Avocat specializat în drepturile omului, cu o experiență redusă în activism politic, în comparație cu majoritatea politicienilor laburiști, a devenit deputat abia la vârsta de 52 de ani, iar cinci ani mai târziu candida la funcția de lider.
A avut o bază de susținere redusă în cadrul grupului parlamentar, fără experiență în negocieri în culise sau în construirea de alianțe – motiv care ar putea explica numeroasele sale greșeli și schimbări de direcție.
Un început dezastruos
Guvernul Starmer s-a confruntat din start cu probleme. Printre controversele apărute încă de la debut s-au numărat cele legate de acceptarea (de către Starmer și alți colegi) de cadouri gratuite, inclusiv ochelari de marcă și bilete la concertul lui Taylor Swift. Cadourile nu erau ilegale, observă The Telegraph, dar scandalul nu l-a ajutat deloc.
Au urmat o serie de greșeli și schimbări de direcție în politicile sale.
Executivul a fost definit de decizia de a reduce subvențiile pentru încălzire pe timp de iarnă pentru aproape toți pensionarii, cu excepția celor mai săraci. Acest lucru a demonstrat o lipsă totală de conștientizare a implicațiilor politice ale acestei măsuri, care a fost foarte prost primită de alegători. Starmer a dat înapoi, dar răul fusese deja făcut. La un an după, laburiștii au admis că tema era încă ridicată de alegători în discuțiile cu politicienii.
La scurt timp după aceea, a încercat să reducă drastic cheltuielile sociale, aflate în creștere vertiginoasă. Și aici, a fost forțat să dea înapoi, într-o mișcare care pare să fi devenit marca guvernului.
De fiecare dată când a mai făcut un pas înapoi, scrie The Guardian, autoritatea lui s-a diminuat, iar impresia că administrația nu știe încotro se îndreaptă a devenit tot mai puternică.
Manifestul Partidului Laburist declarase că partidul „nu va majora impozitele pentru oamenii muncii, motiv pentru care nu vom majora contribuțiile la asigurările sociale, nici cotele de bază, majorate sau suplimentare ale impozitului pe venit, nici TVA-ul”.
În primul său buget de la preluarea mandatului, ministrul de finanțe Rachel Reeves a anunțat totuși o majorare a anumitor tipuri de contribuții la asigurările sociale (NIC) plătite de angajatori, scrie Channel 4, un nou motiv de critică.
„Lucrurile se vor înrăutăți”
Iar unul dintre primele discursuri ale lui Starmer pare să fi setat un soi de curs pentru guvernul său. Electoratul îi acordase un mandat zdrobitor. Oamenii erau dornici să scape de conservatori.
După măsurile de austeritate, diviziunile provocate de Brexit și privările cauzate de pandemia Covid, britanicii doreau măcar să spere că lucrurile s-ar putea îmbunătăți.
Însă Starmer s-a grăbit să înăbușe orice semn de optimism, avertizând, dimpotrivă, că viața era pe cale să se înrăutățească.
Efectul, au observat comentatorii, nu doar că a indus o atmosferă sumbră, dar a avut un efect economic, creând un factor de pesimism chiar în momentul în care încrederea oamenilor ar fi putut să crească.
O situație disperată
La câteva săptămâni de la preluarea mandatului, Starmer era deja ținta nemulțumirii publice. Un ministru din cabinet a explicat, plastic, că prim-ministrul suferă soarta „celui de-al treilea instalator”, scrie The Guardian.
Ideea este că proprietarul casei își îndreaptă furia nu către primul instalator care nu reușește să repare o scurgere, nici măcar către al doilea instalator care face treabă de mântuială și agravează problema, ci către cel care vine după aceștia.
În acest scenariu, Starmer, al treilea instalator, a devenit ținta furiei după măsurile de austeritate ale conservatorilor, după Brexit și tot ce a urmat.
Indiferent dacă această viziune este sau nu corectă, toată lumea este de acord că Starmer a avut foarte puțin spațiu de manevră, constrâns de angajamentele din programul electoral de a nu mări impozitele, care limitau drastic opțiunile guvernului de a genera venituri, și de creșterea economică greoaie.
El a preluat funcția în iulie 2024, moștenind o situație disperată: servicii publice lipsite de fonduri și o economie anemică, care nu mai genera resursele necesare pentru a acoperi tot ceea ce britanicii doreau și aveau nevoie.
Viața a rămas încăpățânat de grea pentru milioane de oameni, ceea ce explică în mare parte furia care a impregnat politica britanică de peste un deceniu. Dacă a existat o vreme când alegătorii i-ar fi acordat unui prim-ministru proaspăt ales câțiva ani pentru a redresa situația, aceste vremuri au apus de mult, spun analiștii.
Electoratul este acum nerăbdător, cerând rezultate aproape imediate, un proces intensificat și accelerat de rețelele sociale, scrie The Guardian.
Și, deloc întâmplător, forțe externe s-au alăturat valului de nemulțumire anti-Starmer. Donald Trump și, în mod special, Elon Musk au fost în mod special vocali în criticile lor, în special pe tema migrației.
Guvernul a îndeplinit unele promisiuni
Analizele sugerează că, în ciuda furiei alegătorilor, Guvernul Starmer a îndeplinit o parte semnificativă din promisiunile din campanie.
Salariul minim a crescut, drepturile angajaților au fost consolidate – măsuri apreciate de sindicate, dar criticate de opoziția conservatoare și de oamenii de afaceri – listele de așteptare la Serviciul Național de Sănătate (NHS) s-au redus, iar jumătate de milion de copii sunt scoși din sărăcie.
În vreme ce economia a înregistrat o creștere, ritmul a fost lent, iar acest lucru nu s-a văzut în mod evident în buzunarele britanicilor. Mulți au spus de altfel că stagnarea economică și costul ridicat de trai sunt factori majori ai nemulțumirii.
În orice caz, costurile de împrumut au scăzut, înainte de războiul din Iran, care le-a crescut din nou, iar inflația a scăzut.
În ceea ce privește tema controversată a imigrației, cifrele au scăzut.
În luna mai a anului trecut, Starmer a promis că noile măsuri privind imigrația vor duce la o scădere „semnificativă” a migrației nete în următorii patru ani.
Și, până în prezent, acest lucru s-a întâmplat. În ultimele 12 luni, potrivit unui instrument de monitorizare al BBC, migrația netă a scăzut cu 48%, cererile de azil au scăzut cu 12%, iar sosirile cu ambarcațiuni mici au scăzut cu 41%.
În ciuda acestui lucru, guvernul a fost constant ținta criticilor pe această temă, iar Reform UK, partidul lui Nigel Farage, a beneficiat de acest lucru, urcând pe primul loc în sondajele de opinie.
Câteva runde de revolte cu tentă rasială, izbucnite după infracțiuni grave comise de migranți au complicat și mai mult situația. Este vorba, printre altele, de cazul Axel Rudakubana, tânărul care a ucis trei fetițe în 2024 și de cazul mai recent al sudanezului care a atacat un localnic în Belfast.
Ambele au declanșat proteste violente împotriva migrației.
Cazul Mandelson a torpilat definitiv încrederea în Starmer
Una dintre cele mai serioase probleme, care a cântărit serios în prăbușirea lui Starmer, a fost numirea lui Peter Mandelson în funcția de ambasador al Regatului Unit în Statele Unite. Mandelson era considerat o persoană care ar fi putut ajuta Marea Britanie să facă față celui de-al doilea mandat al președintelui american Donald Trump.
Experiența sa în domeniul comerțului și în relațiile cu cei extrem de bogați erau considerate atuuri majore, iar el a contribuit la încheierea unui acord comercial care a scutit Marea Britanie de o parte din taxele vamale impuse de Trump țărilor din întreaga lume.
Însă alegerea lui Mandelson – care în 2003 se autointitula „cel mai bun prieten” al lui Jeffrey Epstein – s-a întors spectaculos împotriva lui Starmer când, în septembrie 2025, au ieșit la iveală documente care arătau cât de strânse fuseseră legăturile acestuia cu Epstein.
Mandelson, demis între timp, a fost arestat și interogat de poliție sub suspiciunea de abuz în serviciu, dar nu a fost pus sub acuzare și nu se confruntă cu nicio acuzație de abuz sexual. Apoi a ieșit la iveală faptul că Mandelson fusese numit în funcție deși nu trecuse verificările de securitate necesare pentru postul de ambasador.
Scuzele lui Starmer pentru această numire și insistența sa că nu știa despre eșecul verificărilor de securitate au fost din ce în ce mai puțin luate în seamă.
Starmer, care încercase să-și construiască o reputație de om cinstit și integru, a dat impresia că este în cel mai bun caz incompetent.
În Camera Comunelor, pe 28 aprilie, deputata laburistă Emma Lewell a declarat că se simte „trădată, dezamăgită și furioasă”, calificând numirea lui Mandelson drept „o eroare fundamentală de judecată”.
Care a fost, de fapt, planul lui Starmer pentru Marea Britanie?
Unele dintre problemele care i-au provocat căderea erau inerente, au observat analiștii. Victoria sa s-a bazat pe o bază de susținere largă, dar superficială.
În ciuda majorității uriașe de care se bucura Partidul Laburist în Parlament, acesta era susținut de doar 34% dintre alegători . Iar mulți dintre aceștia au fost motivați mai degrabă de furia față de conservatori decât de entuziasmul pentru Partidul Laburist.
Starmer, scrie The Guardian, a părut incapabil să construiască o narațiune pentru guvernul său. Puțini alegători ar putea să spună acum care era planul lui Starmer pentru Marea Britanie.
Premierul a fost acuzat că este prea precaut și indecis, în ciuda majorității parlamentare solide de care dispune.
Noul guvern a părut lipsit de direcție, deoarece nu a stabilit niciodată o viziune convingătoare pentru țară, a explicat pentru platforma The Conversation Rohan McWilliam, profesor de istorie britanică modernă la Universitatea Anglia Ruskin și membru al Partidului Laburist.
Chiar prim-ministrul a declarat public: „Nu există așa ceva ca «starmerismul» și niciodată nu va exista!”
Acest lucru, a susținut McWilliam, l-a făcut să pară deconectat de realitate atunci când s-a confruntat cu mișcările populiste de dreapta (Reform UK, condusă de Nigel Farage) și de stânga (Verzii, conduși de Zack Polanski), care au stabilit o legătură emoțională puternică cu alegătorii.
Starmer, a subliniat profesorul, a propus un guvern de centru într-un moment în care energia politică se îndepărtează de centru.
„Regret profund”
The Telegraph este de acord cu acest diagnostic.
Starmer s-a prezentat țării drept o figură nouă, după 14 ani de haos și paralizie la nivelul guvernului. Dar, dincolo de această promisiune de a fi altcineva, nu a părut niciodată capabil să-și exprime viziunea asupra țării și nici să dea dovadă de calitățile de lider necesare pentru a o pune în practică, a scris cotidianul britanic.
La un moment dat, după numeroase schimbări de direcție, Starmer și-a negat chiar propria retorică.
După rezultatele bune obținute de Reform UK la alegerile locale de anul trecut, el a promis o scădere semnificativă a imigrației prin limitarea puterilor judecătorilor de a bloca deportările. Dar apoi a trebuit să dea înapoi cu privire la o frază din discursul său, care spunea „riscăm să devenim o insulă a străinilot”, când unii s-au plâns că aceasta amintea de Enoch Powell, politicianul naționalist acuzat de rasism.
„Regret profund că am folosit (acea frază)”, a spus Starmer.
Liderul partidului Reform, Nigel Farage, a profitat de această remarcă, afirmând că aceasta este „dovada absolută că Starmer nu are convingeri, nu are principii și doar citește dintr-un dosar”.
O prezență mai bună pe plan extern
Starmer a părut mult mai în largul său atunci când s-a ocupat de evenimente internaționale, în special în ceea ce privește mobilizarea sprijinului european pentru Ucraina în războiul acesteia cu Rusia și eforturile de a atenua turbulențele economice și politice declanșate de războiul SUA-Israel împotriva Iranului.
La demisia sa, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a lăudat moștenirea lăsată de Starmer într-o postare online publicată luni, scriind: „Securitatea europeană și ucraineană este mai puternică datorită ție. Mulțumesc, dragă Keir”.
Ucraina a creat o ruptură între Starmer și Trump, cu care acesta din urmă stabilise inițial o relație prietenoasă, în ciuda opiniilor politice divergente.
Inițial reticent să-l critice public pe Trump, Starmer a început să adopte o poziție mai fermă după amenințările președintelui american de a prelua controlul asupra Groenlandei.
Criticile lui Starmer au devenit și mai aspre după începerea războiului cu Iranul, iar în martie Trump îl ridiculiza spunând că „nu este Winston Churchill” și își bătea joc de Marina Regală.
Decizia lui Starmer de a menține în mare măsură Marea Britanie în afara războiului a fost în concordanță cu starea de spirit a publicului, dar nu a reușit să revigoreze sprijinul acordat partidului său.
În același timp, reticența sa de a lua o poziție critică cât mai clară în privința războiului din Gaza pare să-l fi costat, parte din aceste voturi plecând către Partidul Verzilor.
Finalul
După ce Partidul Laburist a suferit o înfrângere zdrobitoare la alegerile locale și regionale din luna mai, lucrurile au devenit clare.
Înfrângerea electorală înregistrată la nivel național – de la Senedd, unde un secol de dominație a Partidului Laburist în Țara Galilor a fost oprit de Plaid Cymru, până la cele peste 1.000 de locuri din consiliile locale cedate partidului Reform – a generat temeri printre criticii premierului.
A fost doar o previzualizare a înfrângerii zdrobitoare pe care ar putea-o aduce alegerile generale și a declanșat lanțul de evenimente care au dus la demiterea sa. Parlamentarii au devenit tot mai uniți împotriva sa, iar demisia secretarului pentru Sănătate Wes Streeting și promisiunea acestuia de a-l da jos pe premier au accelerat lucrurile.
În cele din urmă, un deputat laburist din Greater Manchester și-a dat demisia pentru ca Burnham să poată candida pentru un loc în Parlament. Acesta a câștigat cu o majoritate covârșitoare – învingând un candidat al Reform, în treacăt fie spus – și a calificat acest moment drept un „punct de cotitură” pentru politica britanică.
Câteva zile mai târziu, Starmer și-a anunțat intenția de a demisiona.
Ce lecții trage lumea
Pentru think-tank-ul european European Policy Centre, demisia lui Keir Starmer confirmă eșecul a două strategii adoptate de unele partide de centru-stânga în ultimii ani.
Prima este încercarea de a face față „crizei permanente” prin politici moderate și prudente. Guvernul britanic a luat măsuri blânde care nu au reușit nici să producă rezultate semnificative, nici să schimbe starea de spirit anti-establishment și nemulțumirea politică în rândul cetățenilor.
Situația a fost similară cu cea a guvernului german condus de Olaf Scholz, care nu a oferit decât o continuare a politicii tradiționale, scrie o analiză a European Policy Centre.
A doua strategie care a eșuat a fost aceea de a ceda în fața ascensiunii extremei drepte, guvernul laburist adoptând o poziție mai de dreapta în privința mai multor chestiuni, în special în ceea ce privește migrația, crede think-tank-ul.
Problemele lui Starmer sunt însă valabile pentru mulți dintre liderii occidentali.
Din Marea Britanie la Germania, Franța și Statele Unite, liderii exploatează nemulțumirea alegătorilor pentru a fi aleși și promit să restabilească prosperitatea.
Însă, odată ajunși la putere, ei se confruntă frecvent cu imposibilitatea de a-și îndeplini promisiunile, de a reforma sistemele politice înrădăcinate, de a-și controleze partidele, de a contracara forțele economice globale sau de a depăși opoziția din era rețelelor sociale, scrie CNN.
Aceste eșecuri nu fac decât să exacerbeze cinismul publicului față de politica democratică, alimentând populismul atât la dreapta, cât și la stânga, și creând viduri care pot fi exploatate de extremiști, spun comentatorii.
E adevărat că, de când Marea Britanie a votat în favoarea ieșirii din UE în 2016, scena politică a fost fragmentată și instabilitatea la ea acasă. Oricine îi va succeda lui Starmer va trebui să „se confrunte cu probleme politice, economice și sociale profunde”.
Însă și restul Europei este la fel de divizat, a observat publicația spaniolă El País.
De la criza financiară din 2008, s-a produs un „colaps” al partidelor de centru din Europa. Franța a avut șapte prim-miniștri în ultimii opt ani, iar în Germania, popularitatea lui Friedrich Merz este „în cădere liberă”, iar „marea coaliție se destramă”.
Mai departe, peste Atlantic, „politica din SUA este un haos”.
Un grafic viral pe rețelele sociale după demisia anunțată de Starmer, despre schimbările de premieri din ultimii 10 ani, a arătat că România este parte a problemei.
