Fericire pentru vii și morți

– Și cine mai sunt eu când, iată, mor?

– Ascultă adierea ce măruntaiele-ți usucă, suflul de Viață Nouă pe care-l recunoști făr-a-l fi cunoscut vreodată înainte. E ca și când un cineva potrivnic e acum în tine și te-ntreabă : tu ce cauți aici?

Ce veți citi în continuare încheiam, cu înfrigurare, într-o joi de noiembrie, în 2007. Împlineam treizeci de ani și aniversam șapte de când mă obișnuisem să dedic zilnic, câteva ore, studiului morții.

Prinsesem deja un loc oarecare – marcat cinstit și confortabil – într-un câmp de cercetare prolific cunoscut, îndeobște, de-a lungul și de-a latul lumii academice anglo-saxone drept Death Studies.

Trecusem prin toate: apucasem să desprind un algoritm de studiu, dar apucasem și să am impresia că mă plictisesc. Aveam niște deprinderi de lucru, dar multe (și tot mai dese) momente de exasperare. Aveam un orizont bibliografic și niște “reflexe de meditație” care, în principiu, preveneau alunecarea în negre platitudini despre moarte și morți, dar aveam și insuportabile momente de redundanță în care nu reușeam să gândesc decât ceea ce gândisem deja.

În plus, crescusem. Mă maturizasem. Spre deosebire de anii în care lucram, cu aplomb, la prima mea carte și trăiam din plin stânjenitoarea dramă de a nu mă fi putut abține să nuvorbesc la o vârstă necoaptă despre lucruri răscoapte, la finele lui 2007 mă simțeam deja izbăvită: eram deja “matură”, iar oamenii maturi nu lucrează cu puncte de referință absolute. Pierdusem, din fericire, gustul extremelor: pierdusem, pe de o parte, certitudinea propriului entuziasm în virtutea căruia, ani de-a rândul, râșnisem fără să istovesc zeci de interogații fundamentale în marginea problemei morții; pierdusem, pe de altă parte, gustul pentru veșnica îndoială – cea care, credeam eu – nu fără vanitate – mă îndreptățise să scriu despre moarte atunci când nici cunoștințele și nici experiența, ambele limitate, nu mi-ar fi îngăduit-o.

Și tot atunci, în 2007, până la Crăciun, ieșisem teafără din cea mai înfricoșătoare luptă: lupta cu Îngerul întunecat al scepticismului, cu vocea aceea care-mi șoptea înfundat: “nu mai e nimic de spus”. Acceptasem deja că despre moarte, în mod legitim, oricine poate spune orice. Cu toții suntem, din start, calificați, competențele noastre rămânând, în cele din urmă, legitim-“incalificabile”. Îmi era clar că scriind despre moarte scrii întotdeauna despre altceva, de unde iluzia (?) că ai mereu ceva de spus. Nicio luptă nu e mai onorabilă ca alta.

Și în sfârșit, tot în 2007, tot până în Crăciun, furia juvenilă de a-mi fi regăsit propriile intuiții în cărțile “mari” scrise de autori cu adevărat importanți, s-a transformat, treptat, într-un sentiment de împlinire. Așadar, s-a aflat și s-a consemnat. S-a și explicat.

Nu eram nici pe departe prima care să fi vorbit despre efectele retorice ale morții moderne. Toți cei preocupați de subiect remarcaseră că, după mai bine de jumătate de secol de când Gorer îi proclama tabuizarea(1), moartea a revenit nu doar în vervă, ci și mai versatilă ca niciodată, pe scena publică(2). Sociologii și antropologii arătaseră deja că a-ți înfrunta propria moarte la scenă (socială) deschisă, a-ți asuma, adică, diligent, varianta optimă de a muri – când? cum? cu ce impact și cu ce consecințe sociale, etice, psihologice? – se număra printre cele mai anevoioase obligații ale omului de azi. Se știa, de asemenea, că n-ai cum să-l convingi pe om de asta până nu se va fi convins singur. Așadar, “se știe”.

Ce ajunge însă (din ceea ce ni se pare nouă, tanatologilor că s-ar ști) la toți ceilalți, nepreocupați de “teoria morții”? Cât de imprevizibilă, de paradoxală, de contraintuitivă și, în ultimă instanță, de (“anti)-morbidă” e tanatologia? Și cui folosește?

Acum 12 ani, cu lecțiile popperiene învățate și, în același timp, prinsă până peste cap în studii empirice, nu mă pricepusem să răspund la aceste întrebări. Nu îmi era clar ce trebuia “demonstrat”. Nu mă trăgea deloc inima să recuperez, prin muncă etnografică, vreo dimensiune calitativă a morții. Îndeletnicirea asta semăna, în cazul meu, cu o regresie. Explic chiar acum la ce regresie mă refer:

Nu cred să fi avut mai mult de cinci ani când am început să merg – cu sau fără bunica – la priveghiuri. Nu din morbiditate, ci dintr-un soi de curiozitate căreia, într-adevăr, i-aș spune azi etnografică. Mă uitam în jur și luam (în cap) notițe așa cum aveam să aflu mai târziu că se documentează etnografii și scriitorii. Adolescentă, citind Muntele Vrăjit și Moartea lui Ivan Iliciam fost uimită până la revoltă văzând că (și) alții se gândiseră să descrie, în detalii precise, cadavre. Până în acel moment crezusem că a privi lucrurile urâte de aproape era exclusiv datoria și privilegiul meu.

Mai târziu, jucându-mă o vreme de-a studentul la medicină, am petrecut destul timp în săli de disecție; jucându-mă apoi de-a antropologul am petrecut încă și mai mult timp citind pagini etnografice despre moarte, morți, spitale și cimitire. Textele etnografice, spre desfătarea publicului specialist, nu poartă într-însele secrete adânci. Nici concluzii nu prea poartă (în orice caz – și asta tot spre bucuria specialiștilor – nu dintre cele ne-modeste.)

Nu știu însă pe nimeni dintre cei nepreocupați de teoria morții care să se dea în vânt după texte care n-au un înțeles anume! Când în discuție e moartea, realismul etnografic, “experiența trăită” așa cum ți-o redă etnograful sau antropologul, e mai puțin memento moriși mai mult literatură. La renumitul proces de meaning-making nu se înhamă niciun muritor de bună voie. Înțelegerea unui text etnografic despre moarte rămâne lesne una facultativă.

Nici chiar ție, celui care consemnează, nu ți se cere să pricepi ce vezi; și nici să-ți explici propriile sensibilități etnografice nu ți se cere. Eu una, de pildă, n-am înțeles niciodată de ce pantofii din picioarele morților mi-au părut întotdeauna mai morți decât morții înșiși. N-aveam, cred, mai mult de 5 ani când am început să împart încălțările oamenilor în pantofi de viu și pantofi de mort. Încă fac asta. De fapt, pentru mine, pantofii rămân și azi, după atâția ani, o aluzie impenetrabilă la rigor mortis. Pantofii mortului erau un fel de culme a morții, aveau ceva nepământean, mai înspăimântător decât nasurile înfundate cu vată sau degetele verzi, încleștate. Am văzut la viața mea multe cadavre care mai păstrau încă urme de viață. Pantofi, însă, niciodată.

Las cititorul să judece dacă cele de mai sus, așa cum le-a consemnat mintea mea de copil, sunt etnografice sau literare, descoperite sau imaginate (cititorul specializat și-au dat probabil seama că ce scriu aici e și o aluzie la fundamentele științifice ale etnometodologiei lui Harold Garfinkel(3)).

Decenii mai târziu, comunitatea Death Studies, cu ezitările și cu convingerile sale metodologice, vorbea prin gura mea ori de câte ori scriam texte pe criteriile academice impuse de cutare publicație.

Când scriam conform canoanelor, nu răstălmăceam aproape niciodată ce citeam. Când, în schimb, scriam “pentru mine”, constatam că aveam mereu mai multe date de teren decât mă simțeam îndemnată să folosesc. Și nici n-aș fi zis că abținându-mă de la articularea vreunei reflecții teoretice aș fi fost mai mândră de onestitatea mea intelectuală decât aș fi fost dacă nu m-aș fi abținut de la astfel de demersuri. M-am întrebat adesea ce-i de făcut cu scriitorul și ce-i de făcut cu tanatologul din mine?

Sociolog pur-sânge nu sunt. Gândirea socială nu e deloc sensibilă la subtext, gândirea mea, însă (prea indulgentă? prea intuitivă? predispusă la compromis? regresiv-etnografică?) nu s-a putut lipsi niciodată de subtext.

Filozof, nici atât. Gândirea filozofică de excelență, mereu vanitoasă, și-a pierdut demult orice interes pentru moarte. Eu – lipsindu-mi vanitatea – ajunsesem în punctul în care mi se părea că a mă feri cu orice preț de solemnitatea “problemei” morții era mai degrabă semn de lașitate decât de înțelepciune.

Eseist probabil că sunt, dar sunt fără tragere de inimă. Eseul despre moarte nu m-a mulțumit niciodată, deși, la nevoie, l-am scris. E greu, scriind eseistic, să nu devii excesiv. Textul despre moarte n-are nevoie nici de false solemnități, nici de false dezinvolturi. Și cu atât mai puțin de false eleganțe. El n-are nevoie decât de curajul de a nu se feri de “munca de jos”, mai exact de munca cu banalitatea morții(4). Acolo, cred eu, arde mocnit, esențialul. Mulți dintre cei care au avut răbdarea de a parcurge textul până aici au citit sau au auzit măcar de cele șapte eseuri confesive ale celui care a fost faimosul muribund Christopher Hitchens(5). Într-adevăr, tocmai pentru că era briliant și pentru că scria atât de bine, clișeele lui te răscolesc. Și tocmai de aceea Mortality rămâne, după mine, o carte care te provoacă inutil, stimulând în schimb orgoliul tuturor muribunzilor care, fie vorba între noi, nu-i nici pe departe neînsemnat. Ce scrie Hitchens rămâne, însă, din punctul meu de vedere, o convocare maladivă, un fel de interpelare-fundătură. Observația rămâne, cred, valabilă pentru orice eseu reușit despre moarte.

Scriitor e drept că mi-ar plăcea să devin. Dar se poate face literatură bună în marginea morții? Probabil că da, dar sacrificând multe achiziții teoretice pe care eu nu sunt încă dispusă să le sacrific. Or literaturii, eu personal nu i-aș însărcina misiuni intelectuale (singurul căruia într-adevăr i-a ieșit asta rămâne Musil, nicidecum Kundera). Nu prea văd, așadar, cum aș putea face să răzbată dintr-un text literar cele mai importante atribute moderne ale tanatologiei…

Dacă ar fi să-mi creez propriile-mi condiții stilistice și metodologice, dacă, adică, ar fi să vorbesc despre sistemele morții purtându-mi mie de grijă, venind în întâmpinarea propriilor nevoi intelectuale, n-aș ținti prea sus. Mi-aș reajusta bucuros atât ambițiile de investigație, cât și simțul datoriei stilistice. Mi-aș dori ca la final să pot spune: atât am văzut, atât am simțit, atât am gândit, atât am scris, atât am învins din propriile-mi prejudecăți teoretice și atât am înțeles dintr-ale altora, iar aceasta este o limită a felului meu de a ataca problemele morții, o limită pe care mi-o asum și nicidecum o scuză sau, Doamne ferește, un document autoetnografic.

Aș relua doar acele teme și aspecte ale morții care, după atâtea rescrieri, au continuat să mă nedumerească. În orizontul unor interese neabătut “omenești” aș regândi anumite modele de interpretare, anumite concepte și anumite practici contemporane legate de morți și muribunzi. Aș propune versiuni revizuite ale afirmațiilor pe care le-am făcut deja în marginea organizării morții. Le-aș aduce la zi atât în spirit cât și în literă, poate cu noi (dar asumate) fragilități metodologice, cu o schimbare de focus (dinspre occidentali spre români), cu câteva date recente din teren și cu reinterpretarea celor vechi în lumina celor noi, cu regândirea relației dintre medicină, sacru și rău absolut în România contemporană, cu afirmarea unor noi legături dintre biografie și moarte și, poate mai cu seamă, cu noi reflecții asupra misiunilor asumate de Death Studies.

Tanatologia americană, australiană, scandinavă și britanică stau cât se poate de bine cu “organigramele” morții, lucru care nu se poate spune despre tanatologia autohtonă. La noi se simte acut lipsa unor eforturi teoretice oneste și convergente. Se simte încă și mai acut lipsa unor practici instituționale coerente.

Deși nu mă mai pot convinge să scriu (din motive de economie existențială) o lucrare sistematică despre organizarea morții în România, mi-aș dori ca cititorul să găsească în acest text – dar mai ales în cele care îi vor urma – câteva idei condensate despre cum se folosește o societate marcată de un tip special de anomie (cum cred că este societatea românească) de vederile sale asupra morții și, în general, despre cum se folosește tanatologia contemporană de propriu-i obiect de studiu.

După cum am spus deja, se prea poate să fi strâns cam mult material empiric. Anii de teren mi-au prins totuși bine. N-am pus niciodată vreo întrebare despre moarte gândindu-mă la cum trebui să sune răspunsul, iar acestei atitudini nu-mi vine să-i spun “deschidere” spre lume, îmi vine, în schimb, s-o compar cu privitul în adâncul rece și întunecat al unei fântâni. Răspunsurile oamenilor nu trezesc în mine chef hermeneutic, ci un fel de încordare, de meditație care îmi educă propriile reflecții, așa cum îmi imaginez că agorafobii, motivați terapeutic, încearcă să-și educe simțul deschisului.

Confortul biroului nu ar fi făcut niciodată posibilă acest tip de meditație născută la confluența a două moduri de raportare nu (întotdeauna) la moarte, ci la prăbușirea definitivă a tututorcondițiilor de fericire imaginate de un om la un moment dat. Nu două subiectivități se ciocnesc aici; se ciocnesc ideile mele cu inerenta “justețe” a vieții.

Când m-am oprit din întrebat oameni, n-am făcut-o din comoditate, ci pentru că, de la un punct încolo, răspunsurile lor chiar semănau între ele. Viața, pe cât e de adevărată, pe atât e de redundantă. Întrebări de felul: de ce cu aceștia și nu cu alții? De ce atât de vârstnici? De ce atât de tineri? surveneau în mintea mea din ce în ce mai rar, iar eu mi-am dat seama destul de repede că această atitudine intra în disonanță cu canoanele gândirii sociologice.

Mă mira, pe vremuri, că oamenii formulează impecabil probleme de infrastructură a morții, dar se poticnesc în reflecții. Azi nu mă mai miră. Firește că oamenii nu sunt lipsiți de nuanțe, numai că cel mai bine le ies mărturisirile cu subînțeles. Pot eu însă face etnografie pornind de la ceea ce subînțeleg? Evident că nu. Pe cât de interesantă mi se pare creativitatea științifică(6), pe atât de mult detest pseudorigoarea.

Meditația, totuși, nu-mi era interzisă. Metidând eu la răspunsurile lor, îmi devenea din ce în ce mai clar că raporturile târziu-modernilor cu moartea se consumă la nivelul vieții lor interioareși că cercetarea organizată a morții nu prea are cum să profite de așa ceva.

Îmi scria un prieten zilele trecute așa: “Ce am avea de spus despre moarte stă foarte adânc în ființă, într-un loc de unde limbajul nu are cu ce veni la suprafață.”

Cititorule, târziu-modern fiind (și deci preocupat de propriile abisuri sufletești), înțelegi și tu foarte bine la ce fel adâncuri ale ființei și la ce fel de neputință se referea prietenul meu. Din motive lesne de intuit, oamenii trecutului n-ar fi fost atât de preocupați de adâncul ființei lor; și nici nu s-ar fi simțit copleșiți de această neputință hermeneutică în fața morții. Nimic echivoc despre moarte în gura stră-stră-stră-bunicilor noștri. De altfel, despre moarte, cu oamenii foarte în vârstă de la țară nu prea ai ce vorbi. Nu-i preocupă problema fiindcă n-o iau personal. Îți repetă, fără detalii, ce-au auzit, de când se știu, la biserică.

Noi, însă, ființe anomice(7), niciodată firesc acordate cu datele epocii care ne-a făcut posibili, ne-am luat și această falsă libertate: de a ne simți atât neputincioși, cât și responsabili față de propriile adâncimi. A înfrunta azi moartea la scenă deschisă înseamnă, mi se pare, un singur lucru: să-ți spui pe șleau că nu știi ce nu știi fără însă ca incertitudinea asta să te oprească din a-ți încerca norocul(5) într-ale nemuririi.

Pare, în acest moment, complicat. Sper, dragă cititorule, să te lămurești pe parcurs. Dacă ai o pregătire academică, detaliile tehnice din notele de subsol îți vor limpezi anumite concepte, te vor pune în temă cu sursele fundamentale și cu anumite tradiții de cercetare. Cititorului nespecializat îi cer iertare pentru aceste trimiteri, însă e bine s-o spun că la el și la nevoia lui de text compact mă gândeam când am “sechestrat” datele tehnice în josul paginii. Textul este, așadar, conceput ca să fie citit și nu studiat.

Îmi iau, vedeți bine, precauții. Mi se pare că e singura cale spre libertatea intelectuală așa cum o înțeleg eu (și presupunând că aș și fi capabilă de așa ceva). Mă găsesc uneori, scriind, la limita corectitudinii metodologice sau paradigmatice. Tentația de a mă arunca atunci în gol nu e mică. Recunosc că modelele de cercetare rămân interesante pentru mine doar în măsura în care îmi stimulează imaginația. Dar există în mine și o nevoie de prudență care mă invită insistent la tăcere, iar dacă tăcerea nu îmi e mereu la îndemână, autolimitarea, frâna lucidă, autodisciplina îmi sunt. Pot bănui că însăși această tensiune este libertatea mea intelectuală; îmi face, de asemenea, impresia că, în timp, a devenit una din sursele principale ale identității mele personale și profesionale.

Acest text încheiat, deci, în toamna în care am împlinit 30 de ani, a fost supus de mai multe ori rescrierii tocmai din motivele de mai sus. Cum nu rescriu compulsiv ci mă opresc întotdeauna atunci când am convingerea că textul e suficient de “liber”, supun astăzi atenției varianta cu care eu mă simt relativ confortabil.

Apare aici o nouă – și, sper, mai bine strunită – expresivitate menită să alunge definitiv textul din zona salubră a socio-antropologiei morții și să-l azvârle, aiurea, pe terenul mâlos al experienței nemijlocite fără ca asta să însemne că ceea ce stă scris aici ne-ar deveni în vreun fel neinteligibil, poate dimpotrivă. Căci locul morții nu este în rezervații naturale, ci în noi înșine.

—

Făcând eu semn cu capul spre cimitirul de peste drum, l-am întrebat astă-vară pe tata: “Ce vezi când te uiți la crucile astea?”. Tata, un om de 67 de ani cu multe talente (toate reprimate), taciturn și mai degrabă singur, niciodată vesel și niciodată trist: “Ce să văd?”, zice. “Oameni.”

Mă surprind și pe mine din ce în ce mai des lepădându-mă de credința în “magia cuvintelor”. Mă surprind detestând ipocrizia stilistică și, în general, excesele de orice fel. Cu fluiditatea speculațiilor nu mă împac nici când se-ntâmplă s-o practic eu însămi, excesul de confesiune îmi produce repulsie, iar povestea care spune prea mult sau prea puțin mă exasperează. Am rețineri față cele mai multe metafore pe care le citesc la alții. Când eu însămi strecor metafore în texte teoretice, e ca și cum aș face-o în pofida mea. Sunt concesii pe care le fac unei părți din mine pentru care n-am absolut nicio considerație. (Îmi dau astăzi foarte bine seama că la acest amestec de perfecționism și alienare n-aș fi ajuns niciodată dacă n-aș fi scris despre moarte.)

Multă vreme, așadar, nu mi-am găsit stilul de investigație adecvat și, poate nu întâmplător, din punct de vedere profesional, aceea a fost perioada mea cea mai productivă. Ajunsesem totuși să am impresia că preocuparea constantă, sârguincioasă pentru moarte e la fel de meschină și de ridicolă ca hedonismul. În acele vremuri în care nu-mi dădeam nicio șansă participam cu mult sârg la mai multe conferințe pe an. Se știe că unei comunități epistemice nu i se cere decât să respecte regulile jocului…

Întrebările la care nu aveam răspuns (cât de imprevizibilă, de paradoxală și de (“anti)-morbidă” e tanatologia și cui folosește?) mi-au tăiat însă multă vreme cheful de joc. Ce-i drept, prea mult spirit ludic n-am avut niciodată.

Dacă acum mi se pare că m-aș pricepe să vorbesc despre utilitatea tanatologiei mai bine decât în 2007 nu e pentru că în tot acest răstimp am citit și am scris cât am putut de mult despre moarte, ci pentru că în tot acest răstimp am citit și am scris și despre altceva.

Am încălat, deci, regulile jocului din ce în ce mai des. Când vocea comunității Death Studies nu mai vorbea prin mine, mă trezeam vorbind singură; iar când vorbeam singură, vorbeam ofensiv, escapistic despre secularizare, postsecularizare, religie, vicii, narcisism, relaționalitate, progresism și corectitudine politică.

E adevărat că împrejurul omului totul devine moarte, iar pentru ca omul să scape de moarte ar trebui ca mai întâi să scape de el însuși, dar încetând eu să vorbesc cu glasurile altora și lăsând reflecția să-și urmeze cursul firesc, am început să mă acomodez cu temele vieții. Am ajuns astfel la concluzia banală că, surprinzând viața înainte să devină moarte, îți dai mai repede seama ce-ți rămâne de făcut în plan teoretic.

Prin tata și prin alții ca el (adică prin cunoscuți complet dezinteresați de temele morții) am început să realizez că atât în cimitire cât și în afara lor zac oameni. Uneori aceiași. Și când întrebi un om ce-și dorește, omul acela, pacient în stadiu terminal sau flăcău în putere, îți va răspunde: “Vreau să fiu fericit.”

N-am inventat eu răspunsul acesta din rațiuni literare. L-am preluat din best-seller-ul renumitului chirurg de origine indiană Atul Gawande. Volumul a apărut în 2014 cu un titlu simplu și eficient: Being Mortal(8). “Vreau să fiu fericit” este răspunsul dat de tatăl autorului, muribund, dependent de o echipă de paliație, când a fost întrebat ce-și dorește. Serviciile de paliație, cum voi arăta în alt text, sunt într-adevăr apte să redefinească fericirea pornind de la scopurile (mă întreb dacă nu cumva e o greșeală să le spunem modeste) ale unui vârstnic aproape imobilizat.

Peste tot, așadar, pe străzi, în spitale și-n cimitire dai de oameni, de oameni care vor să fie fericiți pe lumea aceasta și pe lumea cealaltă!

Cum te poți, deci, folosi de tanatologie, drag cititor nepreocupat de teoria morții? Văzând cum procedează (sau cum se procedează în numele lor) cei ajunși în punctul adevăratei seriozități, în punctul, adică, în care mintea, corpul sau ambele îi trădează definitiv. Îți reamintesc că și ei își clamează exact ca tine și ca mine dreptul la fericire. Și ei ca tine și ca mine, în cazul în care fericirea le este călcată în picioare, vor cultiva în mica lor grădină sentimente vindicative. Ca orice formă de nefericire, și nefericirea de a muri pretinde antidoturi. A muri, vorba lui Baudrillard(9), este o discriminare! E bine asta sau e rău? E util? E nociv? E inevitabil? E simptomatic?

Nu știu dacă cititorul acestor rânduri știe că bolnavii (mai cu seamă cei suferinzi de boli incurabile) sunt nemaipomenit de eficienți în a-și stabili prioritățile cotidiene. Pe ei nu-i paște pericolul de a se lăsa târâți în agende imposibile. Psihologii știu cât de mult diferă preferințele oamenilor în funcție de personalitate, vârstă, pregătire profesională etc. Ei bine, muribunzii indiferent de vârstă și de ocupație, preferă, în mare, aceleași lucruri; iar preferințele lor sunt, toate, pro-sociale.

Tu, cititorule, cel pe care moartea deocamdată îl cruță, ai poate ceva de învățat despre propriile priorități uitându-te la cei ce mor sau la cei care au suferit o pierdere. Nu ca să-ți aduci aminte că vei muri, ci ca să poțisupraviețui. Într-o lume a suferinței, nu strică să știi cine are dreptul automat la compasiune, la salvare, la viață silită sau la moarte necondiționată; nu strică să știi cum contribuie tanatologia la stabilirea și menținerea priorităților și canoanelor societății de azi.

Ai putea să te uiți spre ce se întâmplă când muritorul se apropie de ceea ce el suspectează a fi o formă finală de nefericire, ai putea să reflectezi la posibilități și ai putea să-ți potrivești la rândul tău simțul speranței așa cum, trezindu-te pe alt fus orar, ți-ai potrivi un ceas.

Deși nu plănuiesc să detaliez acum, aș spune totuși un lucru despre instituțiile morții, căci avântul științific nici n-ar fi fost posibil fără entuziasm instituțional. În ultimii 15 ani s-a instituționalizat masiv suferința (“the business of compassion”, “unleashing compassion”etc.) iar dispoziția birocrațiilor occidentale pentru moralitate (în sens weberian) dispărută, știm bine, de decenii bune, a reapărut ca prin minune. Astăzi, birocrației despre care ne-am obișnuit să spunem că adăpostește toate relele lumii, i se cere să pară virtuoasă. Cu atât mai mult instituțiile morții trebuie să fie un exemplu de virtuozitate socială…

Să revin acum la utilitatea tanatologiei: nefiind astăzi ușor să separi tanatologia de tanatopolitică, există riscul (sau șansa?) de a te folosi de științele morții ca de o unealtă a milei. Una printre multe altele, e adevărat, însă cu avantajul că nu e ușor s-o suspectezi de rea-credință ideologică așa cum – presupunând prin absurd că cineva și-ar dori asta – se poate face cu orice alt subcâmp al științelor sociale.

Nu-ți va trece, cititorule, prin minte să pui la îndoială limpezimea morală a celui preocupat de bătrânii, de bolnavii și de morții tăi! Din ce sunt mai mulți morți, din ce intenția morală a celui care documentează și explică moartea devine mai clară, mai constrângător-evidentă (#curesocialdeath citeam ieri pe un portal al confraților din Death Studies). Cum cea mai oarecare moarte stârnește astăzi reacții morale, cine sunt cei care se vor implica în Studiile Morții? Evident, cei însetați de dreptate!

Numai că între compasiune și rațiune – ambele instituționalizate – nu prea pot apărea compromisuri fericite. Cel mai fericit compromis rămâne, probabil…eutanasia.

Confruntați, așadar cu o suferință fatală și inoportună, specialiștii și nespecialiștii se întreabă toți, cu dreaptă și cu sfântă mânie: “Cum a fost cu putință?”.

Din păcate, însă, compasiunea e cu atât mai contagioasă, cu cât e mai ineficientă. Asta nu înseamnă că nu se trece la treabă: profilaxie, terapie, paliație, anchete, proteste, revoltă, demisii, grupuri de susținere: “trauma and loss” și “loved ones”, “dying alone” și “assisted dying”, “work of grief” și “complicated grief”, “policy responses” și “corruption kills”, “compassionate community” și “assisted suicide as compassion”. Ca târziu-moderni, ne regăsim în toate aceste perechi de teme. Ca români, doar subtextul ne este accesibil, anume: avem obligația morală de a nu ne lăsa târâți (de ticăloși) în moarte.

Abia când discuți moartea împreună cu corupția înțelesurile sale îți sar în ochi. Și atunci totul devine deodată util!

Dar nu cumva prea util? Cum instituțiile care s-ar fi cuvenit să ne apere de moarte ne-au aruncat chiar ele în brațele morții, în România, răul morții a fost și este resimțit ca “rău instituțional”. Dar este oare destul?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro