Desfășurarea asediului de la Masada, un simbol dramatic al istoriei Israelului, este contestată chiar de arheologi de la Tel Aviv 

Asediul fortăreței de la Masada din anul 72 d.Hr., ultima redută a zeloților în ceea ce a însemnat primul război evreo-roman, ar fi durat, conform istoricului Titus Flavius Iosif, nu mai puțin de trei ani. Un act de rezistență al evreilor care, ulterior, a devenit un simbol al identității lor naționale. Realitatea a fost însă cu totul alta, afirmă un grup de cercetători de la Tel Aviv într-un studiu recent publicat în revista Journal of Roman Archaeology.

Titus Flavius Iosif este, de altfel, singurul istoric care a relatat desfășurarea conflictelor care au marcat Marea Revoltă a Evreilor din perioada 66-73 d.Hr, începută în timpul împăratului Nero, și care a culminat cu distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.Hr.

Născut la Ierusalim, Titus Iosif a fost un participant activ la revolta anti-romană. Capturat și eliberat ulterior de Vespasian, Titus Iosif a devenit un apropiat al acestuia. Din această poziție privilegiată, istoricul iudeo-roman a scris o serie de lucrări care tratează nu doar conflictul dintre evrei și romani, ci și anii de început ai creștinismului.

În ceea ce privește asediul de la Masada, o fortăreață considerată inexpugnabilă, Titus Iosif afirma că 960 de adepți ai sectei Sicariilor, o facțiune dură a zeloților, și-au găsit refugiu în această fortificație cu însemnătate istorică (însuși regele David s-ar fi refugiat în acest loc  cu secole înaintea lor).

Rebelii, care au beneficat de avansul terenului extrem de dificil, ar fi rezistat nu mai puțin de trei ani, timp în care romanii au fost nevoiți să construiască o rampă uriașă (vizibilă și azi), pentru a putea ajunge la zidurile de apărare ale fortificației aflată în vârf de munte.

Ulterior, romanii aflați sub comanda generalului Lucius Flavius Silva au reușit să producă o breșă în zid însă, din motive strategice, au decis să se regrupeze și să ia fortăreața cu asalt a doua zi. Atunci când au făcut-o, nu au mai descoperit în viață decât două femei și cinci copii care se ascunseseră într-o cisternă de apă.

Toți ceilalți membri ai rezistenței aleseseră să se ucidă între ei sau să se sinucidă, pentru a nu cădea prizonieri în mâinile romanilor.

O istorie mai degrabă romanțată

Deși Titus Iosif a fost unul dintre liderii inițiali ai revoltei anti-romane, relatările sale au devenit tot mai contestate de-a lungul timpului. Mai ales după ce metodele moderne folosite în arheologie au început să arate o realitate diferită față de cea prezentată de istoricul evreo-roman.

Date fiind descoperirile arheologice de dată relativ recentă, precum și hibele din relatarea lui Titus Iosif, mai mulți istorici, printre care și Eric H. Cline, profesor de antropologie la Institutul de Arheologie din cadrul Universității George Washington din SUA, au contestat tabloul asediului care a dăinuit aproape două milenii.

Faptul că romanii s-ar fi retras după ce au făcut o breșă în zid, doar pentru a se regrupa și a ataca a doua zi, reprezintă o anomalie strategică pe care aceștia, pur și simplu, nu ar fi făcut-o. De fapt, nimeni nu ar fi făcut-o, a subliniat cercetătorul american în volumul Three Stones Make a Wall: The Story of Archaeology, publicat în anul 2017.

Apoi, date fiind dovezile arheologice din ultimii 30 de ani, imaginea care reiese este aceea a unui masacru, nicidecum a unei sinucideri în masă. Cel mai probabil, romanii au luat cu asalt fortăreața și i-au ucis pe toți cei dinăuntrul ei. Ulterior, Titus Iosif ar fi trunchiat declarațiile romanilor care au participat la asediu, pentru a oferi un simbol dramatic al rezistenței evreiești.

Șansele ca  relatări ale asediului să fi ajuns la el din surse locale, evreiești, sunt minime, afirmă E. H. Cline, atâta vreme cât el era deja considerat un trădător printre ai săi. Cel mai probabil, Titus Flavius Iosif a încercat, de asemenea, să diminueze impactul masacrului roman asupra rebelilor, oferind imaginea unei sinucideri colective, mai ușor de digerat de către populația locală.

De fapt, subliniază autorul american, istoricul a preluat datele dintr-un alt asediu, petrecut cu 5-6 ani mai devreme,  în anul 67 d. Hr., cel de la Yodfat, în care, este adevărat, rebelii au ales să se sinucidă. Singurii supraviețuitori de atunci, însuși Titus Iosif alături de un alt combatant evreu, au ales să se predea romanilor.

Nu trei ani, ci maximum câteva săptămâni, ar fi durat întregul asediu

O altă inadvertență a relatării lui Titus Iosif este cea legată de durata asediului. O echipă de specialiști de la Institutul Israelian de Arheologie, precum și de la Universitatea din Tel Aviv, contestă spusele istoricului antic și afirmă că, mult mai probabil, întregul asediu nu a durat mai mult de trei-patru săptămâni.

Aceștia au folosit tehnologie de ultimă oră (senzori care oferă date exacte ale dimensiunilor rampei construite de romani, drone care au cartografiat întreaga zonă, precum și modele computerizate care au calculat volumul total de muncă implicat în ridicarea unei asemenea construcții).

Iar realitatea a arătat că cei aproximativ 6.000 – 8.000 de soldați romani și membri ai trupelor auxiliare care au participat la asediu ar fi fost capabili să ridice nu doar rampa, ci și tabăra romană și zidurile care înconjoară întregul sit, în maxim două săptămâni.

Apoi, este clar, subliniază autorii studiului, că odată rampa finalizată, romanii au lansat un atac violent care a dus la căderea rapidă a fortăreței și la uciderea rebelilor. Cu totul, întregul asediu nu ar fi durat mai mult de câteva săptămâni. Practic, adaugă specialiștii israelieni, romanii au făcut ceea ce știau cel mai bine, au venit, au văzut și au învins, totul rapid și brutal.

Este adevărat, au ținut aceștia să sublinieze, că schimbarea liniei narative a asediului de la Masada nu schimbă cu nimic importanța acestui moment istoric și nici a eroismului rezistenței evreiești.

Mai degrabă, ea ridică și alte întrebări care, până acum, nu și-au găsit un răspuns general acceptat. Spre exemplu, de ce anume au ales romanii să investească atât de mult efort în cucerirea unei asemenea fortificații, una aparent fără valoare strategică?