Egalitatea și economia de piață
Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin tot mai bogați, în timp ce majoritatea populației abia reușește să supraviețuiască, iar dacă guvernele nu vor lua măsuri împotriva acestui fenomen de adâncire a inegalității economice prin creșterea impozitelor asupra averilor și veniturilor celor „bogați”, întărirea rolului „statului social”, fixarea „salariului minim” etc., lucrurile se vor înrăutăți și mai mult. „Bogații” vor continua să strângă averi uriașe (și, de obicei, nemeritate), pe care le vor scoate din țară, ori, și mai grav, le vor folosi pentru a obține putere politică pe care o vor folosi apoi pentru scopurile lor malefice. După cum arată rezultatele alegerilor desfășurate în România în ultimele trei decenii, sloganul luptei împotriva acestui fenomen are un puternic sprijin popular. Ne propunem să examinăm argumentele pro și contra acestei propagande alarmiste.
1. Conceptele de „egalitate” și „economie de piață”
Înainte de a analiza relația dintre egalitate și economia de piață este importantă clarificarea conținutului acestor două concepte.
Conceptul de „egalitate” are două sensuri diferite: egalitate de drepturi și egalitate de rezultate. Primul sens se inspiră din „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, adoptată în Franța în 1789 („Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi.”, frază urmată însă imediat de alta de inspirație colectivistă: „Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.”); ceea care a devenit ulterior dominantă a fost a doua frază și aceasta este cea care este proclamată formal în „Declarația universală a drepturilor omului” din 1948, care recunoaște o serie de drepturi (dreptul la muncă, securitate socială etc.). Acest prim sens este evident liberal și individualist, deoarece constă în recunoașterea demnității egale a fiecărui om, lăsându-i însă libertatea să-și croiască soarta în condițiile în care drepturile sale sunt respectate.
Al doilea sens este produsul unei concepții constructiviste asupra societății, deoarece consideră că se poate interfera cu rezultatele acțiunii umane și se poate impune o repartiție a avuției conformă cu un model decis de deținătorii puterii, conferind a priori drepturi unor indivizi asupra activității altora. Problema este că, procedând în modul acesta, se creează, în numele egalitarismului, noi inegalități, de exemplu, între cei care trăiesc prin eforturile lor și cei care profită de constrângerea organizată și exercitată prin stat; ori, încă, între cei care au acces la puterea politică, instrument presupus al egalitarismului, și cei lipsiți de putere.
Egalitatea economică este definită prin compararea unor aspecte particulare ale situației unei anumite persoane (venit, avere, șansă de a dobândi bunuri, grad de satisfacere a nevoilor, fericire, drepturi etc.) cu aspectele similare referitoare la altă persoană. Conform acestei abordări, diversitatea inerentă ființelor umane implică tratarea lor egală doar în ceea ce în privința anumitor aspecte, este adevărat, esențiale ale existenței lor, deși, în alte privințe, ele pot fi foarte inegale. Astfel, egalitatea economică este definită în termeni de distribuție corectă a veniturilor, averilor, șanselor, satisfacerii nevoilor, posibilității de a acționa în interes propriu ș.a.m.d.[1] Această abordare implică însă că în alte dimensiuni ale existenței lor ființele umane sunt inegale și că este greu, dacă nu imposibil, ca oamenii să fie egali în toate aspectele vieții lor.
Limitarea sferei conceptului de egalitate economică se explică prin modul în care teoria economică clasică și-a definit obiectul de studiu: motivaţiile și comportamentele oamenilor în viaţa economică. La fel ca orice teorie, teoria economică se folosește de abstracție, care este cea cea mai valoroasă scară a oricărei ştiinţe.[2] Știința economică tradițională abstrage anumite motive economice – maximizarea averii sub constrângerea existenței unui anumit venit şi dorinţa de a avea timp liber –, dar ţine seama că există și alte mobiluri decât cele economice (cum ar fi, de exemplu, obişnuinţa sau tradiţia), chiar şi în acele sfere ale vieţii care revin în mod obişnuit economiei.[3]
Acest procedeu conduce direct la mult discutatul concept de homo oeconomicus prezentat pentru prima dată pe larg de J. St. Mill.[4] Acesta nu spune că economiștii trebuie să se ocupe de omul integral, așa cum este acesta, ci le limitează ambiţia la înțelegerea și prezicerea corectă a comportamentelor umane în viața economică. Mill operează, deci, cu un „om fictiv” (arhetip, model). În plus, el insistă că sfera economică este doar o parte a comportamentului uman.
Știința economică tradițională operează, deci, o dublă abstracţie: 1) comportamentele care sunt efectiv motivate de câştiguri pecuniare – care constituie obiectul său de studiu; și 2) comportamentele care implică „motivaţii de ordin diferit” – care constituie obiectul de studiu al altor științe sociale.
Acest mod de gândire, inițiat de economiștii clasici a fost dominant până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când a fost transformat de către economia subiectivistă modernă, care a convertit teoria prețurilor de piață într-o teorie generală a alegerii umane.[5] În prezent, are loc o nouă revoluție în știința economică de natură să modifice bazele teoretice ale acestei discipline și să prefigureze schimbări importante în modul de înțelegere a unor aspecte importante ale activităţii economice a indivizilor şi întreprinderilor, ale funcţionării economiilor contemporane, politicii economice şi chiar ale vieţii sociale. Această nouă revoluţie este produsă de asimilarea în teoria economică a rezultatelor obţinute în cercetările din psihologie.[6]
„Economia de piață”, numită adesea și „capitalism”[7], desemnează un sistem economic în care oamenii posedă şi folosesc bunurile în conformitate cu interesul lor, iar preţurile se formează în mod liber, în funcţie de cererea şi oferta de pe piaţă.[8] Este vorba, deci, despre un ansamblu de elemente legate între ele, care permit producţia, repartiţia şi consumul bunurilor necesare vieţii unei colectivităţi umane. Ca urmare, „economia de piață” este considerată atât un sistem economic, cât şi un tip de organizare socială.
Apărută dintr-o concepție și practică legate de viața economică în civilizația europeană începând cu secolul al XVI-lea, expresia „economie de piață” are în prezent un sens mai larg. Astfel, în literatură se disting economii de piață de tip anglo-saxon și economii sociale de tip german sau francez. Ca urmare, există concepții diferite atât cu privire la intervenția statului în economia de piață, cât și în privința egalității economice.
Procesul de auto-organizare al acestui sistem economico-social de diviziune a muncii în condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție constituie una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemele economice să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat în permanenţă pe toți marii economişti, de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek.
Astfel, L. Mises (1881-1973) a descris amănunțit economia de piață în capodopera sa, Acțiunea umană, apărută recent și în limba română.[9] El a arătat că piața este ordine, nu haos, iar sistemul de preţuri libere, singurul mijloc de coordonare a acţiunilor. Strălucitul discipol al lui Mises, F. Hayek (1899-1992), a demonstrat, la rândul său, că proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate.[10] Conform acestei demonstrații, în general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex.[11] Concluzia care se desprinde din aceste analize fundamentale este că principala condiţie pentru asigurarea libertăţii şi emancipării personale, a eficacităţii şi eficienţei, bunăstării şi prosperităţii etc., este limitarea intervenţiei statului la domeniul său de competenţă specific (poliţie, justiţie, armată etc.) şi lăsarea cetăţenilor să gândească şi să acţioneze liber (laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même). Dimpotrivă, cu cât intervenţia statului este mai amplă (fiscalitate, norme, reguli) şi autoritară (utilizarea legii şi a forţei), cu atât dezvoltarea economică este mai redusă.
Oamenii care interacţionează în economia de piaţă intră în relaţii cu o puternică încărcătură morală. Dimensiunea morală a acestor relaţii este inerentă elementelor constitutive ale economiei de piaţă – proprietate privată, liberă întreprindere, schimburi efectuate în mod voluntar la preţuri formate în funcţie de cerere şi ofertă –, indiferent de profitul pe care îl realizează întreprinzătorii, care nu este luat de la nimeni şi care, de aceea, le aparţine în mod legitim.[12]
În România, deceniile de propagandă anticapitalistă au lăsat urme adânci în mentalul colectiv românesc, ceea ce face ca sărăcia, șomajul, corupția etc., să fie atribuite cu un aer de verosimilitate capitalismului, nu reminiscențelor comunismului. Astfel, cuvântul „capitalism” a fost atât de compromis de propaganda comunistă încât chiar și acum, la treizeci de ani de la căderea comunismului, pare imposibil de reabilitat. După decenii în șir de anatemizare, acest termen este încă utilizat ca o sperietoare de către anticapitaliștii, antioccidentalii și antieuropenii din diverse părți ale eșichierului politic. Astfel, în discursurile unor politicieni, el servește pentru a acuza și discredita Occidentul, care „vrea să ne fure resursele”, „exploatează poporul român”, „ne vinde alimente contaminate” ș.a.m.d. Tot așa, în discuțiile televizate cu iz naționalist, cuvântul „capitalism” sau sinonime mai mult sau mai puțin inspirate ale acestuia (mercantilism, neoliberalism, libertarianism, imperialism, colonialism etc.) sunt folosite pentru a insulta și compromite adversarii politici a căror gândire economică se îndepărtează de modelul xenofob-autarhic ceaușist, care a redevenit, se pare, strategia economică oficială. Din motive pe care am încercat să le explicăm într-o altă lucrare, foarte mulți telespectatori acceptă cu ușurință, din păcate, aceste etichete puse pe diverse realități economice indezirabile.[13] Echivalarea valorilor europene cu „capitalismul sălbatic” sau „de cumetrie”, „acumularea primitivă de capital”, „colonialismul” etc., necesită clarificarea și revalorizarea acestui concept destul de simplu, bazat pe libertate și responsabilitate, dar care, la fel ca în comunism, este deformat, caricaturizat și folosit pentru a justifica distanțarea României de civilizația europeană.
2. Egalitarismul comunist
În societatea românească, ideea de egalitate nu este nici foarte veche și nici prea puternic împământenită. Ea a fost adusă din Occident pe valul mișcărilor revoluționare de către elitele revoluționare pașoptiste, însă asimilarea sa de către o populație majoritar rurală, conservatoare, nu a fost deplină. În ceea ce privește elitele occidentalizante, nici ele nu au promovat-o decât parțial la sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului XX.[14]
Egalitatea a fost însă unul dintre elementele esențiale ale ideologiei comuniste. În iunie 1948, la puțin timp după ce au acaparat întreaga putere politică, comuniștii români, ajutaţi şi supravegheaţi îndeaproape de consilierii sovietici, au confiscat întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, resursele solului şi ale subsolului, valuta şi metalele prețioase etc. Din motive propagandistice, această operaţiune a fost numită ,,naţionalizare’’, însă, în realitate, ea a constat în deposedarea fără nici o despăgubire a mii şi mii de oameni de avutul lor obținut adesea prin munca mai multor generaţii. A urmat apoi exproprierea altor categorii de bunuri şi proprietăţi: cinematografele şi unităţile de sănatate, farmaciile, întreprinderilor chimice şi celelalte unităţii economice şi social-culturale, locuinţele celor declarați ,,duşmani ai poporului’’, terenurile, efectivul de animale şi inventarul agricol al proprietarilor de pământ care posedau terenuri de peste 50 ha, proprietăţile familiei regale, pământurile şcolilor confesionale, bunurile rurale ale instituţiilor sanitare particulare, proprietăţile bisericii greco-catolice etc. Confiscarea pe scară largă a bunurilor proprietate privată a continuat prin ,,colectivizarea’’ agriculturii (1949-1962), proces care constat în preluarea forţată şi comasarea cvsitotalităţii terenurile agricole din țară în ,,gospodării agricole colective’’ (GAC), numite ulterior, din motive propagandistice, ,,cooperative agricole de producţie (CAP). În deceniile următoare, au fost trecute în proprietatea statului alte și alte bunuri: casele cetăţenilor români care au plecat legal sau ilegal din ţară, terenurile pe care se aflau casele de locuit care depăşeau 250 mp, averile declarate ,,ilicite’’ ş.a.m.d. În modul acesta, s-a creat ,,economia socialistă’’ (,,economia planificată’’, ,,economia de comandă’’), care, în România, spre deosebire de alte ţări comuniste, a fost menţinută aproape nemodificată până la căderea comunismului.
În subsidiar, unele bunuri, numite și ele ,,proprietate a întregului popor’’ (locuinţe, centre de odihnă, policlinici şi spitale cu regim special, magazine cu circuit închis etc.), au fost puse la dispoziţia membrilor ,,nomenclaturii” (activişti de partid de rang înalt, cadre de conducere, birocraţi etc.), care s-au bucurat de o serie de privilegii menite să le răsplatească devotamentul şi să le întărească fidelitatea faţă de partid şi regim. Inegalităţile apărute în modul acesta au fost mult mai mari decât cele din societatea capitalistă, pe care comuniștii au pretins că o îngroapă. („Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”, G. Orwell, Ferma animalelor, 1945). Aceste inegalități nu au fost însă prea bine cunoscute de populaţie, din cauza secretului care înconjura lumea nomenclaturii şi a vălului propagandei, care exalta valorile egalitariste. Inegalităţile au devenit ceva mai vizibile în anii 1980, în condiţiile austerităţii la care regimul ceauşist a supus populaţia: drastice economii de curent, de gaze naturale, de produse de strictă necesitate (carne, ulei, zahăr, unt), de benzină etc. Lipsurile de tot felul, penuria de bunuri alimentare, foametea, frigul din ultimii ani de regim ceauşist, precum şi secretomania care privea aspectele practice ale vieţii de zi cu zi a persoanelor cu funcţii de conducere au dat impresia că ,,burghezia roşie’’ are acces la o serie de bunuri pe care restul populaţiei nu le mai văzuse demult. Toţi aceşti factori au contribuit, fără îndoială, la alimentarea stării de nemulţumire a populaţiei, care, în decembrie 1989, a ieşit în stradă în marile oraşe şi a răsturnat comunismul.
În concluzie, egalitatea comunistă a fost egalitarism, adică o concepție constructivistă, bazată pe pretenția, irefutabilă în condițiile statului totalitar, că societatea românească poate fi modelată conform „visului de aur al omenirii” (N. Ceaușescu). Acest formidabil orgoliu intelectual presupune cunoașterea atât a obiectivelor membrilor societății – ca și cum infinita diversitate a acestor obiective individuale poate face obiectul unui proces reducționist de sinteză globală –, cât și a celor mai bune mijloace de a realiza aceste obiective, adică o cunoaștere perfectă a procesului de interacțiune complexă care constituie o societate.
Ideologia comunistă egalitaristă a eșuat, deoarece nu a corespuns naturii profunde a ființei umane și aspirației sale spre libertate. După cum a arătat F. Hayek încă în 1944, această ideologie generează tendința permanentă a statului de a limita libertățile individuale, ceea ce duce la totalitarism și înrobire generală.[15]
3. Efectele colaterale ale privatizării
După căderea comunismului, profund îndoctrinată din trecut, societatea românească a continuat să creadă în retorica egalitaristă a autorităţilor ,,emanate’’ din revoluţie şi a optat constant pentru menţinerea unui stat redistributor. Astfel, autorii primei constituţii post-comuniste a României (1991) au înscris în ea principiul că: ,,Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.’’ (art. 47 alin 1), iar această constituţie a fost votată cu o majoritate de 77,3%.
Ideea că statul poartă răspunderea pentru nivelul de trai al cetăţenilor, fie prin corectarea condiţiilor care dau naştere sărăciei, fie prin asigurarea unui anumit venit pentru persoanele sărace este împărtăşită şi în prezent de numeroşi politicieni, de o mare parte a elitelor româneşti şi, în general, de persoanele adulte din România, care nu se pot debarasa de trecutul ,,socialist’’, rămân receptive la ideile de colectivism, paternalism şi egalitarism şi rezistă reformelor politice, economice si morale necesare reintrării în normalitate.[16]
Transformarea economiei planificate în economie de piață a necesitat însă privatizarea întreprinderilor de stat și restituirea pământului deținut de cooperativele agricole (CAP). Acest proces a produs o formidabilă redistribuire a averilor între statul român și cetățeni, pe de o parte, și între grupurile sociale și zonele geografice, pe de altă parte. Efectele sale au devenit imediat vizibile, deoarece averile existente la un moment dat generează în viitor fluxuri de venituri și poziții de putere.
Printre indivizii care au sesizat şi au valorificat oportunităţile create de privatizare s-au aflat şi numeroşi membri ai vechii elite, care şi-au folosit relaţiile şi vechea lor poziţie în „nomenclatură” pentru a se „converti” în oameni de afaceri.[17] Privatizarea a consolidat avantajele acestor indivizi bine plasați și i-a transformat în „baroni roșii”, cum i-au numit gazetarii. („la vremuri noi, tot NOI”-I. L. Caragiale, 1907). Conflictele de interese între acești „îmbogățiți de tranziție”, respectiv între ei și restul societății au fost puternice și permanente, însă în România nu au dus la acte de violență, ori la mișcări sociale de amploare, cu excepția mineriadelor, care au fost mai degrabă acțiuni sprijinite de guvern împotriva opoziției politice, decât răfuieli între persoanele particulare. După cum arată sociologul V. Pasti, ceea ce a împiedicat generalizarea acestor conflicte și destrămarea societăţii, chiar şi în condiţiile unui evoluţii descendente a acesteia pe termen lung, a fost tocmai dinamica socială extrem de rapidă a societăţii, o dinamică în care ascensiunile şi decăderile aveau loc în intervale scurte de timp şi antrenau grupuri relativ mari de populaţie.[18]
Interesele divergente și adesea conflictuale ale plutocraților erei postcomuniste au fost soluționate mai degrabă în stil à la roumaine prin neplata datoriilor (arierate), troc, „firme căpușă”, nerambursarea împrumuturilor luate de la bănci, coruperea birocraților, demnitarilor și magistraților, denunțarea adversarilor ș.a.m.d.
Pe lângă privatizare, au existat și alte mijloace care au fost folosite pe scară largă pentru crearea și sporirea noilor averi: încălcarea embargoului impus de NATO în timpul războiului din Iugoslavia, fixarea prețurilor la energie și la alte produse declarate de „primă necesitate”, reducerile sau scutirile de impozite, taxele vamale protecționiste, acordarea preferențială de autorizații de import sau export, anularea datoriilor către bănci sau pur și simplu devalorizarea acestor datorii ca urmare a inflației etc.
Numeroase relatări de presă din ultimele trei decenii arată că aceste practici au proliferat și s-au extins treptat de la un sector economic la altul, dând naștere amintitului „capitalism de cumetrie” (I. Iliescu, 2002). Ele au ajuns în cele din urmă la acest element-cheie al sistemului economic care este sistemul fiscal, căruia i-au conferit caracteristicile actuale: impozite mici asupra averilor, pensii speciale, contribuții de sănătate și asigurări sociale mari asupra veniturilor din muncă, reduceri și scutiri de impozite și alte avantaje fiscale, subvenții vizibile sau ascunse, slaba colectare a veniturilor bugetului de stat ș.a.m.d. Ca urmare, sistemului fiscal actual poate fi considerat faza finală a privatizării, atâta și așa cum s-a făcut în România. Acest sistem reflectă acapararea principalelor funcții ale statului de către grupurile de interese financiare și economice, care au devenit astfel grupuri socio-politice autonome. Pentru a desemna statul capturat de aceste grupuri, economistul bănățean V. Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen, folosește metafora „feudalism moldo-valah”.[19]
Am menționat că averile actuale sunt o garanție pentru veniturile și pozițiile sociale viitoare. Iar ceea ce este adevărat pentru grupurile sociale este valabil și pentru familii. În mod normal, în societățile occidentale contemporane, circulația proprietăților este permanentă, dar redusă ca amploare. Formarea marilor averi într-o singură generație este, fără îndoială, un fenomen spectaculos, adesea scandalos și adesea admirat, dar întotdeauna excepțional. Soarta familiilor se hotărăște pe parcursul vieții mai multor generații, deoarece depinde de numeroși factori: numărul moștenitorilor, educație, mariaje, mobilitate geografică, alegerea activității principale, șansă ș.a.m.d. În România, la fel ca în celelalte țări foste comuniste, importanța și rapiditatea transferurilor de proprietate au făcut ca acești factori să-și piardă importanța. Unii indivizi din generația matură la căderea comunismului au acționat nu pe baza puterii explicite sau implicite oferite de proveniența lor familială, adesea foarte modestă, ci s-au folosit pur și simplu de o ocazie nesperată, unică și efemeră de a se îmbogăți, dar care va influența, probabil, viitorul familiilor lor pe parcursul vieții mai multe generații.
Concomitent cu această îmbogățire peste noapte, transformările sistemice ale economiei și societății au dus la devalorizarea unor componente odinioară importante ale zestrei cognitive a indivizilor. Cunoștințe tradițional respectate, dobândite prin studii temeinice și de lungă durată, și-au pierdut caracterul de mijloace de ascensiune profesională și socială prețuite tradițional de societatea românească („ai carte, ai parte”) și care și-au păstrat valabilitatea într-o anumită măsură și în comunism. Inginerii, cercetătorii, profesorii etc., au devenit mai puțin bine situați din punct de vedere social decât „buticarii”, „privații”, „bișnițarii” etc.
Suprapunerea acestor procese de redistribuire au creat un cadru social în care operațiunile lipsite de scrupule au devenit justificabile și, pentru anumite categorii de populație, pe deplin justificate. O formă de manifestare a acestui nou cadru social, caracterizat prin apariția și dezvoltarea sentimentului că totul este permis, este toleranța față de comportamentul indivizilor care încalcă legea. Într-un moment de cotitură a istoriei, totul pare posibil și este realmente considerat așa de societate, atât urcarea pe culmi ale bogăției, cât și căderea în cea mai neagră sărăcie.
Problema este că acest fenomen înseamnă nu atât de contestarea regulile sociale ale vechiului sistem, cât respingerea a însuși principiului regulilor sociale, adică refuzarea oricăror limite impuse de societate intereselor individuale. Adepții privatizării au crezut că aceasta va elimina bazele vechii societăți. În realitate, privatizarea postcomunistă a dus neintenționat la subminarea ideii de societate însăși. Deși sunt mai puțin spectaculoase decât confruntarea deschisă a intereselor plutocrației, consecințele acestui proces de disoluție socială nu sunt mai puțin importante. Ele pot fi chiar foarte grave, deoarece, dacă „totul este posibil”, atunci „totul este posibil”, ceea ce face ca barierele naturale și morale ale răspândirii violenței în societate să dispară.
4. Compatibilitatea dintre inegalitate și economia de piață
Dacă privatizarea și celelalte transformări instituționale implicate de transformarea economiei planificate în economie de piață au creat și amplificat inegalitatea economică, se pune problema utilității publice a acesteia, în concordanță cu prevederile „Declarațiilor…” menționate la începutul acestui articol.
După cum am arătat, în literatură există concepții diferite cu privire la modul de funcționare a economiei de piață, la intervenția statului în acest tip de economie și la relația acestui sistem economic cu egalitatea. O primă concepție este că economia de piață funcționează ca un joc cu sumă nulă, în care orice câștig al unui participant provine din pierderea suferită de alt participant. Deși în lumea contemporană există foarte multă bogăție, incomparabil mai multă decât în oricare altă epocă istorică, inegalitatea în repartiția acesteia arată că averile acumulate de indivizii din vârful societății își au originea în paupertatea celor la baza piramidei sociale. Această concepție este susținută nu numai de către anticapitaliștii mai vechi sau mai noi din România, ci de către unii prestigioși economiști contemporani, de inspirație keynesiană sau marxistă, cum ar fi J. Stiglitz[20], P. Krugman[21], Th. Piketty[22] etc.
Această concepție ignoră însă factorul producție. Dacă volumul producției crește, avuția crește și ea și nu este neapărat necesar ca câștigul unei persoane să provină din pierderea altei persoane. Aceasta nu înseamnă, desigur, că un individ nu se poate îmbogăți pe seama altuia, de exemplu, furându-i bunurile, ci doar că creșterea inegalității în sine nu constituie o dovadă că cineva a fost jefuit, exploatat, înșelat etc. Înseamnă doar că economia de piață nu funcționează ca un joc cu sumă nulă.
Ca urmare, inegalitatea nu trebuie confundată cu sărăcia. Faptul că România este țara cu cel mai mare procentaj al celor cu risc de sărăcie și excluziune socială din UE este adevărat, însă trebuie spus, pe de altă parte, că procentajul respectiv s-a redus pe măsură ce economia de piață a început să funcționeze și să-și arate roadele: acest procent a fost 47% în 2007, anul intrării în UE, iar apoi a coborât la 40,3% în 2014, 38,9% în 2018, 36,3% în 2019 și 35,8% în 2020.[23] Inegalitatea economică este perfect compatibilă, deci, cu creșterea generală a bunăstării, iar creșterea inegalității este perfect compatibilă cu o societate în care cea mai mare parte a membrilor trăiesc mai bine ca în trecut. Dacă veniturile celor mai săraci cetățeni români s-ar dubla, iar veniturile celor mai bogați s-ar tripla, inegalitatea ar crește dramatic, dar fiecare cetățean ar fi mai bogat ca înainte și, probabil, ar trăi mai bine. Inegalitatea se referă la diferențe, nu la privațiune, iar diferența în sine nu este cu nimic suspectă sau contestabilă.
A doua concepție este că bogăția este creată de societate în ansamblul său și, deci, trebuie împărțită în mod echitabil. Deși conceptul de „avuție națională” este încetățenit de mult timp în știința economică, fiind introdus încă de A. Smith, acesta este un concept vag și greu de măsurat. Oricum, în pofida denumirii sale, avuția nu aparține națiunii, nici măcar în cazul în care este declarată „proprietate a întregului popor” ca în comunism, ci indivizilor care o dețin, folosesc și dispun asupra ei. Căci, încă din dreptul roman, proprietatea adevărată este jus utendi, jus fruendi și jus abutendi. Deoarece, în economia de piață, proprietatea este reală, nu o ficțiune propagandistică, avuția „națională” se compune din bunuri și din alte lucruri de valoare (brevete, invenţii, mărci etc.), create de anumiți indivizi (lucrând adesea împreună în grupuri) și aparține, de fapt și de drept, anumitor persoane. Ea nu este acordată de societate ca act de caritate, ci este produsă și comercializată de oamenii care o creează. Pentru a o „distribui” și „redistribui”, societatea trebuie mai întâi să deposedeze oamenii de bunurile pe care le-au produs.
INTERVIURILE HotNews.ro