Interviu Cosmin Marinescu, consilier al ministrului Finantelor: Criza si capitalismul- de la Marx la “baietii destepti” de pe Wall Street (II)

Continuam astazi cu publicarea celei de-a doua parti a discutiei cu conf. univ. dr. Cosmin Marinescu, consilier pe probleme de politici economice al ministrului Finantelor. Daca in prima parte a discutiei, Marinescu s-a referit la criza bancara din Cipru, trecerea la euro, cota unica, calitatea mediului de afaceri de la noi sau la reducerea TVA, in partea a doua discutia aluneca spre crize, vinovati, atuurile stangii politice oferite de criza actuala, validitatea teoriilor economice s.a.. Sunt economistii vinovati de constructia unor teorii care s-au dovedit ulterior invalidate de realitate si mai apoi, la criza? In masura in care inventatorul pistolului poate fi acuzat de crima sau inventatorul bombei, de aparitia razboaielor, spune interlocutorul nostru.

Rep: Este capitalismul la capat de drum? A fost criza un argument pentru reinventarea stangii?

C.M.: La prima intrebare, raspunsul este nu, categoric. A spune ca, in prezent, capitalismul este la capat de drum echivaleaza cu a pretinde ca ordinea naturala a societatii umane isi traieste sfarsitul. In acest sens, ar fi instructiv pentru toti criticii capitalismului – mai mult sau mai putin patimasi – sa stabilim, o data pentru totdeauna, pe cale logica si despovarati de pasiuni doctrinare, ce este cu adevarat capitalismul…

Capitalismul este, in fapt, sistemul pietei libere, ordinea sociala a legii si a dreptului (de proprietate), adica un sistem participativ de societate (a oamenilor liberi) in care fiecare este respectat atata vreme cat nimeni nu e personal favorizat…

Asa cum spuneam in prima parte a discutiei, in prezent, ne confruntam cu o criza economica. Si ce este cel mai simplu? Sa dam vina pe capitalism, asa cum a facut recent, daca ne amintim, si Nouriel Roubini, care il reevalueaza straniu pe Marx, spunand ca Marx avea dreptate si capitalismul se autodistruge. Probabil ca mult mai instructiv si mai onest ar fi fost ca Roubini sa fi privit, acum mai bine de douazeci de ani, catre Europa Centrala si de Est. Ar fi constatat ca, dupa jumatate de secol de experiment socialist, instaurat cu pretul a zeci de milioane de victime – victime la propriu, tocmai socialismul a fost cel care si-a dat, ca sa zic asa, obstescul sfarsit.

„Spiritul” capitalismului nu emana de la capital, cu atat mai putin de la „capitalul” lui Marx. Spiritul capitalismului este unul al libertatii individuale, nu neaparat al prosperitatii materiale si al acumularii de capital, care la randul lor sunt insa tot produsele libertatii. Caci, asa cum spunea Tocqueville, adevarata dragoste de libertate nu s-a nascut numai din simpla apreciere a bunurilor materiale pe care libertatea economica le procura. Iar pentru a fi poate mai clar, ar trebui sa ne intoarcem doar putin in timp, si sa intelegem ca tinerii care strigau „libertate”, la Revolutie, nu faceau asta, cred, pe motiv de salam cu soia.

• Inainte de a emite pretentii de realism economic, in special in contextul crizei economice actuale, stanga politica trebuie sa inteleaga mai intai problema fundamentala a statului, adica sa „vada” limitele naturale ale acestuia

In prezent, criza economica nu doar ca nu submineaza esenta capitalismului, ci o confirma cu strasnicie. Cu cat oamenii sunt mai atenti sa desluseasca sursele recesiunii, cu atat capitalismul este mai despovarat de „prezumtia de vinovatie”. Caci, asa cum indicati in cea de-a doua intrebare, stanga politica a prezentat capitalismul, pe scara larga, drept cauza fundamentala a crizei economice. Insa, deja ar trebui sa ne obisnuim cu acest rol al capitalismului de „vinovat de serviciu”.

Nu stiu daca exista in zilele noastre, in acest debut post-modernist de secol XXI, ceva mai hulit, mai diabolizat, decat capitalismul. Multe din relele lumii de astazi sunt puse in spinarea capitalismului. Saracia, crizele economice, poluarea, relativismul moral… aproape toate sunt prezentate drept vicii – sistemice – ale capitalismului. Sa ne amintim, de pilda, ca in Romania post-decembrista „capitalismul” devenise subiect tabu. S-a preferat, conceptual, „economia de piata”, insa si aceasta numai dupa ce fusese vopsita corespunzator, prin diverse adjective… „sociala”, „cu fata umana”, european „functionala”… insa doar arareori „libera”, adica „economie de piata libera”.

In prezent, leitmotivul dezbaterii despre cauzele crizei este unul cat se poate de simplist: avem o criza: cum procedam? Simplu, dam vina pe capitalism, asa cum a facut recent si Nouriel Roubini, care il reevalueaza straniu pe Marx, spunand ca Marx avea dreptate si capitalismul se autodistruge. Probabil ca mult mai instructiv si mai onest ar fi fost ca, acum mai bine de douazeci de ani, Roubini sa fi constatat ca, dupa jumatate de secol de experiment socialist esuat, insa instaurat cu pretul a zeci de milioane de victime (la propriu), tocmai socialismul a fost cel care si-a dat „obstescul” sfarsit.

Si regretabil este faptul ca, in absenta unei mai profunde reevaluari, stanga politica si keynesismul economic contemporan cauta sa rezolve „problema crizei” tocmai cu aceleasi mijloace care au potentat dinamica recesionista recenta.

• In istorie, printre cele mai pitoresti explicatii ale crizelor sunt in termeni de fenomene naturale, cosmice, care ajung sa deregleze regulat „ecosistemul” economic

Oricum, inainte de a emite pretentii de realism economic, in special in contextul crizei economice actuale, stanga politica trebuie sa inteleaga mai intai problema fundamentala a statului, adica sa „vada” limitele naturale, inerente, ale acestuia. Caci, asa cum spunea Ludwig Erhard, un artizan ar relansarii postbelice a Germaniei de Vest, „guvernul nu este o vaca pe care sa o pasti in Rai si sa o mulgi pe Pamant”.

Rep: Care sunt principalele cauze ale crizei?

Cosmin Marinescu: Criza economica actuala nu poate fi inteleasa cu adevarat daca apelam la prejudecati economice. Sa va ofer cateva exemple instructive din literatura economica. Printre cele mai pitoresti sunt explicatiile crizei in termeni de fenomene naturale, cosmice, care ajung sa deregleze regulat „ecosistemul” economic. De pilda, celebra teorie a „petelor solare” a lui Jevons, prin care era explicata, miraculos, alternanta fazelor de expansiune cu cele de recesiune economica. Fireste, asemenea teorii nu fac decat sa completeze galeria de idei stiintifico-fantastice.

In esenta, criza economica trebuie interpretata ca evolutie ciclica a economiei, prin prisma teoriei ciclurilor economice. Iar in acest cadru, dimensiunile monetara si financiara ale economiei actuale constituie, de fapt, terenul fertil al declansarii crizei.

• Manualele de economie de astazi spun despre ciclul economic ca este forma de evolutie fireasca a activitatii economice. Cum se face atunci ca atatea somitati ale teoriei economice,  au socat cu incapacitatea de a anticipa recesiunea care a bulversat intreaga lume?!

Sa va dau un exemplu mult mai recent. Manualele elementare de economie de astazi, inclusiv manualele de liceu, spun despre ciclul economic ca este forma de evolutie fireasca, normala, a activitatii economice. In aceste conditii, „de normalitate” si regularitate ale ciclului economic, cum se face atunci ca atatea somitati ale teoriei economice, cu sau fara pedigree Nobel si responsabilitati politice, au socat cu incapacitatea de a spune ceva, in sensul anticiparii, despre recesiunea care a bulversat aproape intreaga lume?!

Ca abordare generala, ciclul economic are un adanc si explicit substrat monetar, asa cum au aratat atat economistii clasici – in frunte cu David Ricardo, cat si economistii Scolii austriece – in frunte cu Ludwig von Mises, precum si economistii monetaristi – vezi Milton Friedman. Prin expansiune monetara, prin credit fictiv, economia este stimulata artificial sa creasca iar in societate se instaleaza, treptat, semnele prosperitatii. Desi stimulative pentru afaceri, pe termen scurt, ajung insa sa se dovedeasca, pe termen lung, iluzorii.

Sa ne amintim ca, pana in 2008, FED si alte banci centrale au scazut rata dobanzii de politica monetara la niveluri record, de 1-2%, care se traduceau, la un moment dat, in rate ale dobanzii real negative. Astfel, pietele financiare au fost aproape inundate cu valuri de credit fictiv, care au pus in miscare ciclul boom-bust. Pietele au intrat, fireste, in acest circuit, de vreme ce atat investitiile cat si consumul s-au umflat, asa cum se intampla in general pe perioada expansiunii. Politica „banilor ieftini” si scaderea artificiala a ratelor dobanzii au facut ca multe proiecte de investitii sa para fezabile, rentabile, investitii care altminteri, in absenta expansiunii monetare, nu ar fi reusit sa atraga atentia pietelor si investitorilor in general.

Ne amintim cu totii, de exemplu, de celebrul „credit cu buletinul”. Sau de valul de credite ipotecare ce au pus in miscare industrii intregi, si chiar economii nationale. Sau cazul SUA, unde sistemul bancar a expandat nesabuit creditul, catre categorii tot mai largi de debitori, cu ipoteci garantate guvernamental sub sloganul politic „o casa pentru fiecare american”. Fireste, pentru cei care altminteri nu isi puteau permite, dupa cum nu si-au putut permite mai apoi achitarea ratelor aferente. Sunt binecunoscute creditele acordate celor fara venit, fara loc de munca sau alte garantii, credite numite „ninja” – No Income, No Job, No Assets, care au ajuns sa fie tranzactionate sub forma de titluri financiare si sa primeasca din partea agentiilor de rating, in mod uluitor, chiar calificative maxime.

• In economie, ceea ce nu este schimb voluntar, trebuie sa fie frauda, furt, exploatare sau coercitie

Bineinteles, evolutiile pot parea ceva mai complicate atunci cand in scena intra si derivativele financiare ale „baietilor destepti” de pe Wall Street, sau hazardul moral din sanul sistemului bancar, cu stimulentele sale adverse in planul responsabilitatii bancare si disciplinei financiare, in general.

In esenta, insa, nu pare mult prea flagrant, chiar nonsalant, sa se pretinda ca mana capitalismului a fost cea care a deschis cercul vicios al creditului fictiv si al expansiunii monetare?!

Rep: Exista totusi in aceasta piata libera intelegeri intre companii, se formeaza carteluri, se elimina competitori incomozi… Cum „acomodati” aceste lucruri cu ideea generala a cartii potrivit careia Piata „regleaza” businessul?

C.M.: Nu, cartea nu omite problema intereselor personale, de altfel nicio abordare destinata pietelor nu o poate face, dimpotriva. Caci tocmai interesele personale ale oamenilor constituie mecanismul indispensabil si virtuos, as indrazni sa spun, prin care pietele genereaza bunastare generala. Si cand spun „virtuos”, am in vedere interesele legitime ale participantilor la piata. Oricum, trebuie sa fie clar oricui ca ceea ce nu se intampla in cadrul etic al drepturilor de proprietate, nici nu poate fi asimilat „pietei”.

Ceea ce nu este schimb voluntar, trebuie sa fie frauda, furt, exploatare sau coercitie. Deci orice altceva in afara de economie.

Ca sa revenim la problema intereselor personale, este celebru, in acest sens, exemplul „mainii invizibile” al lui Adam Smith. Care spunea ca nu bunavointa macelarului, brutarului sau berarului ne fac noua viata mai buna, ci modul in care acestia isi urmaresc propriile interese. E simplu: ca brutarul sa isi satisfaca scopurile de maximizare a profitului, trebuie sa vanda cat mai multa paine. Insa aceasta se va intampla doar atunci cand consumatorii aprecieaza painea brutarului respectiv in comparatie cu painea produsa de ceilalti. Deci, cu cat brutarul va scoate o paine mai buna si mai ieftina, cu atat oamenii vor fi mai multumiti, iar brutarul va ajunge, financiar vorbind, mai avut.

Iar aspectul interesant este ca, iata, capitalisti ajung sa imbunatateasca viata celorlalti chiar daca nu acesta este scopul lor, ci profitul propriei afaceri.

De altfel, asa cum le spun si studentilor mei, aceasta pilda nu trebuie sa lipseasca din nicio lectie despre economia de piata. Caci, pe piata libera, venitul fiecaruia este rasplata pentru serviciile oferite celorlalti.

• Ca sa poata dainui pe piata, monopolistul trebuie fie sa produca bine si ieftin, fie sa cumpere protectia statului.

L-ati pomenit pe Bill Gates. Fireste, avem in istorie milioane de intreprinzatori care s-au imbogatit prin talentul lor antreprenorial. Bill Gates este emblematic caci, prin produsele sale informatice, a usurat viata si a imbunatatit productivitatea muncii pentru miliarde de oameni. De aceea, cei care doresc sa castige multi bani, insa cinstit si etic, trebuie sa urmeze o morala materialista, ca sa zic asa, a capitalismului: sa incerce sa faca tot mai buna viata celorlalti oameni, pentru ca acestia din urma sa fie dispusi sa le cumpere serviciile. Asa cum am scris in Capitalismul, pare a fi un soi de miracol social al „mainii invizibile”.

Ati pomenit, pe de alta parte, de amenintarile monopoliste ale pietei. Ca economist, as trata problema cu foarte mari rezerve. Caci, acolo unde piata este deschisa oricand si oricaror initiative antreprenoriale, concurenta potentiala descurajeaza sau chiar elimina situatiile monopoliste.

De altfel, ar trebui spus mai mult decat atat. Si anume ca, in conditiile pietei libere, monopolul nu ar trebui socotit deloc o problema. Ci, mai degraba, in termenii lui Schumpeter, o oportunitate de dezvoltare. Ca sa poata dainui pe piata, monopolistul trebuie fie sa produca bine si ieftin, fie sa cumpere protectia statului.

Astfel, in primul caz, monopolul devine benefic social, in timp ce in al doilea caz monopolul inceteaza sa fie o problema economica si devine o problema politica.

Va rog sa va ganditi la urmatoarele chestiuni, si e instructiv sa facem cu totii acest exercitiu: care sunt, in aceasta lume economica deschisa a zilelor noastre, exemple adecvate de monopol pe piata libera? Nu cumva monopolurile zilelor noastre au mai degraba legatura cu statul decat cu piata?

Rep: Daca teoriile expuse nu vor fi confirmate de realitatea economica?

C.M.: Cred ca nimeni nu poate pretinde ca este detinatorul tuturor adevarurilor despre lume, cel putin pentru faptul ca unele dintre ele nu ne sunt accesibile sau pentru ca mintea umana nu le poate cuprinde sau revela… De aceea, in „Capitalismul” nici nu ne puteam propune mai mult decat poate sa duca scientia. Astfel, am cautat sa formulam, sau mai degraba sa evidentiem, la adapostul logicii economice, doar rationamentele de capatai ale stiintei economice, cele care explica, de fapt, organizarea economica a societatii.

Din fericire, stiinta economica este apriorica, nu empirica. Rationamentele economice sunt valide prin ele insele, in raport cu logica deductiva, ele nu isi afirma valabilitatea sau falsificarea, dupa cum avansa Popper, prin confruntarea cu realitatea.

Sa va ofer cateva exemple. Chiar daca ar exista o anumita coincidenta intre „petele solare” si expansiunea economica din agricultura, este suficient de limpede ca asemenea fenomene cosmice nu pot furniza teorii viabile, adevarate. Sau daca ne amintim ca inflatia era aruncata, intr-o vreme, in sarcina factorilor meteorologici. Chiar daca statistica, de exemplu, ar arata ca inflatia a fost mai scazuta in anii fertili din punct de vedere meteorologic, trebuie sa fie clar ca starea vremii nu poate furniza o teoria asupra inflatiei. Altfel, economiile ar fi mai mult sau mai putin inflationiste in functie de starea vremii si nu prin prisma politicilor financiar-monetare. Ceea ce, trebuie sa recunoastem, ar suna a intoarcere pe contra-sensul civilizatiei, a misticism si, deci, a non-stiinta.

De fapt, etimologia cuvantului „stiinta” vine din latinescul scientia, care inseamna „cunoastere corecta”. Iar in economie, cunoasterea inseamna a recunoaste legile economice care definesc, in mod necesar, actiunea umana in societate. As putea exemplifica prin legea utilitatii marginale, legea randamentelor neproportionale, legile cererii si ofertei etc. Avem de-a face, asadar, cu rationamente valide prin ele insele, care sunt adevaruri universale, la fel de universale precum sunt si drepturile omului, de pilda.

Stiinta economica este construita, in mod deductiv, pe axiome, adica pe adevaruri universale cu privire la natura umana. De exemplu, faptul ca „oamenii au scopuri”. Astfel vom putea formula rationamente cu privire la alegerile pe care oamenii le fac, cu privirea la teoria valorii etc. Fireste, ne putem indoi sau putem incerca sa demonstram contrariul propozitiei „oamenii au scopuri”. Insa in acest fel nu vom face decat sa confirmam valabilitatea propozitiei initiale.

De aceea, desi ancorata in domeniul social, am putea spune ca stiinta economica poate fi considerata „exacta”, tocmai prin acest caracter universal al legilor economice, asa cum legea atractiei gravitationale este, in fizica, lege universala.

Iar aceste legi economice nu pot fi anulate, caci sunt definitorii in mod natural pentru viata omului in societate. De exemplu, nu pot fi anihilate preferintele de timp ale oamenilor, preferinte universale care disting intre „mai devreme” si „mai tarziu”, daca in societate ajunge sa fie interzisa, sa zicem, camata. Sau, mai recent si mai concret pentru societatea romaneasca, este exemplul socialismului. Desi socialistii au anihilat piata, din punct de vedere formal si institutional, fenomenul binecunoscut al cozilor si al vanzarilor „pe sub mana” nu reflecta altceva decat manifestarea legilor cererii si ofertei.

Rep: Cat de eficiente si corecte sunt deciziile statului prin prisma bunastarii cetatenilor?

C.M.: Depinde la ce decizii ne referim sau din ce perspectiva dorim sa analizam deciziile decidentilor statali. Este simplu de inteles, si istoria ne demonstreza cu incapatanare, ca statul poate lesne distruge sau submina bunastarea cetatenilor sai, dupa cum statul poate si favoriza, prin sustinerea economiei de piata, obtinerea prosperitatii de catre membrii societatii.

Iar pentru a intelege mai bine cat de bune sau rele sunt deciziile statului pentru bunastarea oamenilor, cred ca ar trebui sa intelegem, in primul rand, ce semnifica si cum se adopta „deciziile statului”, asa cum ati mentionat. Ar fi instructiv sa facem apel la abordarea unor economisti laureati Nobel, cum este de exemplu James Buchanan, proeminent exponent al Scolii Alegerii Publice.

• Nu poti acuza de crima pe inventatorul pistolului sau de razboi pe inventatorul bombelor

Statul nu este o constructie divina, dotata cu darul infailibilitatii, ci o organizatie umana, in cadrul careia deciziile sunt adoptate de oameni politici, functionari si birocrati care nu sunt nici mai buni, nici mai rai decat altii, caci si ei sunt sensibili la interesele lor, materiale sau profesionale. Asa cum si oamenii de afaceri gresesc uneori in deciziile lor, cu atat mai mult atunci cand este vorba de alocarea proprietatii lor private, avem de-a face cu greseli ori cu erori intentionate si din partea reprezentantilor statului.

Mai trebuie sa intelegem faptul ca orice decizie politica are, deopotriva, natura economica, deoarece modifica distributia si alocarea resurselor in societate. De pilda, sistemele de redistribuire sociala, subventiile, politicile protectioniste, fiscalitatea etc… toate acestea afecteaza, prin redistribuire, alocarea resurselor.

Exista insa numeroase exemple prin care putem intelege, si nu doar teoretic, ci cu fata la realitatea economica, ca redistribuirea si saraceste. Uneori, segmente intregi din populatie sunt „intretinute” prin diverse programe de asistenta sociala, ceea ce face ca, in timp, sa se instaleze comportamentul de „asistat”, anume dependenta fata de stat.

De exemplu, in SUA, in anii 60 ai secolului trecut, cand nivelul per capita al ajutoarelor sociale a crescut de circa 4 ori, odata cu „razboiul impotriva saraciei” declansat de presedintele Lyndon Johnson, rata saraciei in randul tinerilor a inceput, paradoxal, sa creasca. Astfel, in anii 1990, dupa mai mult de trei decenii de „razboi” redistributiv impotriva saraciei, rata saraciei in randul tinerilor devenise chiar mai mare decat in 1965.

In aceeasi nota, a „consecintelor neintentionate”, intra si anumite politici foreign aid. Ajutoarele externe de miliarde de dolari, oferite cu generozitate tarilor africane, au avut eficacitate modesta sau au inregistrat esecuri usturatoare in planul reducerii saraciei. In prezent, numeroase studii probeaza ca asistenta financiara externa nu creeaza si nici nu se coreleaza cu sursele esentiale ale prosperitatii.

Asadar, una este ca statul sa furnizeze aparare sau garantarea proprietatii, ceea ce inseamna sustinerea prosperitatii, alta este ca statul sa considere, de pilda, ca ceaiurile plafar constituie politica de interes national sau sa doreasca sa isi adjudece, asa cum s-a intamplat in socialism, controlul absolut asupra productiei de bunuri. Caci atat socialismul cat si economia mixta contemporana probeaza faptul ca, in sfera afacerilor economice, statul este totusi un prost gestionar.

Rep: Sunt economistii vinovati de criza? In ultima vreme au aparut tot mai multe contradictii intre acestia...

C.M.: Depinde la ce economisti ne referim. Exista, in primul rand, economisti care activeaza in sfera antreprenoriala si corporatista, adica pe piata. Exista apoi economisti teoreticieni care filtreaza idei in plan academic si universitar, precum si economisti decidenti in planul politicilor publice. Din acest punct de vedere, fireste ca rolurile economistilor nu pot fi tratate uniform.

Putem remarca, fireste, diferente semnificative intre economistii care cantaresc decizii si planuri de investitii in diverse domenii ale economiei – industrie, agricultura, constructii etc. si economistii care fundamenteaza strategii si decizii de politica economica. Un rol special revine economistilor teoreticieni, care sunt responsabili si ei, insa doar in prima instanta, pentru destinul ideilor economice pe care le argumenteaza si sustin. Insa, chiar daca unele teorii economice conduc, in realitate, la consecinte defectuoase, economistii teoreticieni pot impartasi doar „vinovatia” stiintifica. Altfel, e ca si cum am acuza de crima pe inventatorul pistolului sau de razboi pe inventatorul bombelor.

Oricum, ar trebui sa recunoastem ca niciodata economistii nu au imparatit vreo armonie stiintifica… Aproape dintotdeauna au existat si exista inca numeroase contradictii in stiinta economica. Unii se multumesc sa spuna ca e firesc, caci economia nu e stiinta exacta. Pe de alta parte, insa, legile economice isi afirma neincetat precizia intocmai ca si legile fizicii.

Multe din contradictiile la care faceti referire s-ar putea lesne clarifica daca protagonistii dezbaterilor economice ar avea disponibilitatea onesta de a „cobora in transee”, ca sa zic asa, adica sa clarifice pe deplin semnificatia crizelor economice, a ciclului economic in mod esential.

Caci inainte de a distinge asupra solutiilor, economistii trebuie sa clarifice natura adevarata a ciclului economic si, in mod esential, semnificatia economica a recesiunii.

Trebuie sa recunoastem ca, in mod curent, abordarile economice aproape ca au ajus sa fie ancorate obsesiv in paradigma – naturalista – a cresterii. Aproape toti „pretindem” crestere economica, aproape toate politicile economice ajung sa fie ancorate aproape obsesiv in viziunea naturalista a cresterii, adesea fara a intelege cu adevarat ca nu exista legi nescrise prin care economia este condamnata sa… creasca, asa cum cresc in mod natural plantele conform ciclului vietii.

Multi economisti si publicul, in general, privesc recesiunea ca pe o boala, ca pe un virus al economiei. In realitate, recesiunea este etapa curativa prin care virusii aclimatizati anterior sunt anihilati iar structura de productie a economiei ajunge, treptat, sa se insanatoseasca.