Democratie de hartie

Dintr-un recent sondaj al unui institut sociologic strain a reiesit ca doar 18 la suta din populatia Romaniei mai are incredere in politicieni. Din fericire sau din pacate, situatia aceasta nu e de gasit doar la noi, ci cam peste tot in lume. Altfel spus, oamenii cred tot mai putin in cei alesi. Numai Olanda are un procent mai ridicat de… naivi.

Daca luam in considerare faptul ca doar cu putine exceptii intreaga lume este dominata de sistemul democratic pluralist, bazat pe economia de piata si pe libertatea opiniei, atunci situatia e chiar ingrijoratoare. Cu alte cuvinte, pe individ nu-l mai intereseaza ce voteaza. Sau nu mai voteaza deloc. Nici partidele nu mai au individualitatea lor.

Au inceput sa semene unele cu altele fiindca, mai mult sau mai putin, toate spun cam acelasi lucru. A alege un candidat sau altul nu produce in sufletul celui care voteaza mari emotii. Omul nu e emotionat fiindca nu are convingeri. Occidentalii, astfel, stiu ca orice ar vota tot bine le va merge. Noi, pe de alta parte, stim ca indiferent ce vot am introduce in urna ne va fi la fel de rau.

Cu mici si pana la urma nesemnificative exceptii.

Evident, o asemenea atitudine este falimentara. De fapt, aceasta si reprezinta moartea democratiei. Opusa dictaturii care cultiva in supusi o stare de lehamite, apatie si dezinteres, democratia are menirea sa stimuleze in om acele resorturi care actioneaza in favoarea cunoasterii si, deci, a adevarului.

Traim intr-un sistem democratic tocmai pentru a discrimina intre bine si rau, intre adevar si minciuna. Cand pierdem responsabilitatea unui asemenea angajament, democratia careia ii apartinem nu mai este reala, ci ajunge o democratie de hartie.

Adica nu mai poate influenta realitatea, ci are exact valoarea peticului pe care asezam stampila sau, daca nici atat nu vrem sa facem, il mazgalim asa cum avem chef.

Intr-o democratie de hartie, ca intr-o lume de hartie prin care nu curge strop de sange si nici adierea duhului nu se face simtita, coruptia, dispretul fata de lege si de moravuri, batjocorirea culturii sunt la ele acasa. Timp de 15 ani am incercat sa ne despartim de comunism, dar, cum am mai spus, nu am facut decat sa progresam intru uitare.

Nu ne mai intereseaza decat barlogul personal pe care-l mobilam dupa propria pricepere. Bucuria de-a fi in agora a pierit cu desavarsire. Umplem doar stadioanele asa cum faceam si pe timpul lui Ceausescu, scandand cu aceeasi voce ragusita, inecata in alcool, „Steaua” sau „Dinamo”. Mafia, chiar si arestata, triumfa.

Unul din fratii Camataru, implorat de ziaristi sa le spuna numele politistului pe care ei, Camatarii, l-au sponsorizat, le-a propus acestora un mic santaj: daca scrieti frumos despre noi, va spunem! Cu alte cuvinte, ei au monopolul informatiei, ei sunt stat in stat, ei au lei in ograda personala, dar grasi si nu lihniti ca cei de la gradina zoologica. Lui S.O.V.

nu i s-a clintit un fir de par de pe teasta. Dantura lui de portelan luceste in soare. Ceea ce nu inteleg este de ce Miron Cozma continua sa fie arestat. Isi mai aduce aminte cineva de mineriade? Mira-m-as! Lucrurile acestea sunt bine cunoscute.

Nu ne dor fiindca slujim aceeasi intelepciune seculara: toate merg de la sine! Astfel, mai mult decat dosarul „Flota” scos acum la iveala – desigur, am si uitat ca am avut odinioara o flota de mineraliere, petroliere si pescadoare – m-a impresionat uraganul Charley. A facut ravagii in Cuba comunista taman cand Fidel Castro isi serba ziua de nastere.

Nici in cele mai frumoase vise ale sale nu-si inchipuia barbosul ca va primi un asemenea cadou. La noi, in noiembrie, la alegeri, va burnita urat. Atat in suflete, cat si in urne. Probabil ca si atunci, ca si acum, de unde o fi ascuns, Guru Bivolaru isi va trimite spre noi ranjetul obscen. Este, totusi, emblema epocii.

Mai convingatoare decat fotografiile tuturor politicienilor si escrocilor la un loc.