Impozitarea capitalului sau a muncii? O falsa dilema

La nivelul macroeconomic al fiscalității, filozofia exprimată succint în principiul „Să moară capra vecinului!” își găsește aplicare în discuția referitoare la impozitarea capitalului, respectiv a muncii. Se susține că în România capitalul este prea bine remunerat în comparație cu munca; profiturile companiilor reprezintă o parte mai mare din PIB decât salariile angajaților. Prescripția politică implicită este aceea că fiscalitatea ar trebui schimbată astfel încât capitalul să suporte o povară mai mare. Bine, veți observa, s-ar putea susține la fel de bine și concluzia opusă, anume că impozitarea muncii ar trebui redusă, dar să nu ne facem iluzii, „echilibrul” fiscal se dorește a se realiza prin creșterea poverii corporațiilor, nu prin descreșterea poverii salariaților. Cum ziceam, „să moară capra capitalului” sună prea tentant ca să mai analizăm cu luciditate realitatea.

Într-un fel, ideologizarea discuției este binevenită, pentru că ajută la separarea apelor curate ale gândirii economice sănătoase de apele îmbâcsite cu sofisme ale gândirii populist-socialiste. Punerea problemei în termeni de „capital versus muncă” atestă faptul că, în opinia unora, jocul economic este unul cu sumă zero. Plăcinta economică (PIB) este atât cât este, mai rămâne să vedem doar cum se împarte ea între capitaliști și salariați. Altfel spus, distribuția avuției în societate este rezultatul luptei de clasă între proprietarii capitalului și proletariat – bătălie care dacă tot nu mai poate fi tranșată cu trimiterea primilor în Gulag, atunci măcar merită să fie „arbitrată” de stat prin impozite.

Acest mod de a privi lucrurile este eronat, așa cum au demonstrat economiștii clasici, atât cei dinaintea lui Marx (precum Frederic Bastiat), cât și cei de după Marx (Ludwig von Mises). Unii intelectuali nu au aflat că, în economia de piață, proprietatea privată nu aduce beneficii doar celor care dețin mijloacele de producție, ci și restului societății – care are de câștigat prin folosirea acestor mijloace, indirect, în folosul publicului larg. Acesta este unul din principale avantaje ale proprietății private: faptul că proprietarii resurselor sunt motivați să le folosească în beneficiul celorlalți; nu direct, prin cadouri, ci indirect, prin alocarea lor pentru a răspunde nevoilor comunității. Mereu folosesc exemplul următor pentru a le explica studenților principiul „mâinii invizibile” a lui Adam Smith. Să presupunem că sunteți proprietarul unei case din Centrul vechi al orașului. Ați putea decide să locuiți acolo sau puteți să transformați casa într-un bar (sau să o închiriați unui restaurant) și să folosiți profitul (ori chiria) pentru a locui în altă parte. Care este costul de oportunitate dacă decideți să folosiți imobilul ca locuință personală? Evident, nu este zero, așa cum ar răspunde un contabil, fiindcă „nu plătiți nimic ca să dormiți acolo”! Din contră, costul de oportunitate este destul de mare. El este dat de profitul sau chiria pe care ați putea-o câștiga dacă ați transforma casa într-un mijloc de producție. Datorită acestui cost de oportunitate veți fi mai degrabă tentat să vă mutați patul în alt cartier și astfel, implicit, să dați satisfacție celor care doresc să socializeze la terasele din Centrul vechi. Veți alege mai degrabă să deveniți capitalist și să slujiți comunitatea – pentru că este profitabil! Proprietatea privată și piața ajută astfel la alocarea resurselor către satisfacerea celor mai intense nevoie ale consumatorilor. Capitalismul nu este nimic altceva decât o formă de cooperare socială, poate cea mai elevată dintre ele tocmai fiindcă nu este intenționată.

Lăsând la o parte acest exemplu, beneficiile pe care restul lumii le obține de pe urma faptului că cineva este proprietarul unui mijloc de producție derivă atât din consecințele pe care exploatarea respectivului mijloc le are asupra prețurilor bunurilor de consum cât și asupra salariilor.

(1) Bunurile de capital sunt folosite pentru a crește producția, astfel încât prețurile bunurilor de consum rezultate sunt din ce în ce mai mici, ceea ce înseamnă creșterea nivelului de trai pentru toți, așa cum arătam mai sus.

(2) Bunurile de capital nu lucrează de unele singure în producție, ci au nevoie de factorul complementar muncă, astfel încât cu cât acumularea de capital sporește cu atât cererea de muncă crește și ea, împingând salariile în sus – deci sporind bunăstarea tuturor.

O dezbatere privind impozitarea capitalului nu se poate purta serios fără a defini mai înainte rolul capitalului, înțelegând aici atât funcționalitatea lui cât și modul în care se formează. Să nu uităm că bunurile de capital apar datorită economisirii. Casa din exemplul meu a fost dobândită fie din economiile personale, fie printr-un credit bancar – adică din economiile altora – sau ați primit-o moștenire (deci este rezultatul economisirii părinților). Capitalul nu pică din cer, el se formează prin acumulare, prin economisirea și investirea unei părți din venit. Impozitarea capitalului nu este nimic altceva decât penalizarea economisirii; o dublă impozitare a venitului. Dacă impozitarea capitalului crește, atunci publicului îi va scădea apetitul pentru economisire, mai puține resurse vor fi disponibile pentru investiții, iar creșterea economică se va dilua. Dar nu doar comportamentul publicului larg este relevant, ci al oricărui agent economic. Să luăm de exemplu preconizatul impozit pe construcțiile speciale care, ca orice impozit pe proprietate, reprezintă o metodă de impozitate a capitalului. Acest impozit va descuraja investiția industrială și în elemente de infrastructură, mărește costul afacerilor și, implicit, descurajează cererea de muncă și împiedică creșterea salariilor.

Nu în ultimul rând, schimbările fiscale trebuie să țină cont de contextul țării noastre. Care este marea constrângere care planează asupra producției în România: penuria de muncă sau penuria de capital? Nu trebuie să ai un doctorat în economie ca să alegi a doua variantă. România se confruntă cu șomaj în condițiile în care milioane de persoane au plecat să muncească în alte țări. Acest fenomen există deoarece investițiile (acumularea de capital) au fost împiedicate. România se află pe un loc codaș în estul Europei atât din punctul de vedere al investițiilor străine cât și al celor interne. Atât impozitarea agresivă cât și celelalte reglementări care au sporit costul afacerilor au avut drept rezultat împiedicarea inițiativei productive și, logic, menținerea la un nivel scăzut a cererii de muncă și a salariilor. Avem salarii mici pentru că am împiedicat investițiile, nu pentru că le-am tratat preferențial! Crede oare cineva că vor crește salariile dacă vom introduce noi impozite pe proprietate, dacă vom mări impozitul pe profit, dacă vom taxa mai abitir câștigurile de capital sau moștenirile?! Din contră, afacerile vor fi descurajate, sectorul privat nu va mai genera locuri de muncă, investitorii străini vor ocoli și mai mult România iar cei de aici vor pleca în țări mai prietenoase. Gulagul fiscal pentru capitaliști are un singur efect pentru proletari: sărăcia.

Citeste intregul articol pe Contributors.ro