Daniel Dăianu: Suprataxa si politica monetară: ce nu este în regulă

Suprataxa privind băncile a provocat discuții aprinse. Chiar dacă ar putea fi interpretată în registrul unei reglementări a ratelor la împrumuturi acordate clienților non-bancari, lucrurile merg adânc; raportarea Robor-ului la o rată de referință (RR), anunțată la 1,5% și apoi ajustată la 2%, privește politică monetară a BNR.

Rata de referinta este sub rata actuala de politica monetara (RPM) a BNR de 2,5% si deasupra facilitatii de depozit de 1,5% (unde se plaseaza excesul de lichiditate al bancilor). Ce semnificatie ar avea rata de referinta (RR) de 2%? Este de remarcat:

– Un asemenea reper, fie si cu temei fiscal, este nefiresc;

– Sugereaza RR un reper pentru conditiile monetare interne? Daca da, aceasta ar pune in discutie conduita de politica monetara, nivelul RPM de 2,5% si ratele pe piata monetara (Robor) –ce sunt cu zeci de puncte de baza peste RPM in functie de scadenta;

– Conditiile monetare sunt determinate de rata de politica monetara a BNR si gestionarea lichiditatii, care tin cont de mediul extern si gradul de euroizare a economiei; un rol in dinamica lichidatii il joaca operatiunile trezoreriei statului. Ratele ROBOR nu sunt deci simple aranjamente de piata ale bancilor comerciale;

– Se sugereaza bancii centrale sa coboare RPM, sa aduca ratele pe piata monetara in preajma RR? Dar inflatia afisata (CPI) va fi in probabil in preajma pragului superior al intervalului din jurul tintei la finele lui 2018, “deficitele gemene” sunt relevante, deficitele externe sunt in crestere si nu cu finantare exclusiv fara indatorare;

– Poate rata de referinta (RR) varia si daca da, in functie de ce conditii?

Merita sa ne imaginam cum ar fi daca ar avea loc o acomodare a conditiilor monetare la ce sugereaza rata de referinta. Astfel:

– Rate ale ROBOR ce merg spre/la nivelul RR ar reduce impactul suprataxei asupra bancilor comerciale, dar cu riscuri mari, cu un “cost” macroeconomic considerabil;

– O asemenea operatiune ar putea avea loc prin injectii de lichiditate (ex: prin achizitii ale titlurilor de stat, cumparari de valuta), dar, in conditiile macroeconomice de acum, ar pune presiune pe moneda nationala, ar destabiliza economia.

– Este de prezumat ca simpla perceptie ca BNR s-ar plia la sensul indicat de rata de referinta RR ar provoca instabilitate.

BNR are de controlat conditiile monetare astfel incat inflatia sa nu scape de sub control avand totodata in vedere cerinte de stabilitate financiara. De notat ca daca inflatia ar creste si BNR ar inaspri conditiile monetare (ar creste ratele ROBOR), cresterea taxei pe active ar afecta starea unor banci, cu impact asupra stabilitatii financiare . Apare aici o dilema generata de rata de referinta.

Se poate gandi ca banci ar fi dispuse sa tranzactioneze lichiditate pe piata monetara (pe segmentul ON, overnight) sub nivelul RPM, dar deasupra facilitatii de deposit. Dar conditiile monetare sunt definite esentialmente de ratele ROBOR; aceste rate sunt peste RPM exprimand intarirea politicii monetare, care a inceput in ultima parte a anului 2017 (in octombrie 2017 a inceput aceasta cand rata la facilitatea de depozit a crescut de la 0,25% la 0,50% ajungand in mai 2018 la 1,50%). Ca se poate discuta modul de stabilire a ratelor ROBOR (daca facem o analogie cu demersal de reforma a EURIBOR-ului) nu schimba fondul problemei.

Cei ce fac referire la situatia din anii 2016-2017, cand ratele ROBOR erau substantial sub RPM, evocand o “adictie” in economie la rate foarte scazute par sa ignore aspecte cheie: a existat atunci “inflatia negativa” indusa de schimbarea de regim fiscal; BNR a putut sa scada RPM si a tolerat ROBOR-uri foarte joase (sub nivelul RPM) cand deficitul extern (de cont curent) se redusese mult (la cca 0,7% din PIB in 2014, 1,2% in 2015), iar deficitul bugetar ajunsese la sub 1% din PIB in termeni structurali in 2015. A fost o oportunitate pentru BNR de a incuraja de-euroizarea economiei. Dar cand inflatia a revenit (nu numai din cauza efectelor de baza) in teritoriu pozitiv si era crestere afectand asteptarile inflationiste, intarirea “directa” a politicii monetare a fost necesara. S-a pornit prin ingustarea coridorului in ultima parte a lui 2017, dupa care BNR a ridicat si rata de politica monetara in pasi succesivi. Gestionarea lichiditatii (de care depind ratele ROBOR) a avut rolul ei in intarirea politicii monetare.

Faptul ca firme si gospodarii s-au obisnuit cu rate scazute (nu numai in Romania) este adevarat, dar a conchide ca BNR nu ar fi trebuit sa diminueze RPM si sa tolereze niveluri ale ROBOR sub RPM in anii trecuti, este o judecata mai mult decat contestabila. BNR nu poate face abstractie de ce fac celelalte banci centrale (BCE, alte banci centrale europene), de mersul inflatiei in Europa. In ultima instanta, ce conteaza pentru miscarea de capital sunt diferentiale de dobanzi (ca randamente) si deficite externe. In plus, politica monetara nu poate contracara deplin efectele unui policy-mix suboptim.

Scaderea RPM si a ratelor ROBOR ar putea avea loc daca inflatia s-ar inscrie pe o traiectorie descendenta sustenabila in perioada ce vine (nu numai pentru cateva luni), deficitele externe s-ar reduce in mod semnificativ, iar o reducere semnificativa a deficitului bugetar structural ar avea loc. Dar sunt de contemplat asemenea evolutii in perioada ce vine?

Rata de referinta poate pune presiuni mai mari pe unele banci avand in vedere ca profitabilitatea este inegala. Treaba se poate complica mai mult daca activitatea economica ar incetini si s-ar produce socuri externe adverse. Si intermedierea financiara va avea de suferit.

Rata de referinta anuntata de MFP este foarte problematica in relatie cu politica monetara, cu stabilitatea financiara. “Inovatii” in politica economica se pot face, dar cu atentie. Iar practicile mai putin bune ale bancilor, inclusiv “optimizari fiscale”, pot fi combatute altfel. Rata de referinta si suprataxa sunt de reexaminat si cai pentru a remedia situatia exista.

N.Red: Textul a apărut simultan și pe blodul Băncii Naționale.