Dracu’ se imbraca la Prada!(de Razvan Exarhu)

Printre altele, este un film pe care e pacat sa-l rateze purtatorii hainelor de firma din tramvaie, cu atat mai mult cu cat sunt foarte multe sanse sa supravietuiasca fara probleme unui proces de introspectie critica.

Ca sa va asez putin in context, actiunea se refera la o tanara care vrea sa reuseasca in viata, isi doreste o cariera in jurnalism, ajunge oarecum fara sa-si dea seama asistenta celei mai influente figuri din lumea revistelor de moda – o femeie-monstru; isi paraseste incet stilul, prietenii, preocuparile, idealurile si se lasa in voia unei lumi pe care o dispretuia, spunandu-si ca e doar o stratagema pentru a reusi.

Rationamentul era ca va ocupa in cele din urma o pozitie care o va ajuta sa faca mai usor lucrurile pe care le visa, ignorand compromisul implicit.

Mai departe, povestea seamana destul de tare cu o fabula fara o morala apasata, o fabula a carei concluzie poate fi huiduita sau demontata.

Cel putin la fel de impresionanta ca si filmul a fost reactia spectatorilor la final, un amestec gretos de revolta si dispret la care se adauga o uriasa cantitate de disponibilitate catre orice forma de compromis.

Ducand aproape de extrem aceasta atitudine, generalizand adica, se obtine traducerea dorintei de a face absolut orice pentru foarte putin, pentru orice.

Sa tradezi, sa te umilesti, sa faci tot ce poti pentru a parea altceva, altcineva. Aceasta convietuire fortata cu monstrul pe care il ascunde fiecare conduce la o relaxata forma de absolvire.

Nimeni nu este responsabil pentru alegerile discutabile sau oribile pe care le face, e intotdeauna la mijloc contextul si contextul ia de fapt deciziile. Pare ca nu mai exista da sau nu, pare ca acceptarea poate lua asupra sa totul si ca lumea se poate minti linistita mai departe.

Asa ajunge unul care a tras la revolutie in oameni sa poata sa treaca de judecata, invocand ordinul sau situatia geopolitica, vremea, moda pur si simplu. Un fel de – asa se facea atunci, asa zicea oamenii aia ca trebuie: se tragea si unii mureau. Si oricum, e un exemplu mult prea patetic, pentru cat suntem de rafinati cu totii.

Ceea ce face ca povestea filmului, altminteri extrasa din realitate, sa te ajute sa vezi mai bine in jurul tau sau in tine este tocmai aceasta subtila sau evidenta coabitare cu diavolul care ne atrage pe toti.

Aici incepe, in fond, si se si termina, uneori prematur, lupta care poarta diverse nume importante si stralucitoare: cariera, succes, fericire, implinire, eleganta, intelepciune, putere, viziune.

Personajul diabolic din film afirma spre final ca toata lumea, inclusiv aceea care neaga vehement orice intentie vinovata, isi doreste sa traiasca in acea iluzie superba si falsa in care masinile, casele si femeile sunt intotdeauna frumoase. Si fireste ca are perfecta dreptate cand adauga ca milioane de fiinte ar ucide pentru un loc in fata la coada de la admiterea in acest teritoriu privilegiat.

Pentru a completa echilibrul acestei sarade si poate numai pentru propriul amuzament, diavolul explica raspicat ca fiecare este singurul raspunzator pentru propriile alegeri si ca intotdeauna avem de ales.

Exista mereu un moment in care putem spune da sau nu, iar pentru a reusi in aceasta lume populata mai degraba de demoni, fara a fi inghititi imediat, este esential sa intelegem profunzimea, importanta tuturor gesturilor pe care le facem. Adevaratii demoni stiu prea bine cine sunt, iar cei cu adevarat puternici nici macar nu mai incearca sa se ascunda.

Spectacolul devine amuzant atunci cand dracusorii de mana a treia se imbraca in arhangheli si cand solutia compromisului se preda la cursul de morala obligatorie. Si e fascinant atunci cand lupta cu nenumitul se poarta cu rafinament, cu inteligenta, cand se transforma intr-o proba de curaj, de evolutie spirituala, o maturizare a prezentei in lume a celui care o poarta.

Admirand lipsa de militantism a acestei povesti, dincolo de usoara vehementa a titlului, am redescoperit, la adapost de orice tentatie didactica, importanta stilului si a increderii in cauza pe care o slujesti – niste vorbe fara rost aici, unde Prada e de furat. Si mai e un lucru pe care e bine sa-l observi din cand in cand. La final, diavolul zambeste, ca un semn de apreciere ca a fost contrazis bine.