilă. Mai mult, pune într-o lumină complet nouă modul inteligent și adaptat în care oamenii din paleolitic au interacționat cu astfel de uriași ai megafaunei.