Dinescu, despre Liiceanu: Un conţopist al abjecţiei care-şi scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice şi al deşertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu

Poetul Mircea Dinescu afirmă, în replică la textul dur al lui Gabriel Liiceanu la adresa sa, că acesta este ”un conţopist al abjecţiei, un filosof cu mânecuţe de contabil care-şi scoate creionul de după ureche” spre a-i face, meticulos, ”inventarul obiceiurilor bicisnice şi al deşertăciunilor” cu care l-a pedepsit Dumnezeu, scrie news.ro. El rememorează ironic mai multe episoade care l-au avut drept protagonist pe Gabriel Liiceanu. Disputa Liiceanu-Dinescu a fost provocată de atacul lui Mircea Dinescu la adresa Anei Blandiana, care a povestit în cartea sa „Soră lume” un episod controversat din 1990, la care Gabriel Liiceanu a reacţionat calificându-l drept „un disident care se lăfăie într-un comportament de puşlama ordinară”,”scandalagiu, vedetă, mitocan, poftangiu, un claun isteric locuit de patima căpătuielii”.

”Numai dracul şi-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleşu am ciordit la revoluţie sculele de bărbierit şi capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrâneţe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conţopist al abjecţiei, un filosof cu mînecuţe de contabil care-şi scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice şi al deşertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu”, afirmă Dinescu.

El relatează un episod din 18 martie 1989, la o zi după ce interviul său din Libération fusese citit la Europa Liberă, când pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, s-a întâlnit ”cu umbra filosofului care, tumefiat şi cu figura uşor răvăşită”, i-a şoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare şi am plîns în hohote. Suntem nişte laşi, suntem nişte laşi…”.

”După care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist”, comentează Mircea Dinescu.

Un alt episod despre care relatează este cel în care, alături de alţi scriitori voia să transmită la Ambasada Olandei un text în care vorbea despre dictatura cuplului prezidenţial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea şi frigul din România.

„Gîndiţi-vă că aveţi copii la şcoală!”, a avertizat Octavian Paler. „Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de ruşinea de a tăcea ca laşii!”, i-a replicat Alexandru Paleologu.

”Cel mai îngrozit dintre toţi s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiştii copilul, lăsîndu-i doar pe copilaşii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluţiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel şi-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat şi sfoiegit, a încercat să şi-l tragă pe cap după căderea comunismului”,conchide Dinescu.

El mai afirmă că Andrei Pleşu i-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care i-a reproşat gafa de a se fi solidarizat cu el.

„Andrei, imaginează-ţi că noi doi şedeam liniştiţi la tine în curte şi convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă laşi baltă şi fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un ţigan prin faţa casei tale spoitingiri!”, ar fi afirmat Liiceanu.

”Trecut-au anii şi golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societăţii de consum, cu o mînă pe volan şi cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei. Făcînd o comparaţie între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultăţii de Ziaristică de la Ştefan Gheorghiu, Liiceanu trăgea cu nesaţ pe nări iarba idealismului. Că nu oricine îşi putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătuşa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, să-şi plimbe cu atîta candoare cămila fiinţei prin oaza de libertate a Facultăţii de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanţuri la cursuri”, scrie ironic Dinescu.

Un alt moment despre care vorbeşte Mircea Dinescu porneşte chiar de la o relatare a lui Liiceanu după o vizită la Virgil Măgureanu, la acel moment şef al SRI.

“Şi totuşi, starea de alertă în privinţa directorului proaspăt înfiinţatului SRI nu mi-a dispărut. La cîteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la uşa apartamentului meu din Intrarea Lucaci şi îmi lasă, «din partea domnului director», o lădiţă cu şase sticle de vin alb. M-am tot învîrtit în jurul lădiţei cîteva zile şi am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întîlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînţeles, n-am deconspirat provenienţa. Au fost primite – şi băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă priveşte, învăţasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din faţa mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele şi am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unul. Am oftat uşurat. Pleşu avusese dreptate: eram paranoic”, este mărturia lui Liiceanu invoată de Mircea Dinescu.

”Dacă membrii Grupului ar fi căzut laţi în ziua aceea, România şi-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat să-şi fractureze conştiinţa cu ocazia premierii unui procuror abject pe care însuşi domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fără teama de-a colecta un stafilococ. În locul cartofului străpuns de-o ţepuşă am fi avut astăzi în Piaţa Revoluţiei un grup statuar în care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Ţarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, îşi strînge la piept pisoiaşii pe care el însuşi i-a omorît”.

Ana Blandiana relatează în cartea sa un dejun diplomatic din 1990, în prezenţa ministrului francez de Externe Roland Dumas, alături de Doina Cornea, Ion Caramitru şi Mircea Dinescu. Dumas a întrebat „dacă se ştie cine erau tinerii morţi la Intercontinental”, iar Mircea Dinescu ar fi răspuns ironic: „Hitlerjungend/ Tineretul lui Hitler”.

„Într-una dintre dimineţile acelui început, greu de înţeles de lume, care a fost luna ianuarie a anului 1990, am participat la primul şi, de altfel, ultimul mic dejun diplomatic din viaţa mea. Sosise la Bucureşti, pentru mai puţin de 24 de ore, ministrul de externe francez Rland Dumas şi prima întâlnire programată a fost cu câţiva opozanţi cunoscuţi ai vechiului regim. Au fost invitaţi Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi eu”, scrie în volumul de amintiri Ana Blandiana.

În replică, Mircea Dinescu a publicat pe Facebook că Ana Blandiana „ticluieşte” în carte „imaginea monstrului invidios pe gloria postumă a acelor copii care i-ar face dincolo de mormânt o concurenţă neloială”. El afirmă că „hobby-ul Anei Blandiana de a se juca una-două de-a interzisa” este un „obicei de pe urma căruia a reuşit să publice o roabă de cărţi până în ultimul an de viaţă al Motanului Arpagic”, subliniind în final că scriitoarea „s-a gândit abia acum să-şi recupereze conştiinţa opărită şi să-l dea pe răzătoare pe tatăl lui Andrei”. El încheie relatarea cu formula: „Sărumîna, năşică!”, Ana Blandiana fiind naşa fiului lui Mircea Dinescu. comentează Mircea Dinescu.