Eu si Bucureștiul. La răscruce
Sunt alegeri pentru primăriile și consiliile din București anul ăsta. Încă nu se cunoaște data exact. Pentru mine e cert însă că, indiferent de dată, va fi prima dată după 2010 când nu voi fi acolo. Sunt mult zece ani. Zece ani sunt și buni pentru a trage linie. Textul asta e despre cum îmi amintesc eu evenimentele și oamenii și ideile care au influențat Bucureștiului în ultimul deceniu. Din perspectiva omului care s-a frământat pentru a schimba orașul, voi urmări mai ales evoluția societății civile din oraș. Nu voi insista să expun întocmai cronologic și nici precis din punct de vedere teoretic. Totuși, pentru cititorul care dorește să clarifice conceptele pe care le folosesc, dau exemple de autori și cărți.
***
Eram în vara lui 2019 într-una din vizitele scurte de după mutarea în Olanda. Cu prieteni la o terasă pe lângă clădirea Băncii Naționale, ascultam cu groază cum fata frumoasă așezată de cealaltă parte a mesei, povestea despre ororile la care asista un medic rezident într-un spital din București. Discuția a continuat cu temele predilecte: corupție, bani cheltuiți aiurea, spitale în care ți-e frică să intri, trafic infernal, aer irespirabil. La un moment dat, fata frumoasă mă întrebă dacă totuși nu-mi lipsea orașul și dacă aș fi luat în considerare să mă întorc. Am căutat cum să descriu ce simțeam. Am găsit analogia dintre relația mea cu Bucureștiul cu o relație de cuplu în care unul dintre parteneri are speranța că îl poate schimba pe celălalt. De cele mai multe ori o astfel de relație se termină prost. Mai plecasem o dată din București și mă întorsesem sperând că voi influența în bine probleme despre care vobeam încă în 2019. Faptul că vorbeam despre ele ca și cum erau neschimbate, era pentru mine ca o recunoștere a neputinței, ca un eșec personal.
Trufia asta că pot eu shimba lumea sau, mă rog, măcar orașul ăsta, se închegase după ce mă mutasem aici prima oară. În 2008 eram unul dintre miile de absolvenți care își găseau într-una din corporațiile din București, ceea ce părea șansa vieții. Erau ultimele luni ale mandatului primarului Videanu și am găsit toate bulevardele desfundate și traficul atât de colmatat că abia mai mișca. Orașul arăta rău, dar o bună parte a populației trăia optimismul unei perioade lungi de creștere economică la care se adăugase, de curând, euforia aderării la Uniunea Europeană. Orașul nu se simțea chiar european, dar locuitorii identificau în împlinirea viselor lor de consum, semnele că se îndreptau într-acolo. Tocmai veneau în oraș retailerii globali, iar colegii erau fericiți să le cumpere hainele și mobila. Salariile le permiteau multora și credite petru case. Prețurile la apartamente creșteau de la o zi la alta, iar mulți dintre colegi își vedeau viitorul în casele din Tunari sau Prelungirea Ghencea. Recunoșteau că îi omora traficul, dar făceau efortul. Compania la care lucram oricum dădea mașini angajaților cu funcții de conducere. Mărimea mașinii era stabilită proporțional cu locul în ierarhia companiei: mașini de oraș pentru cei din vânzări, berline pentru managerii cu funcții mai mici și jeepuri pentru directorime.
Făcându-mi loc printre mașinile din ambuteiajul aproape permament de pe Calea Dorobanților, gândeam că încă vreo sută de jeepuri pe străzi erau ultimul lucru care îi mai trebuiau orașului. Colegii mei făceau însă ochii mari când le împărtășeam gândul. Cu confirmarea lor sau nu, începusem să mă gîndesc că trebuie să existe și altfel de model de urbanism. Cu ceea ce acum judec ca pe o naivitate a vârstei, devenisem încrezător că, dacă ar exista astel de know how în București, orașul și-ar fi rezolvat problemele. Și am tot rumegat ideea asta, până a devenit un fel de vis pașoptist să pot merge la studii în occident pentru a mă întoarce cu idei noi.
Între timp se alesese primar Oprescu, iar criza economică apăruse mai întâi ca un zvon, apoi ca o știre, apoi ca o constantă a discuțiilor și, nu mult după aia, a vieții în general. Eu am plecat la master la Helsinki. După doi ani de suprastimulare senzorială în București, am făcut ușor o pasiune pentru Helsinki. O pasiune aproape inexplicabilă pentru finlandezii pe care liniștea unui oraș ca și pustiu, îî plictisea până în prag de depresie. Un oraș unde, într-una din multele zile reci, la ora prânzului, nu întâlneai pe nimeni pe străzile din centru. Helsinki apare în top de fiecare dată când face cineva un clasament de calitate a vieții, de siguranță, de condiții de crescut copii etc., dar e atât de exotic din cauza climei și a variației de lumină iarna și vara, că e greu de recomandat cu toată inima. Dar mie mi-a plăcut mult. Helsinki are mai mulți copaci decât oameni. Iar finlandezii mi s-au părut că iubesc copacii mai mult decât străzile. Helsinki are insule și o deltă rezervație naturală. Are un parc cât o pădure despre care legenda spune că e legat de alte păduri și că formează un coridor continuu până în Laponia. Poate să nu fie chiar așa, dar parcul ăla e suficient de mare încât să faci un traseu lunguț de ski fond. Și nu rar am văzut în tramvaie oameni cu skiuri de-a spinarea.
Eu cu București avem însă lucruri nerezolvate. La master îi căutam bolile și tratamentele. Influențat de articole ca „The city as a growth machine” al lui Harvey Molotch, am început să studiez relația de putere dintre populațiile și subculturile orașului, influența lor asupra vieții în spațiul public și rolul pe care îl au în luarea deciziilor. Anul cât am stat la Helsinki am scris o lucrare de master pe tema asta și sunt multe de spus. Fac însă un rezumat în tușe groase, pentru a mă servi de el de de aici încolo.
Pe de o parte există în București majoritatea săracă. Oamenii care depind cel mai mult de infrastructura publică a orașului, dar care o pot influența cel mai puțin. De cele mai multe ori, singurul cuvânt pe care îl pot avea în deciziile ce privesc orașul, e votul dat o dată la patru ani e. Mulți nu îl dau nici pe ală. O populație într-o stare precară, pentru care peocuparea e ziua de azi. Etnic, populația asta are un procent mult mai mare de romi decât celelalte două pe care le voi descrie. Ca vârste, aici sunt cuprinși mulți dintre bătrâni. Populația asta e asociată cu un fond locativ degradat: blocurile comuniste din zonele cele dinspre margini, dar și casele din centru. Deși nu întotdeauna ca distanță, populația asta se află la periferie. Pentru acești locuitori, spațiul public e singura destinație pentru activități de relaxare pentru că nu își permit să plătească pentru a se relaxa. Pentru unii dintre ei, spațiul public e o alternativă la o locuință mult prea mică sau improprie: strada sau parcul sunt loc de adunare, grătar, petrecere.
Mai există o populație bogată care are cea mai mare influență atât asupra deciziei economice cât și asupra celei politice. E un mix de urmași ai nomenclaturii comuniste, de îmbogățiți ai anilor ´90-2000, de antreprenori de success, de familii și relații care nu se văd decât rar în spațiul public. Principalul factor de decizie în viața Bucureștilor, această populație este motorul privatizării domeniului public al orașului. Terenuri, parcuri, clădiri de patrimoniu, dar și grosul bugetului orașului trec de ani de zile, legal sau nu, de la oraș către domeniile bogaților orașului. Populația asta are experiența Bucureștiului ca a unui spațiu pe care îl parcurge cu mașina în drumul între două spații private. Pe locuitorii din celelalte categorii, bogații orașului îi întâlnesc cel mai probabil la mall, la cluburi de fitness care necesită abonament sau în localuri cu bodyguard la ușă.
A treia categorie este una în creștere și ca număr și ca influență. Un middle class alimentat de angajații multinaționalelor, împreună cu o așa numita clasă creativă și studențime. Ca venituri, unii din această clasă de mijloc sunt la limita sărăciei, dar sunt mobili din punct de vedere social. Aici intră studenții veniți din provincie și care împart o cameră în Militari, dar care mai apoi se angajează la corporație. Mai mult decât veniturile, această categorie are ca trăsătură specifică interesul pentru cultură și pentru mediu sănătos. Interesul ăsta îi justifică aspirații politice care, după cum voi descrie în continuare, influențează nu doar orașul dar și democrația românească. La momentul 2010, concluzia mea era că middle class bucureștean se mobilizează politic din frustrare față de bogații orașului, dar sfârșește prin a refula asupra populției sărace. Ipoteza ramâne încă validă.
În 2010 m-am adăugat categoriei de bucureșteni descrisă în paragraful anterior. Am revenit și am regăsit un București care era în plin proces să își redescopere centrul vechi. Criza descurajase investițiile imobiliare de la periferie. Pe fondul prăbușirii prețurilor, puținii investitori găseau foarte accesibil centrul (cartea lui Nei Smith, „The New Urban Frontier: Gentrification and the Revanchist City”, e o sursă bună pentru a studia fenomenul). Lipsa presiunii imobiliare tocmai făcea loc unor inițiative de dezvoltare urbană alternativă la politica de demolare și construcție. Rămăseseră la datorie „the die hard” ai mișcării de conservare a patrimoniului și a parcurilor, dar la momentul ală aveau un răgaz, pentru că interesul pentru terenuri și construcții era minim. Alături de ei, pașoptiști întorși ca și mine, dar și corporatiști deziluzionați din cauza crizei, inițiau mici acțiuni de transformare a orașului după principii sustenabile: activări de grupuri de cetățeni din cartiere, câteva idei de transformare a unor foste spații industriale în motoare de revitalizare a unor zone, incubatoare pentru mobilitate și infrastructură. Ochiul meu de proaspăt absolvent de master în științe sociale, vedea un fel de sferă publică burgheză în sensul lui Habermas. O societate civilă care citea „The Death and Life of Great American Cities” a lui Jane Jacobs și nu, așa cum descrie Habermas societatea civilă a secolului XVIII, „Pamela; or, Virtue Rewarded”.
Privind la televizor, am descoperit inițiativa Make a Point de la postăvăria de pe Morarilor. Le-am scris un e-mail care începea cu „sunt student la master la Helsinki” și am rămas în echipă vreo cinci ani. Voluntar, după programul de la corporația la care am găsit loc de muncă plătit. Încercarea de a transforma spațiul Postăvăriei și turnul de apă într-o destinație pentru locuitorii din zonă și nu numai, rămâne pentru mine cel mai frumos proiect în care am fost implicat vreodată. Atunci când am introdus în circuitul cultural un turn de 40 de metri pe care îl vede oricine iese de la metrou Costin Georgian, nu știam că asta va fi punctul maxim al activității mele de voluntar. Pentru că Make a Point primea atenție și premii pentru turn, am căpătat speranța că turnul era doar începutul; că am demonstrat că se poate face și că vor veni alte proiecte similare și colaborări cu autoritățile. Însă n-au venit. În căutare de parteneri și susținere pentru mai departe, am cunoscut multă lume din ceea ce părea a fi noua societate civilă în oraș. Mulți la fel ca mine, sperând în proiectul mai mare, în proiectul care va schimba fața orașului. Caz interesant, olandezii de la Eurodite veniseră în România pentru a face parteneriate cu autoritățile locale pentru a atrage bani europeni pentru proiecte de urbanism. Când i-am cunoscut eu, atrăseseră deja fonduri pe cont propriu și scriseseră niște rapoarte bune, dar interesul primăriilor întârzia să apară.
O vreme, parte din societatea civilă părea resemnată să existe deconectată de la decizia politică. Politică era încă un cuvânt urât, iar de implicare în partide nu se punea problema. „The die hards” din mișcarea de conservare se coalizaseră în Platforma pentru București, mai ales că perspectiva creșterii economice aducea treptat înapoi presiunea imobiliară. Restul încă încercau să ajungă la primarul reales Oprescu cu mesajul lor despre cum se face urbanism sustenabil.
Între două întâlniri la Make a Point pe teme de regenerare urbană, eu nu aveam spor și pentru că treceam printr-o perioadă foarte proastă. Eram acolo în 2012 si 2013, dar mintea mea era acasă. Maică-mea se îmbolnăvise. Îmi aduc aminte de ce am făcut în anii ăia în ceața pe care o au de obicei aminitirile din zilele în care am migrene. Una peste alta, de parteneriate noi nu era vorba, iar scandalurile de corupție ale lui Oprescu dărâmaseră orice himeră a unei colaborări cu administrația. Chiar și surse de bani publici ceva mai deschise proiectelor de genul Make a Point, cum fusese Asociația Fondului Cultural Național, deveniseră inaccesibile. Inițiative de regenerare a spațiilor industriale apăruseră și dispăruseră. Iar cum piața imobiliară luase deja avânt, părea că vremea proiectelor de acest fel trecuse. Semne de resemnare au părut să dea și olandezii de la Eurodite în 2015. Copiii lor ajunseseră la vârsta școlii și așa că s-au mutat înapoi. De proiecte de urbanism cu bani UE și care să fi schimbat orașe, se auzise prea puțin în Romînia până la momentul acela.
Eu ieșisem după tragedia suferinței și a morții mamei mele fără să știu încotro să apuc. O vreme am continuat să fac ce făcusem deja: să organizez seminarii pe teme de regenerare urbană, să merg pe la evenimente ca să povestesc de Make a Point și de turn, să scriu aplicări pentru finanțări pe care nu le-am primit niciodată. La un moment dat am încetat să mai cred că ajută la ceva și m-am apucat de altele. Am început un doctorat: alte teme, alte interese. În schimb, colaboratorii interesați să schimbe Bucureștiul constituiau acum grosul prietenilor și cunoștințelor. Îmi petreceam serile cu ei în noile localuri din centru. Locuri pentru hipsteri. Locuri „underground” știute de toată lumea. Perioada anterioară nu schimbase toată viața orașului, dar măcar favorizase apariția unor locuri noi, cu muzică live, cu atmosferă interesantă. Bucureșteni amorezați de Berlin încercau să îl replice acasă. Fără să-și fi îmbunătățit traficul sau aerul, fără să-și fi protejat mai bine parcurile, fără să fie mai bun cu clădirile sau cu majoritatea locuitorilor, Bucureștiul era bun cu mine.
Catastrofa de la Colectiv a pus punct a ceea ce eu îmi amintesc ca perioada naivă a societății civile din București. Pe câțiva din cei pe care de obicei îi întâlneam la evenimente pe teme de urbanism, aveam să îi regăsesc pe lista morților. O parte din noile locuri s-au închis. Atmosfera fusese ca la Berlin, dar măsurile de siguranță nu. Oricum, erau vremuri de doliu.
Pentru marea majoritate a activiștilor și voluntarilor lucrurile deveniseră clare: era o iluzie să crezi că poți schimba orașul făcându-ți bucățica ta și sperând fără temei că administrația și-ar face treaba. „The die hards” din mișcarea de conservare a patrimoniului au spus „told you so” și au strâns rândurile în jurul lui Nicușor Dan pentru a crea o mișcare politică. Singura cale să schimbi deciziile era să iei locul decidenților în consilii și în primării. Orice cetățean bine-intenționat era mai bun decât administrația de până atunci. Chiar și eu. Într-un final m-am înscris în Uniunea Salvați Bucureștiul în vara lui 2016, după locale. Frustrarea și furia de după Colectiv erau vii. Lucrurile trebuiau să se schimbe nu doar în primării ci și în parlament și guvern. Din societatea civilă din București se coagula o mișcare pentru „salvarea României”. Iar eu candidam, la coada listei pentru București, pentru Camera Deputaților.
Fără să ia efectiv locul decidenților, USB și USR aducea oameni noi și ochi noi în consiliile locale și în parlament. Ochii noi vedeau acum cum funcționaseră instituțiile care făcusera posibilă catastrofa de la Colectiv. Primari ca Popescu Piedone de la Secorul 5, între timp condamnat în primă instanță la opt ani de închisoare în dosarul Colectiv, conduseseră orașele fără controlul consiliilor. Pentru consilii votul era doar o formalitate supusă voinței primarului, iar comisiile se întâlneau doar pe hârtie. Corupția și neglijența se acumulseră în administrația Bucureștiului la un nivel care nu putea să ducă altundeva decât la un dezastru.
Pus în perspectivă ani mai târziu, 2016 a fost un moment de cotitură pentru democrație, dar nu pentru cum se trăiește în oraș. Dacă pentru colegii activiști și voluntari din perioada 2010-2015, devenise clar că viitorul lor urma să fie în politică, viitorul Bucureștiului nu ni s-a arătat schimbat. E greu de argumentat că victoria Gabrielei Firea a dat alt curs evoluției orașului. Poiectele de infrastructură sunt tot neterminate. Atât de întârziate că probabil sunt desuete. Transportul în comun abia face față. Orele petrecute în trafic sunt la fel sau mai multe. Tot multe sunt planurile urbanistice cu clădiri noi în parcuri. Calitatea aerului e foarte proastă. Spitalele, în caz că te îmbolnăvești de plămâni, de nervi, sau de orice altceva, nu sunt cu mult mai bine față de 2015. Iar banii, e greu de spus ce s-a făcut cu ei.
După Colectiv, am început să privesc altfel riscurile specifice Bucureștiului. Orice discuție despre dezvoltare sau transformare, e demontată când un cutremur e luat în calcul. Am început să văd viitorul Bucureștiului într-un urbanism centrat pe managementul riscului seismic . Dar astea sunt doar idei răzlețe. Prin 2017 am dezvoltat ceea ce am descris atunci atunci ca pe „un comportament obsesiv la nivel macro”. Ca un om care nu suportă dezordinea în dulapuri, ieșeam în oraș și simțeam că totul este în alt loc decât unde ar fi trebuit să fie. Mi se părea că ceea ce trebuia reparat era în paragină, pe când ceea ce nu trebuia reparat era în reparație. Că reparația era de fapt o deteriorare. Că miile de bănci și de coșuri de gunoi erau toate la un loc unde nu ar fi trebuit să fie și lipseau acolo unde ar fi fost necesare. Că bordurile, că mașinile, copacii tăiați, copacii plantați, clădirile noi… Mă mutasem într-un apartament pe strada Ion Brezoianu. La pas pe Elisabeta până la Universitate, îmi ajungea timpul cât să am 4-5 tirade despre ceva care nu era unde credeam eu ca trebuia.
INTERVIURILE HotNews.ro