Despre elitismul educational din România. Învățământ primar și gimnazial

Luna aceasta s-a publicat, grație procesului accelerat de digitalizare prin care trece sistemul educațional românesc, o ierarhie în mișcare a liceelor și școlilor gimnaziale din România. Au apărut, de asemenea, materiale de presă care au vorbit laudativ și admirativ despre rezultatele foarte bune existente, înregistrate de unele unități de învățământ din țara noastră, campioană negativă la atâția parametrii de dezvoltare europeană. Nu este atât de greu să fii mereu printre lanternele roșii ale continentului, iar conștiința noastră nefericită la nivel colectiv, sursa atâtor frustrări individuale și nu numai, se declanșează sub formă de puseuri nestăpânite de entuziasm când dăm impresia că am ieșit din marasm (inclusiv după primul meci al echipei naționale de fotbal la Euro 2024, tratat cu indulgența unor nostalgici nouăzeciști). Este doar o aparență, un paravan și o nălucă: suntem de fapt pierduți printre nisipuri mișcătoare, iar o mână scoasă în afară poate reprezenta o speranță, un răgaz al inimii disperate, un strigăt în pustiul nostru antropic, dar nu mai mult de atât.

În cele ce urmează, ne vom ocupa numai de învățământul primar și gimnazial din polul de dezvoltare umană maximă al patriei noastre, municipiul București.

Prin urmare, ce putem observa? Avem 3 școli gimnaziale cu taxă și 2 de stat, clasate spre finalul topului celor 20. Restul sunt licee care organizează clase de învățământ gimnazial (baze educaționale de anvergură), din care 7 sunt private. Taxele depășesc 8,000 de euro pe an în aceste instituții private. Numărul elevilor ajunge cu greu la două clase pe ciclu generațional de învățământ. Liceele cu clase de gimnaziu sunt, la rândul lor, colegii naționale de renume, printre cele mai bune la nivel național, care își triază cu grijă și din timp viitorii absolvenți. La prima vedere, s-ar putea trage concluzia că învățământul cu taxă se bucură de performanțe notabile, însă nu trebuie uitat faptul că în liceele și școlile gimnaziale de stat se desfășoară de o perioada lungă de timp un proces de selecție încă din clasele a V-a și chiar de mai devreme, aparent gratuit, meritocratic, în urma căruia se separă ,,obiectiv” acei elevi cu înclinații intelectuale notabile de restul celorlalți, cei nenumiți.

Aproape toți acești elevi beneficiază de venituri în familie mult peste media economiei românești. Pe deasupra, investițiile suplimentare ale părinților în vederea pregătirii superioare a acestor copii lasă în urmă nu numai orarul școlar propriu-zis, neîncăpător și neîndestulător, ci necesită sume apreciabile pentru a-i menține între limitele înalte dorite. Nevoia de reproducere socială bourdieusiană merge dincolo de granițele României, mulți dintre absolvenții acestor instituții de învățământ, care ajung de multe ori să studieze la universități cotate global la standarde ridicate greu de atins, părăsesc țara și nu se mai întorc sau au deja un statut social garantat câteva generații de rând, indiferent de calitatea de alumnus cambridgian. Părinții lor sunt, în destule cazuri, (putred de) bogați. Având în vedere segregarea socială pe bază de venituri și abilități dovedite, în parte genetice, în parte dobândite prin eforturi de timp și unele financiare ieșite din comun, ne întrebăm: ce sens are să organizăm un examen de Evaluare Națională când reușitele sale se întrezăresc la un capăt minimal, în condițiile sociale excepționale prezentate succint mai sus?

Oare trebuie să facem cu toții meditații, să ne îndopăm urmașii cu ore în plus de pregătire (la limbi străine, științe matematico-informatice, diverse sporturi etc.) încă de la vârste fragede pentru a fi apoi supuși unei probe examinatorii care are pretenția de a fi națională? Dacă răspunsul este un da sec, atunci ce sens are să mai numin acest tip de examen unul național, când națiunea se reduce cu indulgență la câteva cvartale de afluență neîndoielnică din apropierea marilor orașe, unde PIB-ul pe cap de locuitor – indicatorul economic cel mai înșelător dintre toate, dar cel mai des invocat, pentru măsurarea calității vieții unei mulțimi umane date – este peste media statelor dezvoltate de pe continentul european. Este ca atunci când am pune la punct un concurs de raliuri unde orice șofer se poate înscrie dacă întrunește câteva minimale atribute cetățenești (vârsta, finalizarea unui curs obligatoriu de câteva luni). Pe de o parte am aduna accidente și defecțiuni dese pornind de la cauze banale (mașini necorespunzătoare din punct de vedere tehnic, lipsa de carburant), de cealaltă parte, concentrate la vârf, s-ar profila adevărate miracole inginerești pe patru roți. Concursul ar avea loc național, câștigătorii aparținând sistemului public, nu efortului individual, cel care le-a generat. Cum se poate așa ceva?

Parcă pentru a stânjeni și mai mult observatorul dezinteresat, subiectele de examen sunt din ce în ce mai mult coborâte în materie de cerințe. Elevii slabi, fără posibilități materiale și fără șansa onestă de a urca măcar un etaj în marele ascensor social, defect și periculos ca un roller coaster neautorizat, fac față cu greu competențelor fundamentale obligatorii. Cei angrenați în mecanismul de producție și consum al cunoașterii pe bază de clișee și modele prestabilite sparg limitele impuse de sus ale cerințelor generale. Ne interogăm retoric: dacă ne place să secretăm colectiv elite, nu ar fi mai indicat să le cerem un elitism autentic, pretențios, zgârcit cu indulgențele, din care cei de jos să fie excluși de tot, ce-i drept, iar ceilalți, mandarinii aleși, să fie supuși unor cazne herculeene, pe măsura competențelor lor presupuse, în parte, desigur, naturale, în parte dobândite? Dar noi nu le impunem nimic liderilor noștri sociali, doar le suportăm public elitismele, iar acest proces începe din clasele primare. La asemenea sistem imunitar fragil în plan politic, cu exigențe joase, avem ceea ce merităm. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro