Greaua moștenire a economiei planificate (II)

Cauzele care au îngreunat transformarea economiei planificate în economie de piață sunt vizibile clar la nivel microeconomic. Doar puțini conducători de întreprinderi, ale căror eforturi erau îndreptate până la căderea comunismului spre îndeplinirea sarcinilor de plan, s-au dovedit a fi adevărați întreprinzători sau manageri. Majoritatea nu aveau nici o experiență cu privire la modul de funcționare a economiei de piață. Ei au fost surprinși de apariția bruscă a acestui tip de economie și nu au vrut sau nu au putut să restructureze sau să adapteze la noile condiții întreprinderile pe care le conduceau. Foștii directori s-au autoproclamat manageri, oameni de afaceri, întreprinzători etc., însă ei nu știau mai nimic despre oportunitățile și strategiile importante pentru întreprinderile lor în noile condiții ale pieței libere, deoarece, în trecutul foarte apropiat, aceste elemente le erau ascunse de planificarea centralizată, de lipsa relațiilor directe cu exteriorul și de propaganda oficială. Formați în spiritul ideologiei comuniste, mulți dintre ei disprețuiau, de fapt, inițiativa și creativitatea spontană.

În numeroase cazuri, personalul de conducere al întreprinderilor socialiste nu era obișnuit să țină seama de costuri și prețuri. Această ignorare a unor elemente esențiale ale funcționării unei întreprinderi în economia de piață se explică, de altfel, prin calitățile personale, care erau cerute pentru ocuparea unei funcții de conducere în economia planificată (origine socială sănătoasă, pregătire tehnică și ideologică adecvată, calitatea de membru de partid etc.). Consecința a fost consumul mare de resurse în întreprinderile de stat și cooperatiste.

Una dintre reacțiile întreprinderilor la penuria generală și permanentă a fost autodotarea – metodă adesea costisitoare din punct de vedere al timpului și al materialelor consumate. În condițiile lipsurilor de tot felul și pentru a îndeplini sarcinile de plan, întreprinderile au încercat să producă singure majoritatea produselor

intermediare și a pieselor de schimb de care aveau nevoie. Autodotarea s-a dovedit a fi un handicap în economia de piață, deoarece, formați în spiritul acestei strategii, managerii s-au dovedit incapabili să se adapteze la piață, să beneficieze de avantajele diviziunii muncii și să reacționeze flexibil la noile evoluții tehnologice.

Relativa rigiditate a conducerilor întreprinderilor recent privatizate este confirmată de presiunea puternică exercitată de acestea pentru a primi în continuare subvenții și ajutoare de la stat. Subvențiile și alte forme de protecție față de acțiunea forțelor pieței concurențiale (reglementări preferențiale, restricții la import, facilități, scutiri etc.) favorizează ignorarea costurilor de către conducătorii întreprinderilor cu capital autohton, transformându-i în ”elite de pradă”. Acest fenomen este, desigur, benefic pentru persoanele în cauză, însă are efecte negative asupra finanțelor publice și restului economiei. Astfel, subvențiile și celelalte genuri de facilități au fost acordate adesea unor ramuri economice a căror productivitate și competitivitate internațională erau relativ reduse și care, de fapt, ar fi trebuit să încerce să recupereze decalajele față de sectoarele similare din alte țări. Afirmația este valabilă, de exemplu, pentru subvențiile acordate industriei prelucrătoare, extracției cărbunelui, transporturilor, agriculturii etc., toate cu tehnologii învechite sau energofage. Subvențiile, ajutoarele de stat, scutirile etc., au împiedicat mult timp reluarea creșterii economice în România.

În plus, în materie de subvenții, există un factor psihologic, legat, de asemenea, de „greaua moștenire” a economiei planificate. O vreme după 1989, sumele primite de la bugetul statului au venit la fel de regulat ca în comunism. La fel ca în comunism și, probabil, într-o măsură chiar mai mare, organele de control financiar au fost ineficiente: au acționat târziu și nu au avut suficiente stimulente și posibilități să urmărească modul de folosire a fondurilor primite de la bugetul statului. Așa-numita „constrângere bugetară slabă” (sau inexistentă), bine cunoscută în perioada economiei planificate, a fost perpetuată, în alte forme, o lungă perioadă de timp după 1990. Din perspectiva majorității managerilor autohtoni, a existat, deci, o continuitate: la fel ca în economia planificată, subvențiile și ajutoarele de stat au permis menținerea în funcțiune a întreprinderilor privatizate ineficiente, ceea ce a favorizat, la rândul său, ignorarea costurilor și prețurilor în procesul decizional.

Moștenirea economiei planificate are și în prezent o importantă dimensiune socio-psihologică. În ochii majorității cetățenilor, România comunistă a părut un regim politic imbatabil, sentiment creat în mare măsură prin lozincile epocii, dar și prin percepția corectă a unor realități. Astfel, în economia planificată, a existat un grad înalt de ocupare a mâinii de lucru și siguranța locului de muncă. Funcțiile sociale ale întreprinderii, pe care se bazau, de fapt, mari părți ale sistemului social din România comunistă, au dispărut odată cu căderea comunismului. Cu toate acestea, așteptările de la economia de piață și de la noul sistem social au fost excesiv de optimiste, inclusiv sub aspectul menținerii micilor avantaje existente în economia planificată și în regimul politic comunist.

Este adevărat că, înainte de 1989, în România a existat un grad ridicat de protecție socială. Această „grijă față de om” a constituit totodată un mijloc de control al cetățenilor, de la naștere până la moarte. Cu toate acestea, experiențele respective au avut un impact deosebit asupra generațiilor născute după război și care au trăit întreaga lor viață în „socialismul real”. La aceasta, s-au adăugat speranțele exagerat de optimiste și nesăbuite pentru viitor, alimentate de discursurile unor politicieni populiști, care au promis marea și sarea pentru a-și consolida puterea sau a fi realeși. Acești factori explică revendicările salariale puternice și repetate, care au creat unele din problemele economice și politice grave ale perioadei de tranziție, cum ar fi, de exemplu, „mineriadele”.

Realitatea economică și socială i-a trezit însă pe cetățenii români destul de repede. De la nivelul de 3% în 1991, rata șomajului a crescut la 10,9% în 1994 și s-a menținut apoi ridicată în tot deceniul următor, începând să scadă doar după intrarea în UE. Iar aceasta, în pofida plecării în străinătate a 4-6 milioane de oameni.

Procesul de reformă a economiei României s-a încetinit sau chiar a încetat complet după aderarea la UE. Cu toate acestea, în ultimele două decenii, România a înregistrat progrese semnificative în ceea ce privește creșterea performanței sale economice și a prosperității, realizând o anumită convergență a standardelor de viață cu cele din UE. O serie de constrângeri, printre care vulnerabilitățile instituționale, lipsa forței de muncă calificate, conectivitatea ineficientă, reziliența scăzută la dezastrele naturale și la efectele schimbărilor climatice împiedică însă România să realizeze o creștere economică mai incluzivă și mai sustenabilă din punct de vedere economic și al protecției mediului.

În concluzie, în pofida rapidității schimbărilor instituționale, ineficiența economiei planificate a persistat mult timp după căderea comunismului. La aceasta s-a adăugat perpetuarea și resuscitarea mentalității anticapitaliste a unei părți a societății românești, care au îngreunat instituirea și funcționarea economiei de piață. Cu toate acestea, unii dintre foștii nomenclaturiști, directori, funcționari etc., au ajuns în conducerea propriilor companii sau au urcat pe scară ierarhică în aparatul birocratic și politic. Practica subvenționării a contribuit însă la perpetuarea moștenirii economiei planificate. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro