Interviu.Psihoterapeutul Silviu Dragomir, despre criza de la mijlocul vieții. Înfruntarea unor demoni noi, intalnirile și negocierile cu umbra, maturizarea

Cea mai comună imagine a crizei vârstei mijlocii înfățișează un barbat ce fuge de acasa, deși întemeiase o familie model, pentru o amantă mult mai tânără sau care nitam-nisam pleacă într-o călătorie în jurul lumii etc. Totuși nu sunt așa de mulți cei ce fac asta, nu? Excentricii și amoralii manifești sunt doar câțiva. Dar criza aceasta o trăim cu toții, orice ar zice lumea. Se petrece undeva mai adânc sau mai la suprafață și ne influențează categoric viața mai departe. Chiar dacă majoritatea oamenilor nu recunosc că ar fi trecut printr-o criză, ea există la diferite nivele de conștiință, și fiecare trece prin acea „padure întunecată”. Unii o depășesc și ajung la lumină, alții fac cale întoarsă, stagnează sau regresează. Se schimbă multe lucruri, ne confruntăm cu umbra în mod conștient, „La mijlocul vieții, energetica psihică se schimbă și fluxul conștiinței începe să se îndrepte către interior, are loc și întâlnirea cu umbra,” explică psihoterapeutul Silviu Dragomir, căruia de curand i-a apărut volumul Mijlocul vieții. Între echilibru și dezechilibru, mecanismele acestei crize.

V-ați făcut doctoratul cu Ruth Ammann, o figură emblematică a Institutului C.G. Jung din Zurich. Cum v-o amintiți? Ce influență a avut asupra dvs?

Ruth Ammann a fost analista mea vreme de 7 ani. Pentru mine, întâlnirea noastră a fost un miracol, iar felul în care am ajuns să lucrăm împreună îl pun sub semnul unui moment care depășește sfera obișnuitului și intră în zona sincronicității. Există astfel de întâlniri care îți schimbă cursul vieții și care pot fi purtătoarele unui destin care începe să curgă năvalnic dinspre interior, către exterior.

Eram în plină criză a mijlocului vieții, în care îmi era greu să mă regăsesc în viața mea exterioară, oricât de interesantă și plină de succes părea din afară. Am plecat la Institutul Jung, din Zurich, pentru un program de o săptămână sub imboldul editării și publicării Cărții Roșii. Acolo am simțit cum parfumul adâncurilor mă impregnează ușor, și că acesta ar putea fi antidotul crizei prin care treceam. Mi-am dorit să continui studiile acolo, dar am aflat că trebuia să parcurg inițial niște etape pe care le consideram imposibile. Una dintre ele era să îmi fac analiza personală, timp de 300 de ore, cu un analist acreditat al Institutului. Nu era nimeni din România în această postură, ar fi trebuit să parcurg acest proces în Elveția. Elveția, atât de frumoasă, dar și atât de scumpă. Găsirea unui analist al Institutului, dar și costurile aferente, mi se păreau obstacole de netrecut. Am fost atunci, îngândurat și trist, la un seminar despre vise ținut de Ruth Ammann. Când acesta s-a terminat, noi, participanții, trebuia să primim semnătura de prezență din partea lectorului. Am stat la coadă și când mi-a venit rândul, Ruth a ridicat privirea și m-a întrebat de unde sunt, căci eram pentru prima oară la un seminar al ei. A fost interesată să afle mai multe despre mine și despre mișcarea jungiană din România. Într-un final, plăcut impresionată de pasiunea mea, m-a întrebat dacă nu aș vrea să încep programul de formare internațională al Institutului. I-am spus că cerința unui analist acreditat, dar și costul unui asemenea proces, urma să dureze minim 4 ani, sunt condiții imposibile pentru mine. M-a privit intens și mi-a spus că nu sunt imposibile, dacă chiar îmi doresc asta, este gata să lucreze cu mine pe de o parte, și pe de altă să accepte să plătesc aceeași sumă pe care aș fi plătit-o în România.

Am considerat aceasta ca fiind o întâlnire decisivă, un veritabil “turning point” al existenței mele, un moment magic pe care nu îl pot rata. Au urmat toți acei ani în care mergeam în cabinetul ei de lângă Muzeul de Artă Contemporană din Zurich, unde își desfășura activitatea de mai bine de 30 de ani. Acolo s-a creat acea legătură unică între analist și analizat, sub semnul mirărilor și al descoperirilor reciproce, în care învață unul de la celălalt. Ruth putea fi fermă până la duritate, având toate atributele femeii germanice, puternice. Asta a făcut-o ca la 40 de ani, să își schimbe meseria din arhitectă apreciată cu cea de terapeut, să aibă o carieră impresionantă și extrem de longevivă. La 85 de ani călătorea peste tot în lume, ba chiar de câteva ori pe an în China și America de Sud pentru a susține asociațiile jungiene de acolo. A crescut singură, divorțată fiind, 3 copii care la rândul lor au avut cariere impresionante. În același timp îi simțeam atât de tare empatia și căldura sufletească! Era acolo, pentru mine și pentru problemele mele, de câte ori am avut nevoie.

Din când în când apela la “autodezvăluiri” și așa am aflat că a avut la rândul ei 3 analișți, toți trei figuri emblematice ale psihologiei: Binswanger, Frey- Rohn și Marie Louis von Franz. Pe aceasta din urmă a considerat-o figura cea mai importantă a formării ei. Sunt multe povești, poate cândva le voi dezvolta și pe ele într-o carte, dar iată un exemplu despre puterea acelei analize: mi-a mărturisit că și acum, după mai bine de 40 de ani de la ședințele de început cu Marie Louise von Franz, încă se gândește la interpretarea pe care aceasta i-a dat-o unui vis semnificativ pentru ea. Încă găsea sensuri noi acelei interpretări.

Așadar Ruth Ammann m-a ajutat, m-a vindecat, m-a împins înainte, după ce mai întâi m-a dus în adâncuri, și m-a făcut să văd lucruri pe care nu le vedeam, să simt emoții de care nu știam. Am râs și am plâns cu ea mulți ani. Ea este acum pentru mine o figură interioară nemuritoare. M-a învățat cum să nu mai fiu singur. De aceea i-am dedicat ei această primă carte. Știu cât s-ar fi bucurat că am făcut acest pas.

Ce semnifică nigredo în psihologia analitică? Cum a dezvoltat Jung acest termen alchimic?

Da, nigredo este preluat din terminologia alchimică. Interesul lui Jung pentru alchimie e bine cunoscut, și pentru mulți poate părea straniu. De aceea, unii îl considerau chiar ultimul gnostic, continuatorul unei tradiții vechi și misterioase. Explicația lui este că alchimia este veriga lipsă dintr-un continuum de dezvoltare între perioada medievală și contemporaneitate. Când a descoperit alchimia, s-a creat o punte interioară, ruptura istorică s-a reparat și odată cu ea și cea psihică. A încetat lucrul la Cartea Roșie pentru că nu mai avea nevoie de asta. Simbolul își găsise drumul direct și mai clar.

Din punct de vedere clinic și psihologic, nigredo își găsește echivalentul în depresie. Însă, simbolic, acoperă mult mai mult. Este o amplificare a depresiei, o duce dincolo de zona medicală către cea arhetipală. Și atunci poate fi privită și altfel, infinite unghiuri se deschid. Și infinite căi de vindecare. Pentru că, în alchimie, lui nigredo i se opune albedo, pacea dată de albul pur, dar și rubedo, energia vitală și exuberanța vieții. Toate se unesc și se întretaie, după care se separă și se opun, în imensul vas alchimic care este totalitatea.

În criza de la mijlocul vieții despre care discutați în acestă carte, lupta cu umbra în această perioadă diferă de lupta cu umbra care se petrece în tinerețe sau în copilărie?

Da, diferă. Și ar fi bine ca abordarea să fie diferită în această perioadă. Ce înseamnă umbră de fapt? Tot ceea ce nu ne place la noi, tot ceea ce nu ne dorim să fim. Ne e greu să acceptăm că noi nu suntem în totalitate buni, și atunci toate aceste aspecte negative și reprobabile, cu care nu ne place deloc să ne identificăm, le ascundem undeva în inconștient. Ne imaginăm că odată aruncate acolo nu ne vor mai deranja. Ba chiar au dispărut definitiv. Însă acest lucru nu se întâmplă vreodată. Odată respinse, refulate în adâncuri de către o conștiință ce se crede atotputernică, ele își crează propria viață în interior, și această viață, pe măsură ce se dezvoltă, începe să pună presiune pe granița dintre conștient și inconștient și în diferite momente răbufnesc în exterior. Cu cât ne respingem mai mult umbra și ne îndepărtăm de conștientizarea ei, cu atât mai mult ea crește în inconștient. Și asta se întâmplă în prima parte a vieții. Refulăm și apoi suntem împinși prin dinamica psihică să proiectăm această umbră asupra celorlalți. Ei devin cei răi, dușmanii noștri, cei vinovați pentru toate relele din lume.

Cum la mijlocul vieții, energetica psihică se schimbă și fluxul conștiinței începe să se îndrepte către interior, are loc și întâlnirea cu umbra. Numai că acum nu mai pare atât de fioroasă, atât de inacceptabilă. Poate începem un dialog cu ea, o integrare, pentru că face parte din noi, și către mijlocul vieții provocarea este și obținerea totalității.

Dacă ne aducem umbra în conștient, toată energia ei încapsulată până acum în inconștient, o punem în slujba eului. Și avem mare nevoie de această energie pentru confruntarea cu demonii vârstei de mijloc.

Accentul pe care îl pune Carl Gustav Jung pe criza de la mijocul vieții este determinat de despărțirea de Freud. Jung însuși a trăit o criză a mijlocului vieții care l-a marcat. În ce a constat această criză?

Despărțirea de Freud a fost factorul declanșator al crizei. După părerea mea, ar fi venit și în lipsa acestui eveniment major, o altă scânteie ar fi aprins probabil focul. De ce spun asta? Pentru că la mijlocul vieții, Jung obținuse cam totul de la viața exterioară. Era un psihiatru renumit, la cea mai cunoscută clinică psihiatrică din Elveția, și poate din Europa, adică Burghölzli, era profesor universitar, terapeut căutat de pacienți din toată lumea, avea o familie împlinită, copii, o situație financiară excepțională, familia soției fiind a doua cea mai bogată din Elveția. Ce își mai putea dori, ce mai putea avea, din punct de vedere social?

Acesta este momentul prielnic al enantiodromiei, al schimbării polilor de interes, când un lucru încărcat cu un prea plin se revarsă și se transformă în opusul lui. Din punct de vedere al dinamicii psihice, interesul pentru viața exterioară se mută cu toată forța în interior. Care a fost urmarea la Jung: a renunțat la activitatea psihiatrică și la profesorat, a rămas doar cu pacienții lui și cu el însuși. A început o altfel de luptă, cu conținuturile vieții psihice profunde. Ea a fost consemnată sub forma unui jurnal, în Cărțile Negre, și apoi transpusă, însoțită de imagini extraordinare, în binecunoscuta Carte Roșie. Toate acele imagini interioare care au răbufnit atunci din inconștient au constituit materia primă pentru opera unei vieți, așa cum afirmă chiar Jung.

Cartea Roșie nu a fost destinată publicului larg, tocmai pentru a nu-i știrbi imaginea de om de știință respectat, la care ținea atât de mult. A fost cunoscută doar de câțiva dintre colaboratorii lui apropiați și familia a depozitat-o în seifurile unei bănci elvețiene vreme de mai bine de 50 de ani.

Acum, având Cartea Roșie la îndemână, putem află multe detalii din acea perioadă a vieții lui. S-a confruntat atunci cu tulburări psihice profunde, care l-au adus la marginea psihozei. Nu mai este psihiatrul și psihanalistul celebru, ci un Jung care își ucide eroul tinereții, pe Siegfrieg, care își înfruntă umbra, pe Izdubar, care își întâlnește anima, pe Salomeea, și maestrul spiritual, Philemon. Coboară în tărâmurile morții, asemenea eroilor greci, și are dialoguri greu de acceptat cu diavolul, asemenea lui Faust. Nu rămâne însă blocat acolo, asemenea lui Nietzsche, ci reușește să unească cele două lumi, cea interioară și cea exterioară (unio oppositorum), astfel reușind să creeze propria opera, opus.

Nu oricine poate trece cu bine de această criză a mijlocului vieții. Ce se întâmplă cu oamenii care pierd lupta?

E o luptă importantă, chiar decisivă pentru restul vieții. Cine o pierde are, în opinia mea, câteva variante. Fie regresează și încearcă să rămână într-o iluzorie tinerețe veșnică, care este de altfel imposibil de atins. Devine așa numitul “puer eternus” sau numita “puella”. Sau rămâne blocat în mitul eroului sau al femeii fatale. Cunoaștem cu toții astfel de cazuri și încerc să le exemplific în carte cu diferite personaje istorice. Fie rămâne prins între vârste, nu mai este nici eroul de altădată, dar nici nu poate merge mai departe, către spiritualitate sau generativitate. Am numit asta stagnare.

Există însă și varianta clinică, a psihozei, când întâlnirea cu conținuturile profunde, numinoase, care apar la mijlocul vieții, îi aruncă în zona unei inflații de necontrolat. Când te identifici cu numinosul, cu arhetipul, Eul tău este pierdut, este anihilat. Ești luat în posesie, în stăpânire. Este cazul lui Nietzsche-Zarathustra. Și multe altele, la care mă refer în carte.

Nel mezzo del cammin di nostra vita/ mi ritrovai per una selva oscura,/ ché la diritta via era smarrita. Pare o descriere exactă a crizei mijlocului vieții. Aș vrea să comentați aceste versuri de început din Divina Comedie.

Pădurea întunecată, obscură… Nu poate fi găsit un simbol mai potrivit pentru a descrie intrarea în problematica psihică a vârstei de mijloc. Imaginați-vă pentru o clipă că dintr-o dată, fără nici o pregătire, vă treziți în mijlocul unei păduri întunecate. Nu știți cum, și de ce ați ajuns acolo, nu vedeți nimic în jur, încercați să folosiți o lanternă, un chibrit, să faceți lumină, dar nimic nu funcționează. Acesta este inconștientul. Începeți să bâjbâiți prin întuneric, dar vă împiedicați de buturugi, de bolovani și alte obstacole. Acestea sunt complexele. Trebuie să le depășiți. Dar acum aveți hainele murdare și rupte. Această este persona. Trebuie să renunțați la ele și să gășiți altele. Această este schimbarea identității. Apoi începeți să auziți diverse zgomote și vă cuprinde o frică de moarte. Sunt poate voci de animale, de lupi, de urși, de mai știu eu ce. Vă este frică, foarte frică. Aceasta este anxietatea. Încep să apară niște umbre, pe care le simțiți mai mult decât le vedeți printre copaci. Aceasta este întâlnirea cu umbra. Dar nu aveți ce face, mergeți mai departe, sunteți nevoiți să vă împrieteniți cu aceste umbre, și atunci parcă apare un pic de lumină și o cărare se întrevede. Și la capătul ei o casă luminată. Cu greu ajungeți acolo și vă întâmpină o vrăjitoare bătrână, dar care are și o fiică frumoasă. Iată că a apărut și anima. Nu mai sunteți singur. Apare și voința de a merge mai departe. Cu această energie ajungeți la marginea pădurii. Aveți în față o câmpie infinită și un Soare strălucitor. Și de aici nu știți ce să faceți. Vă puteți întoarce, pentru că deja e un drum cunoscut, și pare mai sigur. Puteți rămâne pe loc, la liziera pădurii, pentru că nu știți încotro e mai bine să o luați. Sau puteți merge mai departe, dar atenție, dacă vă apropiați prea mult de Soare, vă puteți arde. Sunt de fapt cele trei posibilități ale vârstei de mijloc, pe care le tratez în carte: regresie, stagnare, și dezvoltare.

De ce spuneți că Ulise, în lupta sa cu ciclopul Polifem, „în ciuda aparențelor” nu are succes?

Acest episod reprezintă pentru Odiseu confruntarea cu umbra. Hai să ne uităm puțin la simbolistica scenei și poate o să devină mai clar ce am spus. Polifem este uriaș, urât, diform, sălbatic, necizelat, ba chiar prost de-a dreptul. Urmând definiția umbrei, că ea este tot ceea ce nu ne dorim să fim, partea neacceptată a personalității noastre, iată că Polifem îndeplinește toate aceste cerințe. Mai departe momentele specifice confruntării se succed punctual. Odiseu este prins, este închis într-o peșteră și urmează să fie mâncat. Este momentul în care umbra este atotputernică și dominatoare. E nevoie de înțelepciune, de un șiretlic, ca să poți scapa din mrejele ei ucigătoare. Eroul nostru îl găsește. Își orbește umbra și fuge, se urcă pe propria corabie și este pregătit să-și continue drumul spre casă. Până aici totul este bine, a câștigat această luptă grea. Însă acum face o greșeală colosală. Încearcă să-l umilească pe Polifem, și plin de mândrie îi spune numele. Și umbra nu poate fi umilită. Dacă faci asta, o reîncarci cu o forță mult mai mare, cu o forță arhetipală.. –Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro