Interviu cu scriitoarea Cristina Vremeș. De ce Ileana Cosânzeana nu are și ea o poveste?

Romanul ”Trilogia sexului rătăcitor” e primul roman scris de Cristina Vremeș și e un debut foarte promițător. E foarte bine construit, diferitele paliere ale narațiunii sunt bine stăpânite, se completează continuu ca un puzzle, povestea celor trei femei reușește foarte bine. Romanul ne trece prin diferitele lumi, satul, orașul postbelic, mânăstirea, orașul de azi, și constituie o percepție fină, consistentă a lumii românești. Capitolul șapte care descrie moartea bunicii, văzută alternativ prin ochii fiicei și nepoatei, în scurte pasaje, mi s-a părut excelent, arată forță scriitoricescă reală. (L.P.)

Am văzut pe coperta a patra cuvântul visceral. Și te-am auzit și pe tine folosind acest cuvânt când ți-ai prezentat cartea. De ce visceral?

Eu un cuvânt pe care nu eu l-am ales. Acela este textul Andreei Răsuceanu, care prezintă cartea. Fiindcă sunt foarte multe secvențe în care descriu, sau încerc să descriu, felul în care o femeie își trăiește corpul în diverse situații, pasajul spre maturizarea corpului, perioada pubertății, dorința, suferința, boala. Încerc să explorez detaliile corpului. Eu aș asocia cuvântul visceral și felului în care simt eu că scriu, cel puțin într-o primă etapă. Este o etapă foarte exuberantă, intensă, plină de pasiune, este un proces în care simt că nu scriu cu mintea, ci cu corpul, cu senzațiile pe care le resimt atunci când scriu. Câteodată nici nu-mi dau seama ce scriu exact, am nevoie de puțin timp, de puțină distanțare apoi … am o amnezie post-scris. De foarte multe ori. Nu știu dacă este normal, dar mie mi se întâmplă.

Ce înseamnă amnenzia aceasta?

După ce am scris un pasaj în prima versiune, dacă mă întreabă cineva ce-am scris, n-aș putea să spun ce, nu-mi mai amintesc nimic. Sau poate că vag, dar nu îmi mai amintesc ce detalii am pus pe hârtie, care este intenția textului sau a secvenței respective.

Ții un jurnal sau te-ai fândit să ții un jurnal?

Nu, nu țin un jurnal și nu am ținut niciodată un jurnal. Mi se mai întâmplă câteodată să notez unele lucruri, am un carnețel pe care îl numesc emoții-deșeuri, dar nu este un jurnal, sunt lucruri de care vreau să scap, lucruri pe care le consider negative, nedemne și pe care nu aș dori să continui să le repet în viața mea personală. Dar nu este un jurnal.

Cumpară cartea cu autograful autoarei de pe GiftBooks

Are Marguerite Yourcenar o frază în care spune “Cărțile nu sunt viața, cărțile sunt cenușa vieții”. S-ar potrivi asta cărților tale? Sunt un fel de cenușă?

Deocamdată am publicat o singură carte, deci n-aș putea să vă spun. Cenușă? Pănă la urmă ce este cenușa? Ceva care rămâne în urma unui foc, în urma unui incendiu și este, în același timp, ceva ce aruncăm, dar putem să-l și păstrăm. Și poate deveni foarte prețios. Da, cred că da. Cred că mie îmi place să explorez într-un fel ceea ce este neglijabil în viață, ceea ce nu vedem, dar care poate deveni foarte important.

Citind cartea m-am gândit, aproape peste tot, există sa-i spun așa o asemănare de familie cu cărțile Virginiei Woolf. Apoi am aflat că ai fost la colegiul unde a predat Virginia Woolf, cu o bursă, și asta mi-a confirmat cumva lucrurile. Virginia Woolf avea cărți axate pe anumite tipuri de senzații, sonore, tactile. Asta e o carte mai mult axată pe faptul de a simți ți a vedea. Aproape nu apar zgomote. Apar tot timpul valuri de sentimente și înregistrări vizuale ale obiectelor. Așa stau lucrurile?

Vizualul e foarte important în felul în care mi-am definit imaginarul, în felul în care mi-am definit modelele, sursele de inspirație. Pe de-o parte, Virginia Woolf este o autoare care m-a marcat și care m-a inspirat foarte mult, în special Valurile. Valurile pentru mine reprezintă capodopera la care aspir, care mă hrănește, care e o sursă foarte puternică. Pe de altă parte, elementul vizual pe care mă concentrez mai mult în roman e o reminiscență a formării mele și a educației mele de la Londra, în istoria artei și teoria artei, în analiză vizuală. De multe ori atunci când scriu sunt două lucruri pe care le fac: încerc să ascult foarte multă muzică înainte, ca să captez un fel de scenă, mai ales în partea în care redactez cu mai multă răbdare, mai constructiv – asta este a doua etapă. Prima parte era cea viscerală, am spus. Și în a doua parte, muzica mă ajută foarte mult și îmi închipui un tablou pe care-l descriu, pe care-l analizez, imagine cu imagine, punct cu punct, ceea ce și fac în viața de zi cu zi, explic tablouri și sculpturi oamenilor. Și-n multe din pasajele și din secvențele romanului am folosit această tehnică, mai ales în elementele de vis, partea de oniric din roman, e foarte vizuală sau așa am conceput-o eu, cel puțin.

Cel mai mult din carte mi-a plăcut capitolul al VII-lea. Descrieți puțin acel capitol, cum l-ați scris, cum l-ați gândit.

Este, dacă nu mă înșel, fiindcă nu rețin de fiecare dată numărul capitolului, cel despre moartea bunicii Mariana care este povestit din perspectiva celor două personaje, Mama Liliana și Ada. Ideea de alternare a perspectivei este importantă în tot romanul. Un prim titlu pe care l-am avut în minte a fost Anamorfoza nebuniei. Am renunțat la acest titlu pentru ca este foarte tehnic, este o altă reminiscență din istoria artei. Anamorfoză înseamnă o figură aparent deformată, care nu are un sens dintr-un anumit unghi. și au un alt sens dintr-un alt unghi. Și asta m-a interesat foarte mult în roman. Ceea ce are un sens într-o anumită situație sau eveniment, poate avea alt sens din perspectiva altei persoane, altui personaj. Am încercat să explorez această structură în cadrul unei familii în care pot exista conflicte, mai ales între generații, și a devenit o structură generală. Apoi în acest capitol pe care l-ați menționat nu am dorit să descriu suferința persoanei pe patul de moarte, felul cum vede persoana respectivă ultimele ei momente, fiindcă nu aș fi știut cum s-o fac. Însă mi s-a părut interesant să descriu acel moment, acea traumă, catastrofă din sânul unei familii din diferite perspective. Ceea ce m-a interesat este ceea ce se întâmpla în rest, în acel moment. Ada este în curte, își aduce aminte de copilărie și este foarte greu să creezi un fel de coenxiune între evenimente, între trecutul… timpul bucolic al copilăriei și prezentul degradat.

E, în același timp, o carte despre maturizare. Toate personajele trec printr-un proces de maturizare și de fiecare dată, sau aproape de fiecare dată, maturizarea presupune o cunoaștere a morții, o întâlnire cu moartea. Moartea este cea care arată cum e plămădită lumea. Adei, după prima înmormântare pe care o vede, îi dispar îngerii care îi apăreau pe televizor. Întâlnirea aceasta cu moartea este un fel de pregătire pentru singurătatea adultă?

Cam așa l-am gândit. Fiindcă prima moarte, prima inmormântare are loc în primul capitol. Este un moment de dezvrăjire cred, și un moment care te împinge înspre ceva mai lucid, o etapă a vieții în care nu mai există miracole, nu te mai veghează îngerii și înțelegi cum funcționează lumea și ciclul viață-moarte…

Începi să accepți existența răului ca atare…

Răul și contradicțiile interne ale lumii, până la urmă. Fiindcă această fetiță începe să se gândească cum stau lucrurile de fapt. Ceea ce i se spususe până atunci, lucruri despre lumea de apoi, despre îngerii din cer și multe alte lucruri nu mai au sens atunci când stă și le analizează, observă comportamentul bocitoarelor la înmomântare și comportamentul soției defunctului. Da, e un prag.

Toată cartea e marcată de aceste momente ale morții. Și bunica Mariana e profund marcată de moartea logodnicului ei. Moartea apare succesiv în viața fiecărui personaj pentru a-l scoate din zona inocenței. Să vorbim puțin de episodul din mânăstire. Personajul Ada nu reușește să iasă din singurătatea ei mergând la mânăstire. Este o întâlnire ratată, nu chiar o inițiere, un episod de care totuși își amintește, spre sfârșitul cărții. Mă înșel?

Romanul nu îmi mai aparține, aparține tuturor și poate fi interpretat în felurite moduri. Pentru mine există un alt înțeles în spatele acestui capitol. Ada nu fugea de singurătate. Ada fugea de suferință. Și-a căutat singurătatea… în acest cadru mânăstiresc, însă nu participă la viața de acolo, la obiceiurile și la credințele de acolo. Rămâne un observator și alege acest cadru mai mult pe motive estetice, că-i place, că-i frumos, că sunt zidurile albe și arhitectura frumoasă și sunt munți și e liniște. Dar e o explorare a singurătății. Însă este eșuată din alt punct de vedere, fiindcă nu rămâne cât ar fi vrut să rămână, se întâmplă ceva din exterior. Și acum n-o să mai spun ce se întâmplă, dar este brusc întreruptă.

Citeste intreg interviul si comenteaza peContributors.ro