Sari direct la conținut

Descinderi in infern: Despre cutremure, suferinta umana si problema Raului (Actualizat)

Contributors.ro
Vladimir Tismaneanu, Foto: Arhiva personala
Vladimir Tismaneanu, Foto: Arhiva personala

Noul cutremur din Nepal ma face sa republic, actualizat, un text aparut aici, pe “Contributors” in 2011. Solidaritatea, compasiunea si fraternitatea sunt armele pe care le putem opune Raului, fie el natural ori social. Stirile pe care le citim despre cataclismul natural din Nepal si efectele sale sunt absolut terifiante, te lasa practic mut. Este greu sa-ti aduni gandurile cand te intalnesti cu o asemenea explozie a imprevizibilitatii devastatoare. Ce poate face umanitatea in asemenea clipe? Ce sanse avem sa ne sustragem unei panici universalizate? Reiau aici fragmente dintr-un un articol aparut pe pe blogul meu ca reactie la catastrofa din Italia, adus la zi dupa aceea din Haiti. S-a mai intamplat ceva tragic intre timp: cutremurul din Chile. Fratele doctorandului meu, Andres G., a disparut inghitit de tsunami (lucra in timpul liber ca barman la un restaurant dintr-o mare statiune). Familia lui Andres a pierdut practic totul: case, un fiu, un frate. Cum poate fi vindecata aceasta imensa trauma? Ce-i pot spune lui Andres care si-a luat un semestru liber in toamna anului trecut pentru a pleca in Chile in cautarea fratelui pierdut? Cum se impaca aceasta situatie cu discutiile noastre despre rationalitate? Este aceasta cea mai buna dintre lumile posibile?

Citeam acum cativa ani, in ianuarie 2010, in New York Times un articol de Pooja Bhatia despre “Haiti’s Angry God”. Intrebarea: Cum explicam apelul la Dumnezeu tot mai intens, tot mai vibrant in conditiile in care vointa divina nu a impiedicat aceasta catastrofa? Concluzia: “Haitians don’t have other options. The country has a long legacy of repression and exploitation; international peacekeepers come and go; the earth no longer provides food; jobs almost don’t exist. Perhaps a God who hides is better than nothing”.

De ce Nepal? De ce Japonia? De ce Port-au-Prince? De ce Lisabona? De ce Bucuresti pe 4 martie 1977? De ce Gulagul? De ce Auschwitz? Intrebari esentiale, chinuitoare, legate de problema Raului, a relatiei dintre divinitate, ratiune, semnificatii, intentionalitati, ispita teodiceei si aceste descinderi in infern. Exista o literatura pe acest subiect. Mentionez cartea lui Susan Neiman, Evil in Modern Thought : An Alternative History of Philosophy (Princeton University Press, 2002). In concluzia acestei lucrari, ambitioasa, inegala, incitanta si deconcertanta, autoarea aminteste povestirea lui Kleist “Cutremurul din Chile” in care este descrisa incapacitatea umana de a tolera contingenta. Cu atat mai dificila este explicarea cataclismelor politice, in care milioane de fiinte umane sunt condamnate la pieire in functie de comandamente ideologice dictate de indivizi care au decis sa se substituie lui Dumnezeu. Asemeni marilor molime, aceste tragedii absolute sunt infatisari ale Raului carora nu le putem raspunde decat prin compasiune, fraternitate, altruism.

In New York Times din 7 aprilie 2009 a aparut un tulburator articol op-ed de Stanislao Pugliese, intitulat “Earthquake at the Door”. Pugliese este profesor de istorie europeana la Universitatea Hofstra din statul New York si autorul biografiei antifascistului liberal-socialist Carlo Roselli, tradusa cu prefata mea la Polirom. Luna aceasta urmeaza sa apara noua sa carte Bitter Spring: A Life of Ignazio Silone. Articolul pleaca de la tragedia din 13 ianuarie 1915, cand un cutremur in aceeasi regiune a Italiei precum cel recent, la Pescina, a luat vietile, intr-un interval de 30 de secunde, a 3 500 dintre cei 5 000 de locuitori ai orasului. Intre victime se afla adorata mama a viitorului autor al romanului Fontamara care i-a adus trupul la suprafata cu propriile sale maini. In noaptea de dupa cutremur plansetele celor inca prinsi sub daramaturi se contopeau cumplit cu urletele lupilor. Cutremurul si lupii, scrie Pugliese, aveau sa bantuie imaginatia lui Silone pentru tot restul vietii. Intreaga sa literatura va purta pecetea acelor clipe de disperare.

Peste ani, Silone avea sa revina la subiectul cutremurului, propunand memorabile reflectii despre conditia umana si perisabilitatea legaturilor de solidaritate rasarite in asemenea situatii-limita: “Intr-un cutremur mor cu totii: bogati si saraci, intelectuali si analfabeti, functionari si oameni simpli. Un cutremur realizeaza ceea ce cuvintele si legile promit fara a reusi vreodata sa implineasca: egalitatea tuturor. Este insa o egalitate efemera, pentru ca atunci cand frica s-a stins, nenorocirea colectiva a devenit prilejul pentru nedreptati inca si mai mari”. La sfarsitul vietii, Silone a facut o vizita la Pescina, gandindu-se sa isi aleaga un loc de veci. Vizitand partea veche a orasului, cu ale sale rani nevindecate ramase din timpul cutremurului, Silone constata tragedia ineluctabila a existentei individuale: “Numai pierderea este universala, iar adevaratul cosmopolitism in aceasta lume trebuie sa se intemeieze pe suferinta”.

Imi amintesc de combinatia de deznadejde si euforie, de altruism si solidaritate, care a urmat cutremurului din 4 martie 1977. Speram, cei mai multi dintre noi, ca regimul va accepta sa recunoasca limitele unei ideologii omniprezente, ca se va impaca in vreun fel cu aspiratiile programatic ignorate ale subiectilor sai. Credeam ca in fata catastrofei devenisem cu totii egali. Visam unii dintre noi ca se vor relua reformele intiate in perioada 1965-1968, ca societatea civila, decenii de-a rindul prigonita si sufocata, va cunoaste o resurectie. Cei mai tineri nu au trait acele clipe, deci este bine sa reamintim de miscarea declansata de Paul Goma pentru apararea drepturilor omului si pentru solidaritate cu disidentii din Cehoslovacia grupati in Charta 77. Intelectualii romani nu l-au sustinut pe Goma. Puterea insa intelegea ca se nascuse o initiativa care risca sa devina un magnet pentru toti cei care detestau dictatura. De aici si tentativa de a-l neutraliza pe Paul Goma: prin calomnii (mai ales in Saptamina condusa de E. Barbu), prin rumori sordide, prin dezinformare (mai ales in presa exilului), prin simulacrul unei implauzibile si, in fond, imposibile reconcilieri (invitarea la Cornel Burtica si promisiunile acestuia de a-l reintegra pe scriitorul opozitionist in viata literara). Revistele culturale pareau ceva mai deschise, lumea nutrea speranta ca socul cutremurului ii va fi trezit cumva pe potentatii regimului. In numai cateva saptamani, iluziile noastre se naruiau, dictatorul si lacheii sai vorbeau de-acum despre “noul centru civic” si transformarea completa a universului urban.

Abominabilul general-securist Plesita il ancheta cu sadism pe Goma. Ni se reamintea obsesiv ca trebuie sa ne comportam ca “oameni noi”. Cultul personalitatii, intretinut de diversii Dumitru Popescu, Manea Manescu, Verdet, Niculescu-Mizil, Dinca, Stefan Andrei etc era o continua ofensa la adresa inteligentei si a bunului-simt. In locul relaxarii si al tolerantei ni se aplicau noi injectii de uniformitate, subjugare si umilinta. Bucurestiul devenea Paranopolis. Cu putin timp inaintea mortii sale in timpul cutremurului din 4 martie 1977, Alexandru Ivasiuc ii marturisea unui prieten: “Suntem 22 de milioane de oameni care traim in imaginatia unui nebun”.

PS (11 martie 2011)

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro