Cum scoate Facebook smeagol-ul din tine

Mirel Palada, Sebastian Lazaroiu, Teodor Baconschi sau Adrian Papahagi scriu, de obicei, interesant si sofisticat pana la Facebook. Cunoasteti, probabil, o multime de politicieni, de jurnalisti, de amici cu toate tiglele pe casa dar care, odata scapati pe net, se transforma uneori in ceva de nerecunoscut. Iar cand ajung in preajma puterii se comporta ca Smeagol in apropierea inelului: dintr-o data, omul rezonabil si rational dispare. In locul lui isi face aparitia o creatura hidoasa cu spume la gura si ganduri murdare. Vine un moment cand simt cu totii nevoia sa-si slugareasca stapanul cat mai abject posibil, sa jigneasca, sa sfasie.

In cazul unora se releva o latura a personalitatii lor bine ascunsa pana atunci. Nici unul nu si-ar permite intr-un interviu televizat sa spuna cu subiect si predicat ca presedintele e beat, sa posteze poze trucate cu jurnalisti dupa gratii (presedintele Basescu si-a cerut scuze dupa acel episod nefericit, Ponta vad ca n-are nici o remuscare), sa insulte cu ce le vine la gura, sa-si atace adversarii cu lovituri sub centura. Dar pe Facebook au impresia ca totul e permis, ca limbajul colocvial poate fi impins dincolo de limitele bunei cuviinte. Daca nu iei Like si nu dai Share, va sa zica te-ai obosit degeaba. Si ce face audienta mai bine decat insulta si calomnia, furia dezbracata de orice urma de bun simt?

Unii o iau pe aratura din prostie, isi dau arama pe fata cum s-ar zice crezand ca toate ineptiile postate sunt simple barfe intr-un cerc de „prieteni” si ca exprimarile mai fara perdea „nu se pun”. Altii o fac dintr-un calcul precis: stiu bine ca, atunci cand un consilier sau purtator de cuvant posteaza ceva pe Facebook, publicul va confunda opinia personala cu pozitia oficiala, ca spun acolo ceea ce sefii lor nu si-ar permite sa exprime institutional. Adica, nu-l poti umple de zoaie pe Traian Basescu sau pe Victor Ponta intr-un comunicat oficial, dar pana la urma baga ceva Lazaroiu si Palada pe Facebook iar injuratura tot ajunge cumva la marele public.

La fel Baconschi sau Papahagi. Nu si-ar permite niciodata intr-un articol scortos in Dilema, Revista 22 sau intr-o carte de eseuri sa spuna despre Andreea Pora sau Sabina Fati ca sunt „imaculate anticonceptional”, dar intr-un colt de Facebook merge. Mai ales ca un intelectual grobian pe Facebook face, evident, audienta. Lumea citeste, iese tambalau, iar seful se bucura ca ziaristele care l-au criticat au fost porcaite ca la usa cortului de niste domni altminteri finuti si manierati. Vi-i puteti imagina pe Baconschi, Papahagi, Lazaroiu sau Palada tarandu-se pe la picioarele sefilor dupa fiecare act de vitejie pe Facebook: My precioussssss! Smeagol-ul din ei si-a facut datoria, stapanul poate fi fericit.

Facebook nu este un jurnal intim, cum era Oracolul adolescentin la moda acum trei-patru decenii (varianta primitiva off line a Facebook-ului de azi, dar la fel de infantil utilizata), un fel de caietel unde diversi prieteni iti scriau tot felul de tampenii haioase pe care le citeai ranjind manzeste altor prieteni. Facebook este un spatiu public, nu privat, chestiune transata deja in justitie, inclusiv in Romania.

„Reteaua de socializare Facebook nu poate echivala, sub aspectul controlului mesajelor difuzate cu o casuta postala electronica. Profilul sau personal pe Facebook chiar daca este accesibil doar prietenilor adica unui grup restrans de persoane, tot public este, oricare dintre <> putand distribui informatiile postate de titularul paginii, aspecte pe care reclamantul le cunostea”, se arata intr-o decizie pronuntata de Curtea de Apel Targu Mures la inceputul anului, intr-o cauza judecata in contencios administrativ.

Pe scurt, Facebook-ul a devenit un instrument de comunicare pe care nu doar politicienii si jurnalistii, ci si marile companii il folosesc pentru a capta atentia publicului. Este, intr-adevar, un spatiu al comunicarii neconventionale, mai putin rigid, unde tentatia de a cobori mereu standardele este uriasa.

Destul de putini politicieni, jurnalisti, alte persoane publice sau companii raman coerenti cu ei insisi, adica nu gasim diferente majore intre imaginea publica si cea proiectata de profilul de Facebook. De prea multe ori intalnim doua personalitati inghesuite intr-una singura, ca in Smeagol, una manata de bune intentii, alta bantuita de porniri ucigase.

Exista mereu tentatia irezistibila pe Facebook de a plonja in subuman, de a exploata pornirile primare din noi, de a ceda primului impuls, de a da frau liber sentimentelor si, mai ales, resentimentelor invocand, la o adica, scuza inepta ca ai scris pe Facebook nu in revista Academiei. Publicul abia asteapta sa se elibereze. Cati dintre voi nu se arunca in spirala violentelor de limbaj de cate ori i se ofera prilejul? Cati au decenta sa se abtina, sa se tempereze cand simt nevoia sa spulbere pe cineva tavalindu-l putin pe Facebook?

Orice mitocanie face garantat o groaza de Like si Share, orice raget se aude pana hat, departe pe net. Dar adresandu-te maselor de orci, ca sa vorbim pe limba lui Smeagol, nu inseamna ca ai castigat un public pe care poti conta. Acest public visceral adunat in jurul tau va reactiona numai impins de emotii extreme, mai putin de ratiune. Va reactiona la mirosul sangelui, nu la forta argumentului. Te va frecventa cat timp se manifesta monstrul din tine, in rest esti neinteresant. Iar publicul rational te va privi tot mai rezervat, tot mai ingrozit de creatura in care te-ai transformat pe nesimtite.

Eliberand smeagol-ul din tine, nu va mai intelege nimic nimic: cine esti, in realitate?