Despre cauze ale problemelor actuale (I)

Aspecte introductive

Faptul că România se află într-o situație dificilă în privințe importante, inclusiv pentru dezvoltarea pe termen mediu și lung, a fost discutat în numeroase ocazii în spațiul public și aproape că nu mai necesită demonstrații,

Ca referiri minimale aș aminti doar că, deși este membru al Uniunii Europene și NATO și o serie de cifre macro-economice, precum evoluția venitului mediu pe cap de locuitor, a produsului intern brut sau a volumului exporturilor, arată mult mai bine față de cele de la sfârșitul perioadei comuniste, semnificația acestor aspecte este contrabalansată de numeroase alte cifre și evoluții. Exemple includ progresele relative ale altor țări din regiune în aceeași perioadă, deficitul anual comercial și bugetar, productivitatea redusă în numeroase sectoare, dezechilibrele economice puternice între regiuni și între unele segmente ale populației, plecarea din țară a peste 3,5 milioane de români, tensiunile din societate sau problemele din domenii cheie, cum ar fi calitatea actului de guvernare, educația, sănătatea și cercetarea. Nu în ultimul rând, au fost acumulate datorii de aproximativ 100 de miliarde de euro [1], deși românii din afară au trimis după 1989 în țară peste 50 de miliarde de euro și au fost primite net, până în prezent, încă aproximativ 30 de miliarde de euro nerambursabile de la Uniunea Europeană.

Se discută însă mult mai puțin în România despre cauzele acestei situații.

De regulă, pozițiile vizează hoția, incompetența și eventuale conspirații externe. Sunt elemente cu siguranță de avut în vedere atent. Primele două sunt, însă, mai mult simptome, e drept, care influențează deja alte simptome, la rândul lor. Ultimul element nu există în marea majoritate a cazurilor invocate, sau este mult mai puțin relevant decât par să fi ajuns să creadă segmente relevante din societate.

Or, dacă nu se discută despre cauze amplu și diversificat (cu dorința identificării unor soluții rezonabile), nu se poate aștepta de la viitor mare lucru decât prin prisma întâmplării.

Cele ce urmează sunt o încercare (care se dorește fără patimă) de a contribui la o astfel de discuție.

Pentru o abordare cât mai eficientă a cauzelor, este important de identificat momentul optim din amonte de analizat. Dacă nu se merge suficient de «în spate », riscul este de concentrare excesivă pe aspecte care sunt în mare măsură simptome, nu cauze. Dacă se merge prea departe în trecut, decizia bazată pe analiza respectivă iarăși va avea impact redus, nefiind suficient de actuală ca să influențeze dinamicile din societate. Cu alte cuvinte, în pasul doi, dinamicile cauzale reale ar continua să (re)genereze simptome pentru că politicile publice nu s-au concentrat, de fapt, suficient pe punctele care contează.

Or cauzele situației actuale țin, cred, în principal de decizii eronate după 1989 (multe, în primii ani) cu privire la puncte nodale, precum și de tendințe comportamentale păguboase induse anterior și ignorate în mare măsură sau chiar încurajate de politicile publice. Ele se întrepătrund de la un punct, necesitând o abordare corelată. Din perspectiva perioadei anterioare momentului 1989, tendințele respective sunt, desigur, simptome generate de modelul socio-politic de atunci, dar au reprezentat cauze pentru o parte importantă din ce s-a întâmplat după 1989. Asemănător unui calculator, chiar dacă schimbi modelul de hardware, dacă nu rectifici și actualizezi informația care ajunge la software, rezultatele nu pot fi prea diferite. Politicile publice de la noi au fost de foarte multe ori eronate în ambele privințe (pe partea de software, mai ales prin ignorare).

În încercarea de a contribui la identificarea și analiza mai în detaliu a principalele cauzalități ale problemelor actuale și la discutarea unor linii de remediere, aș începe tocmai cu partea de moștenire de tendințe comportamentale, pentru că ea intră în țesătura fundalului care a potențat multe din excesele prezentului.

Dintre aspectele de acest tip care cred că merită o discuție mai aprofundată, m-aș opri pentru moment asupra :

• • culturii de clasă și de tip « under-dog »;
  • preocupării excesive de egalitarism; și
  • faptului că elita de facto din România a fost în mare parte obișnuită să cosmetizeze realitatea și să dea vina pe exterior într-o manieră excesivă;

Cele de mai jos nu trebuie văzute ca trăsături naționale, ci, după cum menționam și mai sus, ca tendințe stimulate istoric și politic și care ne pot împinge în diverse situații mai degrabă spre un anumit tip de poziționare decât altul.

Discutarea și înțelegerea lor este cel mai simplu mod de a reduce riscul să cedăm pripit unor tentații potențial păguboase (presupunând că cele de mai jos vor fi considerate pertinente).

O echilibrare mai profundă și stabilă necesită politici publice corespunzătoare, începând din școală.

Cultura de clasă si de “under-dog”

În primul rând, este important de înțeles că ideologia comunistă era, prin definiție, una care opunea politic explicit și conștient segmente (clase) ale aceluiași popor între ele.

Când te afli în comunism de mulți ani, nu prea mai rămâne, în fapt, decât o singură clasă mare socială, dincolo de diferența importantă între aparatul de stat și restul populației despre care vom mai vorbi.

Această ideologie stimulează, însă, rapid complexități odată ce un popor trece la o economie de piață (care generează din nou clase).

Bogații fiind dați ca exemplu negativ timp de decenii, iar antreprenorii fiind, frecvent, asimilați speculanților, statutul de om bogat/antreprenor, deși invidiat, a ajuns să fie unul privit cu neîncredere în straturile profunde ale societății. De asemenea, a urmări să fii mai bogat ca alții a devenit cumva ceva vinovat în sine, în contextul unei educații și politici de 45 de ani care punea accent pe împilări strămoșești și asocia în general clasa bogată cu exploatatorii.

În acest context, istoriile abundente în curricula școlară legate de răscoale, haiduci și boieri/chiaburi trădători sau exploatatori au semănat sau consolidat semințele unei subconștient deviant de la modelul economic normal și încă afectează mentalități. Destui noi îmbogățiți afișând după 1989 un merit foarte discutabil, dar puțină jenă în etalarea la televizor, fondul cultural respectiv a fost mai degrabă hrănit.

Or, pe lângă resentimentul direct față de « clasa » celor mai breji, fondul cultural respectiv induce ideea că succesul economic individual la scară mai mare este de multe ori asimilabil cu ceva anormal și speculativ, jecmănitor, și că rar poate fi obținut altfel decât fiind avantajat sau „băiat deștept” (în sens de șmecher).

Mesajul subliminal e dublu.

Pe de o parte, că cei mai avuți sunt de regulă niște privilegiați care au profitat cumva de munca celorlalți, aproape orice măsură fiind justificată în privința lor.

Pe de altă parte, se sugerează, paradoxal, că poate fi scuzabil să manipulezi sistemul și să încalci regulile (ca un „haiduc”) ca să devii bogat/să «reușești», dacă ești cel cu șansa a doua (un under-dog) într-o competiție și că nici nu prea se poate să ai succes altfel.

Acestea sunt aspecte păguboase valoric și cu bătaie foarte lungă, inclusiv raportat la lupta anti-corupție pentru că, în logica comunistă, mai toți românii sunt niște “under-dogs” aproape prin definiție în capitalism (aspect facilitat și de comparația globalizată cu cele mai înalte standarde de pe planetă față de care rămânem cu un decalaj important). Și pe fondul unui contract social rămas viciat în numeroase privințe, mulți români nu numai că au continuat să se simtă ca niște « under-dogs » în relația cu statul, dar după 1989 s-au simțit așa și în relația cu angajatorul privat, partenerii de afaceri mai înstăriți sau cu străinătatea.

S-a stimulat astfel o mentalitate care a afectat nivelul de implicare antreprenorială din societate și a facilitat discursul din ce în ce mai frecvent împotriva societăților comerciale private al unor politicieni, discurs care încearcă distragerea atenției către direcții care nu au legătură sau au puțină legătură cu cauzele reale ale problemelor.

În legătură cu cele de mai sus, se observă în multe ocazii, atât la nivel de funcționari publici, cât și de simpli cetățeni, reflexul de a considera că o societate comercială ar trebui să lase tot timpul de la ea. Ideea ar fi că știm noi că are de unde și că succesul ei a fost aproape cert pe seama noastră.

Desigur, nu trebuie făcut la nivel de politică publică tot ce cere o companie privată, locală sau străină, iar distorsiunile necesită corectare promptă. Trebuie însă avut în vedere că o abordare de țară „specială” pentru investitori nu e eficientă economic, ducând în final la o dezvoltare mai scăzută a investitorilor deja existenți, iar pentru cei străini, chiar la plecări și la ocolirea României de o parte dintre cei care, altfel, ar investi aici.

Dacă avem în vedere că riscul și bătaia de cap zilnică de a investi în unele țări, față de altele, pot să fie relevant mai mari din cauza legislației mai proaste și mai des schimbate, a birocrației mai mari, infrastructurii slabe, corupției, țepelor și abordărilor neconstructive mai dese, etc, România a părut în acești 30 de ani în destule ocazii „specială” ca țară mai degrabă în aceste privințe.

Nu trebuie, deci, manifestată naivitate față de investitori străini sau români, dar trebuie integrate în orice analiză și întrebările de ce ar investi cineva fără să facă un profit rezonabil, de ce sunt totuși mult mai puțini investitori în România față de alte țări din regiune, ca să nu mai vorbim de Occident, și ce s-ar întâmpla în România dacă investitorii nu ar mai veni sau ar pleca.

O bună parte a fostei nomenclaturi comuniste s-a îmbogățit după Revoluție, dar a avut lecția politică bine învățată. A gestionat, în general, atent aparențele, fiind discretă cu averile și căinând frecvent și ipocrit segmentele sărăcite în principal tocmai de lipsa de expertiză sau comportamentul unor „foști”.

Pasivul cultural de mai sus a contribuit la polarizarea actuală emoțională din România, despre care vom discuta cu o altă ocazie. Este, de asemenea, unul dintre factorii care au facilitat atât unele relativizări etice serioase (deși frecvent nici măcar conștientizate), cât și discursul segregaționist politic al unor iresponsabili.

Nu în ultimul rând, cultura de clase a generat o sensibilitate excesivă și resentimentală la orice diferențe de statut aparent.

O preocupare de egalitarism excesivă și trăită emoțional care a afectat cultura meritului și a facilitat tendințele de polarizare a discursului politic

În comunism se considera, ca un corolar al ideologiei de clase, că toți oamenii aveau același potențial, dar că cei din clasa muncitoare și cei mai puțin avuți nu progresaseră până la instaurarea comunismului cvasi-exclusiv pentru că fuseseră împiedicați de cei din elita anterioară care îi exploatase. Odată nimicită clasa respectivă, în mod natural, toată lumea și-ar fi atins potențialul sub regimul comunist și ar fi devenit oameni de tip superior.

O primă consecință a fost că s-a manifestat o preocupare excesivă de a nu lăsa pe nimeni în urmă. În afara unor critici tovărășești, multe pe motive ideologice, sau note ceva mai mici, nu prea vedeai vreun repetent la școală sau vreun exclus din vreo uzină pe motiv de necorespundere profesională. Implementarea unei politici publice cât mai inclusive este în mod clar de încercat, dar când a nu lăsa pe cineva în urmă devine o chestiune cu totul deplasată raportat la realitate, ținând de fapt de a nu recunoaște eșecul orânduirii comuniste în formarea omului nou, este afectată de fapt implicarea celor care își fac treaba pentru că …merge și așa.

O a doua consecință a fost la celălalt capăt – devenise în bună parte inutil sau chiar riscant să ieși în evidență în partea de sus a stratului social din punctul de vedere al meritocrației. Adică chiar dacă puteai mult mai mult, nu prea merita să te agiți pentru că nu primeai mai nimic în plus și putea să pară că faci pe deșteptul. Cu alte cuvinte, riscai să pari elitist sau veleitar într-o societate auto-declarată fără elite, conducerea aparținând însuși poporului. Cu timpul (și pe un fond istoric mai vechi), „a ieși din rând” a devenit în principal cumva apanajul „șefului”, aspect care a facilitat personalizarea mai tuturor instituțiilor publice (și pe modelul promovat la vârf de cult al personalității). A încerca să te evidențiezi și a-ți asuma răspunderi devenise din ce în ce mai riscant în acest context. Așa că, cine nu era șef, evita să facă asta, iar cine era șef, de multe ori evita și el, când se putea, mai ales dacă avea vreun dubiu cu privire la poziția șefului de deasupra sau a partidului.

O a treia consecință a derivat din cele de mai sus – o tendință de nivelare a așteptărilor (dar și a eforturilor) proprii și o toleranță scăzută la ieșitul în evidență pozitiv al altora.

Fondul cultural astfel creat a fost contra-productiv, mai ales în lumea capitalistă, în ceea ce privește modul de raportare la alții, precum și pentru performanță și implicare.

La nivel de administrație publică (și pe fondul unor cazuri de atragere a răspunderii în situații neclare), destui funcționari publici au reintrat în fondul cultural cultivat de decenii – mai bine faci mai puține, că oricum nu ai cine știe ce beneficii și mai și riști.

La nivel individual mai larg, s-a generat o atenție mare și resentimentală la orice diferență de statut social sau economic, chiar în cazurile în care aceasta era justificată de diferența de efort, talent sau voință.

Multor români le-a fost greu să aibă alți români ca șefi în sectorul privat. Și relațiile de muncă cu alți colegi au fost afectate de destule ori de suspiciune și resentiment cu un fond în mare măsură artificial față de ce vedem în Vest.

Proactivitatea a fost profund subminată. Și a ajuta “la cerere” cu ceva ce nu era strict menționat în fișa postului sau în cazuri în care exista impresia că alții nu fac neapărat același lucru a fost frecvent receptat (și este încă) ca o desconsiderare (ești exploatat sau luat de prost), nu ca o ocazie de a ieși în evidență și a contribui mai mult la locul de muncă, cu așteptarea rezonabilă la un plus de remunerație sau un avantaj de carieră în pasul doi.

De asemenea, a părea că nu mai ești „în rândul lumii” este resimțit subiectiv și acut de mulți români. Această grijă a jucat și în goana după tot felul de diplome și alte patalamale, ca să nu fi depășit de vreun vecin mai norocos, neglijându-se meserii mult mai utile de fapt. Sunt și destui români care nu ar face în țară tipul de muncă pe care îl practică în străinătate (crezând în mod greșit că ar ieși diminuați din aceasta) sau care cheltuie sume astronomice și câștigate cu greu prin afară să facă vreo nuntă de pomină la copii ca să nu se facă de râs, consideră dânșii.

Dorința de măcar aparent statut similar cu ceilalți (dar distorsionat înțeles de multe ori) în ultimă instanță a jucat exacerbat în votul românesc. Or nimic din perioada de după 1989 nu se putea compara cu sentimentul în aceasta privință din perioada comunistă (percepția cu privire la propriul statut fiind influențată, printre altele, de aparențele diferențe față de alții, incertitudinea zilei de mâine și cât de grijuliu la nivel individual e aparent discursul public).

Partidele mai de dreapta fiind mult mai puțin atente la aceste realități istorice, au manevrat deseori neglijent, permițând monopolizarea cvasi-exclusiv de stânga politică a unor mesaje politice importante în România. Fără o presiune mai puternică pe aceste paliere din partea partidelor de dreapta, partidele de stânga au fost mai puțin stimulate spre modernizare. Aceasta în pofida faptului că partidele de stânga din România au avut și perioade notabile de politici publice preponderent de dreapta, fiind mai abile în a camufla asta și mai dezinvolte în privințele respective.

Sensibilitățile exacerbate descrise mai sus au afectat, cred, semnificativ și eficiența politicilor de formare continuă și educație (și așa deficitare).

Pe lângă reflexul de a nu interfera cu autoritatea (profesorului în acest caz), mulți români au fost reticenți să fie activi la cursuri și să pună întrebări de teamă să nu pară că nu au înțeles din prima (și prin asta, că sunt inferiori altora) lucruri pe care simțeau că erau așteptați să le înțeleagă imediat, de vreme ce așa era structurat cursul respectiv. Mărturisesc că mi-a luat personal mulți ani până să ajung să pun întrebări la cursuri.

Pentru că a nu știi ceva e perceput la noi cvasi-automat ca un semn de slăbiciune și de statut diminuat, se cedează frecvent tentației de autosuficiență și de afișare a unei încrederi tehnice vecine cu revelația. Este o abordare cu atât mai păguboasă cu cât tot ce se întâmplă în prezent în lume reclamă, de fapt, modestie și conștientizarea nevoii de a învăța permanent și de a lucra într-o echipă mai largă, nu individualist, pentru a face față.

Cu caracter mai general, destui români au oscilat între lipsă de încredere în ei în realitate (dar cu tentația de a o masca printr-un exces de siguranță a pozițiilor afișate) și sensibilitate maximă la orice aparentă desconsiderare și diferență de statut (percepute frecvent distorsionat). Aceștia au avut o dificultate crescută în a identifica ce priorități să-și fixeze și ce au de făcut pentru a-și îmbunătăți de fapt viața, fiind prea concentrați pe capra vecinului și pe cât de verde pare iarba peste gard.

O elită obișnuită să cosmetizeze realitatea și să dea vina pe exterior într-o manieră excesivă

În toate țările, politicienii sunt tentați să cosmetizeze realitatea și să dea vina pentru probleme pe cauze externe lor.

Comunismul a exacerbat însă mult asta, privilegiind și anatemizarea capitalismului străin ca factor perturbator predilect, anihilând, totodată, și mecanismele de verificare din societate (e.g, mass-media, societatea civilă, transparență).

Motivul profund a ținut probabil de faptul că modelul comunist era auto-declarat la propriu culmea dezvoltării umane în materie de modele socio-economice, care va aduce propășirea tuturor membrilor societății și țărilor care l-au adoptat. Când acest lucru nu s-a întâmplat, pierzându-se bătălia economică cu Occidentul, s-a dezvoltat destul de natural o abordare de mitologizare, precum și de aruncare a vinei pentru orice problemă pe exterior. O ordine socială perfectă nu putea, nu-i așa, să fie ea cauza.

Mitologizarea relevantă pentru acest punct s-a manifestat mai ales prin propagandă și distorsionarea realității în raportări și mass-media. S-au falsificat pur și simplu și statistici pentru a crea percepția și la nivelul populației că țara o ducea mai bine decât era, de fapt, cazul.

Știrile oficiale exclusiv pozitive din perioada respectivă cu record după record la producții diverse, rezultatele de excepție ale unor români la diverse sporturi (rezultate reale, dar nici alte țări nu erau chiar lipsite de performanțe), lume dansând sau cântând la televizor, precum și performanțele anunțate în aproape orice au generat o percepție statornică în mentalul colectiv a unei perioade cu multe realizări. Unele „reușite” cu totul deosebite astfel raportate au devenit subiect de bancuri.

I se atribuie lui Stalin zicala că o știre prezentată o dată rămâne o știre, una prezentată de 100 de ori este realitate și una prezentată de 1000 de ori devine religie. Or, comunismul a avut și realizări economice indiscutabile și care nu trebuie negate, dar mulți români cred și astăzi că stăteam pe numeroase domenii semnificativ mai bine decât era de fapt cazul și ignoră că în 1989 tot printre ultimele țări europene eram din punct de vedere statistic în multe privințe.

.

Și după 1989 s-a încercat să se convingă populația că o duce mai bine decât o ducea, mai ales în comparație cu comunismul. S-a simțit că, odată cu trecerea timpului, perioada comunistă a început să fie văzută de o parte din români ca mai bună prin comparație cu perioada de după 1989 în contextul în care amintirile negative s-au mai estompat, s-au pierdut aproximativ 3 milioane de locuri de muncă, iar nesiguranța zilei de mâine și corupția au crescut.

Întoarcerea la comunism sau un sistem similar ar fi o eroare colosală, dar și negarea faptului că unele segmente din populația României o duc pe ansamblu mai prost decât în comunism e contra-productivă. Cei vizați nu au cum să se regăsească în acest tip de discurs și vor fi neîncrezători și cu privire la mesaje mult mai bine ancorate în realitățile lor. O politică responsabilă, inclusiv de dreapta, trebuie să țină cont de acest lucru.

Pentru că în perioada de după 1989 au devenit totuși mult mai greu de ascuns distorsiunile și realitatea generală comparativ cu alte țări, diverși politicieni au recurs masiv la aruncarea vinei cvasi-exclusiv înspre diverse oculte mondiale și alte interese străine.

Acestea nu prea erau specificate, dar, nu-i așa, știm cu toții că există și se concentrează pe țărișoara noastră împiedicându-ne să facem ceea ce, altfel, am face de bună seamă la superlativ.

Astfel, în loc să ia mai puternic taurul de coarne și să facă ce trebuie, o bună parte din elită a fost tentată să aleagă frecvent calea ușoară a indicării unui vinovat de serviciu, reflex destul de natural la politicieni și în alte țări, după cum spuneam, dar mult exacerbat de comunism la noi.

Obiectivele au fost duble.

Pe de o parte, aruncarea vinei pentru evoluția țării în afară (noi săracii am fi făcut foarte multe, dar nu ne-au lăsat străinii, cu sprijinul unor cozi de topor din țară).

Pe de altă parte, folosirea suspiciunii astfel create pentru a asocia cu diverse ocazii o serie de adversari politici forțelor „oculte” respective (episodul cu sorosiștii fiind aproape anecdotic și generând și bancuri de genul că tot Soros a fost cauza unui divorț într-un sat din Vaslui sau a unor inundații).

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe contributors.ro