Diavolul zise: „Fie Einstein!”: Regulile și complexitatea lumii

Frățiorul Albert știe

Cum să face meserie

De la el am învățat

E=mc²

Eleganță în gândire

Nu să vede da’ să știe

Ecuația e lege

Pentru cine-o înțelege

Adevărat!

Iulian Universalu’ feat. Stivăn Quasaru’, Unde gravitaţionale

„Realitatea e complexă și are multe aspecte”. Fraza a devenit un truism din pricina folosirii excesive. Nae Caranfil a făcut-o celebră (sub forma „Viața e complexă și are multe aspecte”) în fraza amenințătoare a recuperatorilor din filmul Filantropica. Ni se spune că lumea de astăzi este extrem de complicată și suntem nevoiți să acumulăm mai multă informație pentru a putea să-i supraviețuim[1]. Cred că lumea nu este azi (mult) mai complicată decât a fost în trecut. Ceea ce s-a schimbat este percepția noastră asupra acestei complexități. Astăzi cunoaștem mai multe despre lumea din jurul nostru și, prin urmare, informația disponibilă relevă o lume mai complexă decât era ea reflectată în cunoștințele din trecut. De exemplu, cu toată complexitatea ei, Tabula Peutingeriana, o hartă a drumurilor din Imperiul Roman, pare astăzi extrem de simplistă. La fel sunt și hărțile medievale pline de teritorii necartografiate sub pretextul „hic sunt dragones/leones”.

Se poate concede că viața umană – constructul social al relațiilor interumane – a devenit mult mai complex. Deși, dacă ne uităm la scrierile autorilor antici, vom vedea că toate ideile mari (pre)existau încă de atunci. În definitiv, Etica nicomahică a lui Aristotel este extrem de actuală și astăzi, la aproape 2500 de ani distanță. Iar Republica (Politeia) lui Platon a fost folosită ca model pentru „socialismul științific” din ultimele decenii ale secolului trecut… Da, astăzi există o birocrație mai complicată pentru că ea încearcă să întrețină societăți extrem de mari care (să pară că) formează un tot unitar. Gândiți-vă la organismele internaționale care au condus la globalizare: Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, Fondul Monetar Internațional… Ele își propun să gestioneze destinele a miliarde de indivizi. Cum reușesc asta (presupunând că o fac)?

Totul pornește de la ideea de regulă. Regulile sunt o generalizare și abstractizare a acelor comportamente sociale considerate dezirabile. Ca orice generalizare, regula omite cazurile limită și, deci, pierde din informația de detaliu. Ceea ce câștigă în schimb este posibilitatea de a gestiona principalele categorii de relații. O minte umană nu poate gestiona informații complete despre miliardele de celule ale trupului uman, dar poate discuta relativ facil despre principalele sisteme implicate în funcționarea acestuia. La fel se întâmplă și cu „corpul social”: sunt definite marile tendințe ale societății și apoi se construiește un model predictiv pe baza acestora. În consecință, regula ajunge să fie doar aproximativ adevărată (aplicabilă), în cazurile standard, și falsă (inaplicabilă) în cele speciale.

Dar, dincolo de aceste observații, mult mai interesant este că promisiunea simplificării pe care ne-o vântură în față regulile ne face să uităm limitările pe care acestea le aduc. Este precum iluzia cunoașterii pe care o aduc testele-grilă: dacă am găsit răspunsul corect, înseamnă că știu acel domeniu. Viața nu este niciodată un test-grilă, nici măcar atunci când pare să ne pună în fața unei alegeri radicale. Alegerea Sofiei (1982) este un exemplu semnificativ pentru ce poate ajunge viața atunci când este privită prin sita unei grile. Iar exemplul tipic de anchetă totalitară este cel în care nu ți se permite să-ți circumstanțiezi răspunsul, ci doar să accepți sau să negi formularea anchetatorului.

Punctul nevralgic al oricărei reguli (generale) este că pot fi ușor găsite contraexemple care să o contrazică și deci să o pună sub semnul întrebării. Acest lucru este comun atât pentru știință, cât și pentru guvernare. Trăim de ceva vreme într-o epocă a științei – revoluția industrială ne-a arătat că progresul științific ne poate îmbunătăți calitatea vieții. În același timp, conform predicției lui André Malraux, secolul nostru își caută spiritualitatea, sufletul. Vedem din tot felul de direcții atacuri la adresa științei. Religiile critică secularismul modern și deplâng înstrăinarea omului. Animiștii (numiți acum „ecologiști”) pun în evidență (auto)distrugerea habitatului uman realizată cu tehnologiile dezvoltate de știință și predică reîntoarcerea la natură. Filosofii se întreabă de ce avansează așa de mult știința despre lume ca exterior al ființei și așa de puțin (sau chiar regresează) cea despre ființa ca ființă în lume. Știința a avansat prea mult și ca de obicei în cazul unui atac impetuos, s-a trezit înconjurată de forțe adverse. Flancurile științei sunt atacate constant. Recenta pandemie a fost precum un revelator al acestui front nevăzut.

Știința este într-o continuă căutare a principiilor. Ca orice lucru primordial, ne imaginăm că aceste principii trebuie să fie extrem de simple. A-tomos era particula care nu se putea diviza. Există o fascinație a simplificării – keep it simple. Detaliile devin un fel de zgomot de fond care trebuie anulat printr-o filtrare a semnalului principal. De exemplu, în fizică, una dintre căutările cercetătorilor este de a găsi reguli simple. Simplitatea se dovedește însă a fi înșelătoare. Ca să ne referim doar la cea mai uzitată descoperire a fizicii moderne, formula E=mc² are sens doar în anumite condiții (relativiste) care nu sunt cele obișnuite. Einstein însuși era un adept al simplității (matematice) în fizică, sugerând că formulele corecte sunt cele mai simple. Atunci când și-a publicat pentru prima dată teoria generală a relativității (în 1915), ecuațiile de câmp aveau o formă simplă. Ulterior, a adăugat o așa-numită „constantă cosmologică” (Λ) pentru a adapta acele formule la ipoteza unui univers static. În final, a renunțat la această „complicație”, ceea ce a făcut ca teoria acceptată să fie cea a unui univers în expansiune.

În științele sociale, lucrurile sunt și mai complicate pentru că presupun interacțiuni între subiecte, nu între obiecte; între persoane cu personalitate, adică beneficiind de liber arbitru. Principala problemă aici este cea a implicării inerente a observatorului în fenomenul observat. Cel care aplică legea la o situație dată nu o poate face în mod abstract și obiectiv, ci prin asumarea (conștientă sau nu a) propriilor trăiri subiective. Simplificând (sic!), un funcționar poate fi mai eficient în rezolvarea unei probleme non-standard dacă solicitantul este amabil și îi și sugerează algoritmul soluției decât dacă solicitantul este recalcitrant și doar îi spune că trebuie să-i rezolve problema. Chestiunea acestui gen de complexitate specifică științelor sociale este extrem de interesant postulată de către Isaac Asimov. Dacă Asimov a putut să definească relativ simplu un set de reguli pentru roboți (pe care i-a făcut să se comporte determinist, ca niște simple obiecte, în seria Roboților), când a imaginat reguli similare pentru (mulțimi de) oameni („psihoistoria” din seria Fundației), el nu le-a mai putut formula ca atare, ci doar le-a menționat ca existând, dar ca fiind așa de complicate încât doar doi oameni din Univers le-au înțeles cu adevărat…

Dorința oamenilor de a avea acces facil la informație se traduce de multe ori în căutarea informației simpl(ificat)e. Nuanțele sunt deranjante și sunt eliminate ca inutile. Vream să știm dacă este corect sau nu, dacă este alb sau negru, dacă am câștigat sau am pierdut. Comunicarea și diseminarea informației urmează această lege a cererii: „tomate vreți, tomate vindem”. Știrile științifice sunt livrate în termeni clari și simplu de înțeles: „Descoperire epocală. S-a reușit teleportarea”. Cum însă este evident că Scotty nu a teleportat pe nimeni, apar apoi comentariile denigratoare. La fel se întâmplă și în domeniul juridic: „Băncile merită conversia creditelor din franci elvețieni” titrează presa. Apoi vine reacția clienților nemulțumiți că profeția nu s-a îndeplinit… De aceea, în ziua de astăzi când informația (și contrainformația) circulă liber, este extrem de ușor să fie contrazise și descoperirile științifice, dar și regulile juridice.

Spre deosebire de legile naturii, pe care doar ne chinuim să le descoperim, legile omenești sunt create de noi. Așa că respectarea lor nu este una impusă de vreo forță exterioară oamenilor, ci trebuie să vină din interiorul societății umane. Este așadar nevoie de o regulă de bază (celebra Grundnorm postulată de Hans Kelsen) care să ne spună că legea trebuie respectată. Putem să găsim formularea acestei norme în art. 1 alin. (5) din Constituție care afirmă ritos că „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Dar atunci am falsifica în mod fundamental răspunsul pentru că, așa cum ne avertiza Kelsen, vom fi întrebați cine îi dă normei constituționale dreptul să ne oblige. Sau, la modul pragmatic, nu pot exista norme supraordonate celor din Constituție? Răspunsul reiese chiar din art. 20 alin. (2) din Constituție care afirmă că se poate: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”. Un text care este mai vag formulat, însă, cel al art. 148 alin. (2) din aceeași Constituție a generat bătălia suveranismului între Curtea Constituțională a României și Curtea de Justiție a Uniunii Europene: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Așadar, premisa de bază este să credem în sistemul de drept și să sperăm că nu ne înșală așteptările precum Kaa din Cartea junglei cu al său „Trust in me, just in me/Shut your eyes and trust in me”.

Spre deosebire de natură, unde (încă) presupunem că lucrurile sunt legate de un set coerent de principii, regulile umane sunt incomplete pentru că este imposibil să se găsească soluții generale pentru toate ipotezele particulare. Orice sistem normativ (juridic) are goluri. Cine completează aceste „goluri” din sistemul de drept? Cel care este chemat să-l aplice la situațiile concrete, care este invariabil un om. În lumina reflectoarelor este pus, de regulă, judecătorul, care este mult mai mult decât o simplă „bouche de la loi” (cum spunea Montesquieu în L’esprit des lois), apropiindu-se din ce în ce mai mult de modelul anglo-saxon în care „judge makes law”. Dar sunt uitați mulți alți „actori” ai aplicării legii. Precum în cazul ghețarilor, partea invizibilă este și cea mai importantă. În definitiv, Titanicul a fost scufundat de partea de sub apă a ghețarului fatal… Cea mai mare parte din aplicarea legii se petrece în liniște, nebăgată în seamă, prin simplul fapt că majoritatea oamenilor, în majoritatea situațiilor, respectă dispoziția legii. Apoi, mai avem funcționarea zilnică a administrației, care aplică legea de fiecare dată când răspunde unei cereri sau emite un act către cetățeni. Funcționarii publici (sau cei privați din marile corporații) aplică dreptul zi de zi; este în fișa postului. Doar excesele ajung pe masa judecătorului…

Incompletitudinea inerentă a dreptului (ca sistem normativ) va ridica mereu probleme legate de respectul care ni se cere față de respectarea normelor juridice. Ca și în teologie, este nevoie de o credință: este mai bine să respecți regulile decât să nu le respecți. Din păcate, se pare că „pariul lui Pascal” nu are aceeași forță în cazul dreptului: poți pierde la fel de mult dacă respecți regulile ca și dacă nu le respecți. Aici se vede rolul sancțiunii nerespectării legii: dacă sancțiunea este prea mică (sau, cum se întâmplă cel mai des, este improbabil că vei suferi sancțiunea), pariul lui Pascal este irelevant. Dacă însă probabilitatea sancțiunii este (foarte) ridicată, pariul începe să devină aplicabil și în cazul dreptului.

Dreptul (obiectiv) nu poate surprinde nuanțele realității obiective, iar dreptul (subiectiv) nu poate să accepte (fără a duce totul într-un relativism inutilizabil) percepțiile subiective. „Calea de mijloc” este cumva definită de o încercare de a descrie lumea prin ochii unui om „generic” (definit ca „persoană”) și de a se concentra mai degrabă pe relațiile dintre aceste subiecte „idealizate”. Așa cum spunea Philippe Forest, „«Realul» este ceva pe care operația cunoașterii nu-l poate dovedi, acest «rest» așadar care interzice ca suma să fie rotundă sau calculul perfect”. Astfel, obiectele din realitate devin interesante pentru drept doar în măsura în care interferează accidental cu acțiunile umane sau când sunt folosite în mod intenționat de om în acțiunile sale. Subiectul nu poate fi privit niciodată ca obiect și, invers, obiectul nu poate deveni subiect. Omul mediu este un om ideal și apropiat de perfecțiune (bonus pater familias), dar care poate totuși greși. Atitudinea sa subiectivă internă (neexprimată) este mai puțin importantă și contează mai degrabă acțiunile manifeste.

Poate că soluția este să conștientizăm limitele sistemului normativ și să acceptăm că el nu poate (cel puțin la nivelul setului de norme edictate de stat) să cuprindă complexitatea viții reale. Același Philippe Forest spunea că „«Realul» este ceea ce rămâne odată ce s-a încheiat calculul cunoașterii, lucrul de care această operațiune nu poate da seamă, căruia nu-i poate veni de hac, datul «eterogen» pe care nu-l dizolvă în ea limba muncii, a utilului, a semnificației”. În definitiv, regulile sunt făcute în mod prospectiv, pentru a gestiona incertitudinile viitorului, în timp ce viața se petrece aici și acum. Revenind la Forest, „«Realul» – în mod banal – este concretul: textura unică a clipei, singurătatea de neîmpărtășit a percepției, inedita simplitate a prezentului”. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro