Inflația de inițiative civice

De ceva timp, au început să apară în spațiul public varii inițiative civice (pornind – în general de la intelectuali) a căror menire ar fi aceea de-a aduna societatea civilă în jurul unor platforme de idei și, implicit, de-a o mobiliza în perspectiva viitoarelor alegeri. Scena politică pare a fi blocată: ”monstruoasa coaliție” dintre PSD și PNL a măturat toate iluziile de schimbare și de reformă, lăsând loc celor mai abjecte combinatorici care – în perspectiva unui nou ciclu de guvernare – amenință să prolifereze până la epuizarea statului. De cealaltă parte, ”opoziția” a ajuns să se manifeste într-o formațiune politică cu un discurs revoluționar (și foarte similar celui al extremei drepte interbelice), al regenerării naționale pe baze religioase. Faptul că cei ce-l repetă nu au nici o idee despre economie, tehnologie sau mutațiile sociale nu reprezintă un impediment pentru alegători, dimpotrivă, aceștia nu vor nimic altceva decât niște sloganuri-ghioagă cu care să le dea în cap tuturor celor care le-au furat startul îmbogățirii. Iar după ce-i vor izgoni pe noii chiaburi și vor pune și ei mâna pe ceva știu sigur că va fi bine și nu vor avea nici nici un fel de probleme morale, căci de-aia e ”Domnul Isus” în același partid cu ei. Așadar, pe de-o parte monotonia unui discurs al puterii, care se vrea veșnică – adică eternizându-și genul ei de ”afaceri” – în numele ”stabilității”, pe de alta promisiunea unei revoluții (cu inevitabila ei doză de violență) în care se amestecă, de-a valma, revendicări economice și sociale de stânga și imperative morale și spirituale de dreapta radicală. Unii vor stagnare, alții vor regresie, bineînțeles, ambele fiindu-le prezentate alegătorilor ca fiind ”singurele forme autentice de dezvoltare a României”. Nici una, nici cealaltă nu au nevoie de vectori de difuzare rafinați; ideologia lor e una pavloviană: unii zic – profităm și noi, dar vă dăm și vouă, ceilalți – luăm de la hoți și împărțim (biblic) la săraci. Ca să înțelegi lucrurile acestea – și, mai mult, ca să te aliniezi lor cu fapta – nu e nevoie de nici un fel de teorie și de sofisticărie mentală. Așa că nu e de mirare că intelectualii se simt dați la o parte fără menajamente. Și încă de două ori: o dată pentru că nici puterea, nici poporul nu are nici o nevoie de competențele lor, a doua oară pentru că celei mai mari părți a intelectualității îi repugnă și discursul ”stabilității” (ce acoperă lucruri inavuabile) și cel naționalist-religios (care, în esența lui, e antiintelectual și trimite la episoade deloc onorante din istoria noastră, precum legionarismul și național-comunismul).

Trădarea intelectualilor

Aici trădarea nu trebuie înțeleasă à la Julien Benda ca fiind comisă de intelectuali; dimpotrivă, ei au fost cei trădați și – mai ales – cei care s-au simțit trădați. Gheorghiu Dej, urmând imperativele lui Stalin și ale lui Jdanov, i-a decimat fără milă și fără scrupule, fie închizându-i (cu toate consecințele regimului de exterminare al închisorilor de atunci), fie lăsându-i fără nici o sursă de trai și condamnându-i la tăcere și la mizerie. Abia venit la putere și dornic să se demarce de predecesorul său, Ceaușescu a înțeles instinctiv că poate avea niște beneficii asociindu-și imaginea cu intelectualii persecutați în cele două decenii de după 23 august. I-a repus pe unii la catedre, în institute, le-a deschis (scurt timp) și Academia, a părut că-i ascultă, i-a lăsat (și încurajat) să critice anumite erori ale trecutului și a patronat o revenire la naționalismul interbelic care s-a corcit cu socialismul de stat. Însă Ceaușescu nu era omul care să se piardă cu firea într-un ambient intelectual; dimpotrivă, se considera atotștiutor și părerile intelectualilor îi erau de folos doar atunci când îl confirmau. Drept care, fără să-i condamne la pușcărie, i-a marginalizat destul de rapid. Prioritățile țării erau altele: industrializarea rapidă și ”marile construcții” hotărâte de Cârmaci. Iar acestea cereau executanți, nu oameni de carte și de atitudine. E simptomatic faptul că și pentru Casa Poporului a ales o arhitectă fără nume, a cărei calitate majoră era aceea de-a face tot ce-i spunea el. Intelectualitatea română din anii comunismului era un soi de underground care avea priză la un anumit public, dat fiind că era considerată subversivă, iar creațiile ei păreau a oferi un grad de libertate mai mare decât ce era distribuit în spațiul public, cu voie de la Partid. În fapt, cu cultura dinainte de 1990 s-a întâmplat cam același lucru ca și cu religia după această dată: pe majoritatea oamenilor nu i-a interesat deloc conținutul ei, ci doar capacitatea ei de-a vehicula diverse ”șopârle” (azi li s-ar zice meme) care numeau, punctual, frustrările oamenilor și le ofereau iluzia că acestea sunt împărtășite de mult mai mulți.

Acest ”capital simbolic” s-a văzut răsplătit după Revoluție: intelectualii au fost cei care-au avut cuvântul, fiind și singurii care-l știau folosi, chiar dacă n-au avut niciodată acces la puterea de decizie. Dar puterea de atunci – în speță Ion Iliescu – a încercat, în diverse feluri, să și-i anexeze ca pe niște podoabe de preț. Fie din vremurile formării sale, când cuvântul public era monopol de stat și Partidul se temea de oricine vorbea altceva și altfel; fie din anii ”dizgrației” sale, când poza în liberal, înconjurat de oameni de carte, Ion Iliescu avea o anumită slăbiciune pentru intelectuali și – neîndoielnic – i-ar fi plăcut să-i aibă în anturajul său. Din păcate pentru el, felul obscur (și sângeros) în care-a preluat puterea, reprimarea Pieței Universității cu ciomagele minerilor și puțina înțelegere pe care o avea asupra ideii de opoziție i-a înstrăinat majoritatea oamenilor de carte. I-au rămas fideli funcționarii și câțiva intelectuali autentici (Marin Sorescu, Augustin Buzura, Eugen Simion), față de care s-a arătat foarte generos. Deși, în mod cert, pleca urechea mai curând la genul de cozmânci cu care era obișnuit, știa să mimeze faptul de-a acorda atenție și omenilor de cultură. Cea mai mare parte a acestora puteau să facă – în sfârșit – ceea ce nu putuseră în comunism: să critice puterea, s-o conteste și să se ralieze opoziției.

Pentru aceștia victoria Convenției Democratice – și a candidatului ei, Emil Constantinescu – la alegerile din 1996 a fost un triumf. Convenția se înfățișa ca partidul intelectualilor, a adus câțiva dintre ei în Parlament, Președintele i-a numit pe alții în aparatul său, în Guvern sau în diplomație și părea că, pentru prima dată, puterea beneficiază de consilierea avizată a minților luminate ale nației. Numai că, foarte repede, totul s-a dovedit a fi o iluzie: Emil Constantinescu, văzându-se Președinte, probabil se imagina și cel mai mare intelectual al țării (ba, cine știe, poate chiar de talie ”regională”) și – de la un moment dat încolo – nu și-a mai ascuns neplăcerea față de faptul că ceilalți nu-l recunosc ca atare. Dar mai era ceva, pe care Constantinescu l-a descoperit devreme și de care intelectualii s-au dumirit mai târziu: puterea nu e așa ca-n cărți. Responsabilitatea deciziei presupune concentrarea ei într-un grup restrâns și nimeni nu poate spune ce distanță e între acesta și o camarilă. Și încă mai grav: chiar de pe vremea lui Dej (și încă mai abitir în ”epoca de aur”) a crescut pe culuarele puterii o castă de inși, suficient de mici ca să treacă pe sub radarul epurărilor, schimbărilor și revoluțiilor, dar suficient de mulți ca fără ei să nu meargă nimic: funcționarii. La un moment dat – și pe baza unor interese comune – aceștia s-au metisat cu serviciile sercrete, cu armata, cu magazionierii Partidului, cu toți cei care aveau ceva de vândut și de negociat în arcanele puterii. În felul lor, și ei sunt niște oameni ai cuvântului – ai cuvântului din regulamente și formulare, când rigid în univocitatea lui, când plastic în polisemia lui. Intelectualii au crezut dintotdeauna că marile idei se transmit spontan prin mari discursuri (și prin articolele ce le transcriu). Funcționarii știu că intențiile – mici sau mari – se articulează într-un volum considerabil de hârtii administrative, iar schimbarea pe care-o produc datorează mai puțin conținutului acestora și mai mult antetului și ștampilei oficiale. La-nceput, nimeni nu i-a băgat de seamă, în cenușiul lor. Dar asta nu însemnă că funcționarii au stat fără să facă nimic; dimpotrivă, au normativizat – după chipul și asemănarea lor – aproape tot. Când au fost, în sfârșit, descoperiți în masivitatea structurii lor, Președintele însuși s-a declarat învins. Când i-am descoperit cu toții erau deja, și ei, ”intelectuali”, căci – între timp – pe valul învățământului cu taxă la stat și a celui privat s-au procopsit cu toții cu studii superioare. Deceniul următor va fi cel al doctoratelor. În a doua lui domnie, Iliescu i-a moștenit și, fără îndoială, i-a prețuit la justa lor valoare. Acum își permitea să fie pro-occidental și deschis, căci țara era ținută bine în frâu de acest avatar al ”omului multilateral dezvoltat” care a explodat după Revoluție.

Venirea lui Traian Băsescu a deschis o nouă fereastră de oportunitate intelectualilor. Oarecum la fel ca ”primul” Ceaușescu, și Băsescu a simțit – instinctiv – că asocierea cu numele reprezentative al intelectualității îi oferă, dintr-o dată, respectabilitate și priză la acea parte a populației care nu gusta apucăturile lui portuare. Și (cine știe?) poate din contactul cu ei a înțeles și că sunt lucruri fără importanță în logica lui, dar care – pentru unii – contează, tot așa cum sunt lucruri pe care – oricâtă putere ai – e mai înțelept să le lași în seama celor care se pricep. I-a ascultat Băsescu pe intelectuali? Greu de spus, mai ales dacă ne uităm la al doilea mandat al său. Cert e că a știut să le dea impresia că-i ascultă. Finalmente, ponderea intelectualilor în procesul de decizie – fie și ca experți – nu a fost semnificativ mai mare pe vremea lui Traian Băsesescu decât pe timpul predecesorilor săi. Finalul mandatelor sale, când omul (cu pasiunile și umorile lui) a trecut înaintea președintelui, a arătat – în chip manifest – limitele utopiei ce vrea ca bunul principe să fie sfătuit de cărturari.

Marginalizarea și declasarea intelectualilor

Dacă mandatele lui Băsescu au sfârșit dezamăgitor, părea că venirea lui Klaus Iohannis va schimba semnificativ lucrurile. Cadru didactic el însuși, occidental prin origine și contacte, poliglot, coordonator al anului Capitalei Culturale Europene din 2007, noul Președinte putea fi un vector major al apropierii intelectualilor de decizia politică. Ei bine, a fost tocmai pe dos. Niciun șef de stat nu i-a ignorat mai suveran decât fostul primar de la Sibiu. Probabil la insistențele consilierilor, a împărțit ocazional tinichele și unor oameni de cultură. Dar a făcut-o cu același aer absent și cu același rictus încremenit cu care ar fi dat rechizite elevilor nevoiași sau caserole cu mâncare refugiaților. Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu i-au curtat pe intelectuali, li s-au opus, i-au folosit, au căutat să-i cumpere sau să-i intimideze, i-au ascultat sau i-au refuzat. Klaus Iohannis i-a ignorat suveran. E simptomatic faptul că ”marele” lui proiect, ”România Educată”, a fost fabricat de o armată de conțopiști, fără a face niciun apel la numele semnificative ale școlii românești. A ieșit ce-a ieșit, însă – așa cum bine știu funcționarii – nu contează ce-a ieșit, ci faptul că lucrurile acelea au valoare de lege.

Contracandidatul lui în primele alegeri, Victor Ponta, încă mai miza pe ceva de ordinul culturalului, însă de la această ambiție – nesusținută de muncă, ci recurgând la ”expediente” – i s-a tras și căderea. Nenorocul lui că n-a prins ”România Educată”! Ceea ce în urmă cu 12 ani stârnea indignare (și-i aducea – doi ani mai târziu – pe intelectuali în tabăra lui Iohannis), azi ar provoca, cel mult, un surâs îngăduitor. Asta e; fiecare se descurcă cum poate. Și asta deoarece în ultimul deceniu am asistat la o prăbușire ireală a tot ceea ce înseamnă școala în România. Dacă în urmă cu 30 de ani orice elev de liceu putea numi, fără probleme, 5 – 6 intelectuali români în viață, astăzi e greu de imaginat că un tânăr oarecare de 15 – 20 de ani ar putea da măcar un singur nume de om de cultură cu care e contemporan. Nu doar școala, care din studiul marilor teorii și al marilor autori a regresat la o profesională sterilă unde se deprind ”metode și tehnici” e în cauză, ci și spațiul public ca atare. Încă de la finele anilor ’90 dezbaterea publică a fost evacuată în profitul talk-show-urilor, iar oamenii capabili să problematizeze și să formuleze au fost înlocuiți de ”analiști” și de ”formatori de opinie”. Mai nou, odată cu generalizarea device-urilor, și aceștia cedează locul influencer-ilor. Influencer-ul e cel ce captează atenția publicului și se menține în centrul ei. Cum? Prin orice mijloace cu putință. Și – fapt banal – cea mai eficientă cale de-a atrage atenția e scandalul. Atâta câtă e ea, scena noastră publică seamănă cu o arenă de wrestling în care se strigă, se urlă, se fac grimase, se lovește, se sare și totul se supralicitează. Departe de-a fi un fenomen marginal sau patologic, senatoarea Șoșoacă e expresia pură a ceea ce-a ajuns exprimarea publică în România. Urletele dânsei crează ”emoții puternice”, produc ”polarizări” și – finalmente – oferă iluzia unei mișcări a unui corp social inert.

Între altele, la asta a dus deșcolarizarea și deculturarizarea ultimelor decenii: la un electorat pavlovian, căruia media îi promite și care așteaptă ca politicienii să-i dea. O lume a treia în Europa, care se percepe pe sine ca fiind asistată social de stat și care – oricât i s-ar da – trăiește doar în orizontul nevoilor primare.

Drumul spre irelevanță

Ignorați de putere și incapabili să ajungă la oamenii comuni (aceștia din urmă cu totului neinteresanți în logica burselor, granturilor și-a proiectelor din care trăiește clasa studioasă), intelectualii încearcă și ei să obțină o – minimă – vizibilitate pe fondul acestei anarhii a vieții publice. Primul lucru care merită observat e acela că vocea niciunuia dintre ei nu mai e capabilă să transmită un curent în corpul social. Vorbind în nume propriu, fiecare e la fel de irelevant ca ceilalți. În fond, discursului avizat și articulat a ajuns să i se prefere opinia punctuală. Și – democratic – fiecare își are opinia lui. Această ”privatizare” radicală a cuvântului n-ar fi o catastrofă, dacă intelectualii ar ști să se ascocieze și să creeze un grup de influență care să conteze – deopotrivă prin gravitația și prin calitatea lui – în spațiul public. Numai că, știm bine acest lucru, nicăieri orgoliile nu sunt mai mari decât în mediul intelectual. Oricine face un apel la asociere e suspect de intrese obscure, toată lumea vrea vizibilitate și – destul de repede – e dezamăgită, nemulțumită și totul sfârșește într-o ceartă universală. Dictaturile îi unesc pe intelectuali, dat fiind că le oferă un dușman comun. Mult mai greu le e în libertate, când sunt în situația de a stabili niște obiective comune și, mai ales, de a cădea de acord asupra pașilor necesari urmării acestora.

Nimic nu a părut mai normal, vreme de trei decenii și jumătate, decât multiplicarea presei libere, accesul la televiziuni (în particular cele private) și – mai nou – crearea de platforme online. Problema e aceea că, de la un anumit punct, această multiplicare nu a contribuit la pluralitatea punctelor de vedere – firească în orice democrație – ci a dus la pierderea lor în irelevanță. Un anumit număr de reviste / emisiuni bune, cu un profil bine definit, cu standarde asumate și cu o bună politică de selecție a colaboratorilor ar fi jalonat spațiul public cu niște repere clare. O infinitate de publicații care trăiesc circumstanțial, în care se amestecă de toate, ce fug după gustul ”pieței”, înseamnă dispariția judecății critice într-un noian de ”știri”, ”informații” și break news-uri care, oricum, au fost demult surclasate de media digitală. Problema e aceea că dispariția presei serioase, care avea ca obiect discutarea (cauzelor și a efectelor) evenimentelor actualității a dus la evaporarea spațiului public, tot așa cum generalizarea rețelelor de socializare (și a exprimării opiniei pe ele) a marcat privatizarea atitudinii publice. Într-o lume în care fiecare ”știe” și are o ”părere” despre ce e vorba în viața noastră comună, raționalizarea discursului public pe care-o propun intelectualii devine inutilă. În domeniul politicii interne, în care se înfruntă pasiuni de moment, acest lucru e evident. Dar și mai dramatic e în ceea ce privește relațiile internaționale, problematica științifică actuală sau cea referitoare marile teme culturale ale lumii de azi. Fără medierea pe care-o presupune capilaritatea culturală a unei media deopotrivă bune și cu acces la public, privatizarea înțelegerii acestor realități sfârșește în ignoranță și în varii teorii ale conspirației care înlocuiesc înțlegerea cu voința și cu confruntarea.

În fine, trebuie spus și acest lucru: intelectualii nu doar au fost evacuați din spațiul public de explozia media care a înlocuit premisele judecății cu enunțarea opiniei și de dezinteresul politicienilor față de expertiza teoretică (sincron cu formalizarea birocratică a deciziei și – mai ales – a raportării la efectele ei), ci s-au și retras ei înșiși din dezbaterea comună. Sunt, deja, decenii de când ”paradigma” intelectualului valorizat instituțional e aceea a unui practicant al unui discurs excesiv de tehnic, ținut a fi cotat în publicații de specialitate, care – în cel mai bun caz – vorbește unui mic cerc de specialiști. Adică, practic, unei infime bule, fără nici o relevanță publică. Răsplătirea profesioniștilor acestui gen cu burse, titluri și granturi universitare pare mai curând o modalitate de a trage pe linie moartă acel segment social de la care ar fi fost de așteptat o reflecție asupra problemelor prezentului. Mulți reprezentanți ai acestei intelectualități tot mai specializate își imaginează că ”expertiza” lor e folositoare decidenților cu e mai tehnică, adică cu cât vorbește mai mult în grafice și în cifre. Din păcate, e o pură iluzie. Oricât de stupid ar părea acest lucru, în vremurile noastre populiste, în care opinia publică oscilează de la o oră la alta, cifrele și graficele se amenajează ad hoc în funcție de voința decidenților și – mai ales – de ce cere publicul pe moment. Lucrurile acestea seamănă mai curând cu clasamentele sportive, care fluctuează amețitor de la o zi la alta.

Ințiative, asociații, societăți, grupuri de reflecție

Concluzia tuturor acestora e aceea că, din păcate, niciun intelectual de azi, luat în parte, nu (mai) are o voce suficient de puternică nici pentru a a-l atenționa pe decident, nici pentru a antrena masele. Mai mult sau mai puțin, într-o lume a părerilor individuale și judecata intelectualului trece ca o opinie privată. Singura greutate la care poate pretinde (la fel ca orice funcționar de stat) e aceea a autorității instituționale. În speță a unui discurs care nu se mai exercită în nume propriu și în virtutea unei autorități a cunoașterii – la care nimeni nu se mai raportează, ci în numele unei instituții căreia (încă) i se recunoaște o pondere socială. Ca atare, puțina vizibilitate de care se bucură azi un intelectual vine mai curând dinspre latura administrativă, în care meritul să suprem e acela de-a se fi ridicat pe o anumită treaptă a corpului funcționarilor publici. ”Rector”, ”director”, ”președinte”, șef de orice fel sunt formulele magice care mai aduc un intelectual în atenția publică. Probabil conștiința acestui fapt, suprapusă peste frustrarea a fi ignorați de puterea ultimului deceniu i-a determinat pe unii dintre ei să pună la cale tot soiul de formule supraindividuale care să le ofere legitimitatea faptului de a vorbi în numele unui grup (nu în nume propriu) și de a-și oferi competențele pe piața deschisă a viitorului an electoral.

Numai că și aici e o problemă: această tentativă – mai curând disperată – de-a atrage atenția (deopotrivă asupra propriei persoane și a unui tip de expertiză) seamănă foarte bine cu ceea ce – multă – vreme am văzut în politică sub înfățișarea partidelor de lider. Ne amintim de diversele formațiuni agregate, la viteză, în numele câte unui politican exclus dintr-un partid sau care părăsea el însuși, ”din convingere”, partidul. Teodor Meleșcanu, Mihai Răzvan Ungureanu, Călin Popescu Tăriceanu, mai nou Ludovic Orban sunt câțiva din lunga cohortă a celor care au făcut asemenea partide. Nici unul dintre ele – exceptând FSN-ul (apoi PD-ul) – lui Petre Roman nu a avut o istorie semnificativă. În fapt, rolul lor era mai curând acela de pârghie de negociere pentru lider. Profitând de valul noutății, cu toată ambalarea media pe care acesta o presupune, aceste partide se vedeau proiectate de sondaje la un procent atractiv (deși știau bine că acesta nu se transpune în voturi la urne) care părea a ridica puțin cota unui mare partid în pierdere de voturi. Și atunci se ajungea la o negociere – de regulă a poziției liderului micului partid în marele partid – urmată de ”alianță” sau ”fuziune”. În fapt, noul partid, inevitabil dotat cu ”cartă”, ”statut”, ”organe de conducere”, ”comisie de etică”, ”congres” și ”alegeri” nu era decât o ficțiune prin care o persoană (sau câteva persoane) își negociau revenirea pe scena mare a politicii. Or, am văzut-o de multă vreme, românii sunt relativ conservatori în gusturile lor politice: în ciuda ”diversității ofertei”, în Parlament nu intră mai mult de 4 – 5 partide.

Acum, când încep să se alcătuiască listele electorale, intelectualii descoperă – ca mai mereu – că sunt cu desăvârșire uitați de cei care le fac. Sigur, ar putea să adere la o formațiune sau alta, însă – s-a văzut bine și acest lucru – prezența lor în partide nu ar face decât să confere respectabilitate unor personaje, dacă nu nefrecventabile, în mod cert lipsite de orice suprafață. Astfel că această variantă de autopromovare – cu ințiative, cluburi, asociații, institute etc. – e mai curând expresia disperării celor care înțeleg prea bine că ”expertiza” e o vorbă frumoasă, însă o realitate fără căutare în antecamera puterii. Căci, pentru a conduce această țară sunt suficiente trei lucruri, niște ”recomandări” de la Comisia Europeană, creșterea constantă a tuturor prețurilor (începând cu cele de la alimente) și o mână de contabili care să acomodeze cele două situații și să le prezinte ca ”dezvoltare”. În rest, nu necesar nimic. Și, mai ales, nu e lod de critica și de viziunile alternative ale intelectualilor. Și atunci ce le rămâne? Să atragă atenția asupra lor, să se cațere pe ”grupuri de reflecție” și pe think-tank-uri și să strige: ”Suntem aici! Suntem aici!” Gesticulația aceasta, a cărei menire e aceea de-a atrage atenția asupra lor, îi face să pară interesanți sau doar interesați? Greu de spus. Depinde de unde o privim.