Gabriel Liiceanu și sălbăticia căutărilor interioare

În anii studenției, să înveți pe de rost începutul Iliadei, în greacă veche, în hexametru, sau să faci o virtute din insomniile provocate de întrebarea heideggerienă asupra nimicului din conferința Ce este metafizica?, erau chestiuni de viață și de moarte. Tot universul interior atârna cu naivitate, definitv și radical, de măsura în care puteai topi cantități uriașe de gânduri și idei filozofice în lingotiera afectivității. Gabriel Liiceanu încă preda la Facultatea de Filozofie din București, ne preda Ființă și timp la curs, iar la seminar experimenta în jurul lui Shakespeare, printre altele. Vocea lui baritonală vibra prin toate corzile sufletului nostru. Când intram la cursurile lui, intram într-o bulă indescriptibilă. În sala în care ne întâlneam cu el, primăvara, soarele bătea peste clădirea Facultății, iar portocaliul crepuscular se spărgea peste copacii pe care îi puteam vedea pe fereastră. Mi-e greu să exprim combinația teribilă de portocaliu, vibrația vocii lui și sălbăticia căutărilor personale. În orice caz, la fiecare întâlnire eram purtați pe acel Feldweg heideggerian, până la cabana din pădurea Schwarzwald, unde se producea minunea creației filozofice, și înapoi în labirintul întrebărilor noastre.

Gabriel Liiceanu ne privea pe toți cu o sobrietate intimidantă, cu seriozitatea profesorului cu așteptări uriașe, dar mai ales cu multă dragoste. Dintre studenții lui, îndrăzneala mea s-a făcut remarcată. Stăteam în prima bancă, fix în fața lui, hipnotizat de fiecare gest, mișcare, remarcă, încruntare. Aveam să plătesc această îndrăzneală. Cândva, la un curs, cred că discutând paragraful 32 din Ființă și timp, Gabriel Liiceanu a avut un lapsus, nu își mai aducea exact aminte de formularea atât de tipică și stranie a lui Heidegger pe marginea definiției sensului. Să nu-ți aduci mereu aminte e cel mai firesc lucru când vine vorba de Heidegger. În fine, pentru cei nefamiliarizați o să și citez fragmentul cu pricina. El sună așa: „Sensul este „către ce“-ul proiectului de la care pornind ceva devine inteligibil ca ceva; iar acest „către ce“ îşi primeşte structura de la deţinerea-prealabilă, privirea-prealabilă şi conceperea-prealabilă.”

Stăteam în prima bancă, în fața lui, și aveam la mine volumul tradus din Ființă și timp, prima ediție. Gabriel Liiceanu mi l-a cerut pentru a verifica exact formularea respectivă, urmând să ne-o explice apoi în detaliu. Fără să mă gândesc o clipă, dimpotrivă, plin de entuziasm, i-am dat-o. A luat cartea și a început să o răsfoiască. Știam precis, după grosime, unde ar fi trebuit să o deschidă. Însă, nu. Gabriel Liiceanu stăruia în a o răsfoi. Cât tăcerea momentului se așternea asurzitor în sala de curs, după sunetele vibrate, joase, uneori în falsetto ale lui Gabriel Liiceanu, eu intram în panică. Realizam că toată cartea mea era subliniată peste tot, de la un capăt la altul, în toate direcțiile. Cartea mea avea urmele lecturilor mele succesive, în straturi. Cum la fiecare nouă lectură, chiar anticipând momentul, urma să descopăr încă ceva important, încă o confirmare a înțelegerii mele, încă o confirmare a faptului că mai urcasem o treaptă de pricepere, urmau la rând uneori aceleași pasaje, deja subliniate, îmi marcam urmele acestor mici victorii, de fiecare dată, cu o consecvență nebună. Unele fraze erau de trei ori subliniate, în grosimi de creion diferite, foloseam toate tipurile de B-uri de la Staedtler. Cum sensurile pe care le deslușeam se amestecau acum între ele, trebuia să inventez noi forme de a-mi fixa prada. Și atunci începeam să încercuiesc cuvinte, uneori fraze întregi, iar alteori, pe aceeași pagină, să leg cercurile între ele. Cum și aceste legături se suprapuneau uneori, trebuia ca și liniile trase între cercuri să fie diferite, fie ondulate, fie în zig zag, fie în tușe discontinue. Mai mult, mai exista și o etapă în care lipeam buline verzi și roșii. Cele roșii puse în dreptul unor cercuri solare – aici vă imaginați niște sori desenați de copiii de trei ani, sorii cu Strahlenkrone – exprimau climaxul înțelegerii totale, transparența ultimă a gândului. Într-un anumit sens, poate în cel mai autentic sens, practicam definițiile complexe heideggeriene ale sensului chiar pe textul lui Ființă și timp. În ceea ce părea a fi un haos total, toate trimiterile pe care mi le notam se mișcau perfect unele înspre altele, haotic pe hârtia textului, însă perfect coerent în mintea mea.

Gabriel Liiceanu a închis cartea de parcă ceea ce căuta fusese irelevant de fapt. Apoi, m-a privit direct și mi-a spus pe un ton amestecat de surpriză, insatisfacție și gravitate: „este cea mai sălbatică lectură a lui Ființă și timp pe care am văzut-o vreodată!” În mod cert, era un șoc. Volumul era îngrijit ca niciun altul, apărut la editura Humanitas, pe o hârtie de o extraordinară calitate. Iar eu, pare-se, făcusem totul harcea parcea. Totuși, nu m-am putut concentra pe remarca profesorului, căci cartea era a mea. Până la urmă, am făcut un gest total de dărnicie lăsând să se întrevadă, colorate intens, măruntaiele spiritului, și nu doar carnea sufletului meu. Da, am rămas pentru totdeauna marcat de sălbăticia acelei perioade, una pe care chiar Gabriel Liiceanu o încuraja, mai ales la seminariile sale. Hrăpăreala spiritului, sălbăticia căutărilor, paroxismul afectivității rănite de idee – toate acestea le-am trăit cu o intensitate irepetabilă în acea perioadă. Iar o mostră de atunci, ca o dedicație aniversară întârziată în cinstea lui Gabriel Liiceanu, o veți regăsi mai jos. Gabriel Liiceanu își ispitea studenții rămași la seminarii, provocându-i în fel și chip. Așa s-a întâmplat cu povestea Neguțătorului din Veneția a lui Shakespeare. În paralel cu cursurile din Ființă și timp, plonjam împreună în hermeneutica aplicată pe Neguțătorul din Veneția, hermeneutica inimii filozofice, nu a pietrei filozofale. Textul de mai jos este un text pe care l-am prezentat la unul dintre seminariile pomenite. Mă gândesc cu dor la acele clipe și îi mulțumesc lui Gabriel Liiceanu că ne-a ajutat să fim oameni, că ne-a ajutat să adăugăm un cot în plus staturii noastre interioare.

De ce e trist Antonio?

Schiţă pentru o interpretare fenomenologică

O întrebare stranie şi inutilă: de ce e trist Antonio? Aceasta este întrebarea aparent stranie care se naşte în mintea cititorului primelor versuri din piesa lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia. În măsura în care ar ascunde o simplă curiozitate filologică, întrebarea ar rămâne perfect inutilă. Și totuşi, ea tăinuieşte un mai mult. Iată şi mărturisirea lui Antonio:

Spun drept, nu ştiu de ce-s aşa de trist:

Povară mie şi povară ţie;

Cum am ajuns-o, cum am dat de ea,

Din ce-i ţesută, din ce mi-a căşunat,

Am să învăţ, de-aci-nainte.

Şi atât mă vlăguieşte tristeţea mea

Că greu îmi este să mă recunosc.[1]

În locul cititorului, Salarino şi apoi Solanio, amândoi prieteni ai lui Antonio, îl ispitesc pe acesta pentru un răspuns concret şi util. După un dialog încrucişat şi un răspuns nemulţumitor dat de Antonio, cititorul se vede nevoit să-şi spună că tristeţea lui, atât de întortocheată, este într-adevăr stranie, dar şi inutilă la un loc. Antonio recunoaşte că nu ştie de ce este trist, nu este sigur dacă el a dat peste tristeţe sau dacă nu cumva, mai degrabă, ea a năvălit peste el. Un lucru este însă sigur: Antonio nu mai este Antonio, – greu îmi este să mă recunosc. Tristeţea lui Antonio rămîne inutilă atîta vreme cât ea nu este un lucru concret, ea este peste tot şi nicăieri, vastitatea ei pare să-i înghită lui Antonio identitatea. Din acest naufragiu al bunei speranţe, Salarino încearcă să-l salveze, Gândirea ta se zbate pe ocean, îi spune lui Antonio. La fel şi Solanio,

Pe apă de-aş avea negoţ, să crezi

Că fruntea gîndurilor mele ar fi

Acolo, cu nădejdea mea. Mereu

Aş smulge iarba, vîntul ispitind

Prin hărţi aş căuta limanuri, diguri,

Şi toate câte să mă tem m-ar face

De vreo năpraznă, pentru-avutul meu,

Sigur m-ar întrista.

Pentru aceste banale încurajări, Antonio nu are decât un singur cuvânt: Nici gând! Solanio se repede să-i întoarcă un răspuns: Atunci, atunci… iubeşti! Dar nici iubirea nu are ce să caute aici; răspunsul lui Antonio rămâne în continuare de neclintit. Exasperat şi cu o superficialitate mai profundă decât ar bănui, Solanio dă sentinţa:

Nu este nici iubirea… Atunci eşti trist,

că nu eşti vesel şi uşor ţi-ar fi

să râzi, să salţi, să zici că eşti voios,

că nu eşti trist.

Nu grijile lumeşti sunt sursa acelei tristeţi, deşi pentru un veneţian ele ar fi fost cele mai fireşti, cum ele chiar și sunt pentru un Salarino şi Solanio, ci ceva cu totul indeterminat. În acest sens, sentinţa dată de Solanio este corectă. Eşti trist pentru că nu eşti vesel. Într-o aparentă tautologie, după o logică elementară și seacă, luându-ne după prietenii lui, cercul tristeţii lui Antonio se închide, se închide în jurul lui Antonio, transformîndu-l pe el într-un monument al afectivităţii incomunicabile și de neînțeles. Tristeţea lui Antonio nu pare a fi aşadar o simplă stare afectivă, ea nu este întâmplătoare, dimpotrivă ea îi circumscrie lui Antonio fiinţa, identitatea. Nu este oare Antonio un incognito, atât pentru el cât şi pentru ceilalţi, de vreme ce o recunoaşte chiar el, – greu îmi este să mă recunosc? Este oare tristeţea lui sursa acestui incognito sau lucrurile stau exact invers? În jurul acestor întrebări am vrea să zăbovim.

Pentru a indica sensul acestui termen, incognito, ne propunem ca mai întâi să-l pregătim. Am începe aşadar prin a spune că piesa reprezintă o veritabilă luptă între ascuns şi dezascuns, între ceea ce nu poate fi mijlocit şi ceea ce este în permanenţă mijlocit. Toate situaţiile din piesă sunt mijlocite, într-o formă sau alta.Citeste continuarea pe Contributors.ro