INTERVIU. România și relația cu stânga: „PSD nu mai e de mulți ani un partid de stânga”/ „Orice idee de progres social este etichetată automat drept comunism”

Peste cinci milioane dintre români se confruntă cu riscul de sărăcie, însă, cu toate acestea, România nu are niciun partid important cu doctrină autentică de stânga. PSD este de stânga doar la nivel declarativ, spune, într-un interviu pentru HotNews istoricul Mihai Burcea, care crede că un partid de stânga reprezentativ pentru societatea românească ar trebui să „<<fure>> puțin din practica și viziunea politică a lui Zohran Mamdani”, primarul New York-ului. 

• Mihai Burcea este istoric specializat pe istoria mișcărilor de stânga și a coordonat mai multe volume referitoare la istoria secolului al XX-lea în România. Cea mai recentă carte a sa este „Luptând pentru o iluzie. Voluntari români în Brigăzile Internaționale din Spania”, apărută la editura Cetatea de Scaun. Analizele sale sunt realizate din perspectiva viziunii de stânga.

Represiunea comunistă a făcut ca ideile de stânga să fie percepute de către o parte a societății românești drept „automat nocive pentru simplu motiv că, mai degrabă formal, le invoca și regimul dictatorial din România”, spune Mihai Burcea. Acesta vorbește, pentru HotNews, despre istoria stângii românești, despre moștenirea comunistă și despre modul în care influențează aceasta viața politică din România.

Când ideile de stânga se amestecă cu cele de dreapta

HotNews: Domnule Burcea, un sondaj din septembrie 2025 spune că 60% dintre români consideră că statul ar trebui să intervină în economie, o idee de stânga. Totuși, tot atâția susțin valorile tradiționale, o tendință de dreapta. Avem vreo explicație istorică pentru această combinație aparent paradoxală?
Mihai  Burcea: În ceea ce privește electoratul favorabil valorilor tradiționale, mi se pare puțin exagerat procentul. Nici n-aș putea spune sigur care sunt valorile tradiționale și cum trebuie interpretate. Să nu uităm că ultimele alegeri prezidențiale au fost câștigate net de candidatul proeuropean. Totuși, o explicație ar fi dată de faptul că partidele „suveraniste”, susținute de nenumăratele „caste” de privilegiați ai sistemului, adică mulți judecători, ofițeri activi și în rezervă din armată și serviciile de informații, și burghezia naționalistă, au preluat o serie de idei din zona de stânga, în special cele care vizează sprijinul pe care statul ar trebui să-l acorde antreprenorilor sau construcția de locuințe sociale. 

Să nu uităm că extrema dreaptă istorică era ea însăși intervenționistă. Pe de altă parte, aceleași formațiuni politice militează pentru un stat minimal, tăierea tuturor ajutoarelor sociale, reducerea drastică a taxelor și impozitelor. Adică, doctrina MAGA de România. Chiar și Donald Trump, după ce democratul Mamdani a câștigat primăria New Yorkului cu un program autentic de stânga, a vorbit la Davos despre reglementarea modului în care marile fonduri de investiții americane dobândesc blocuri și apartamente în New York, ceea ce a făcut ca metropola să devină aproape inaccesibilă tinerilor. 

„PSD-ul se comportă la Bruxelles la fel ca PNL-ul în interbelic”

– A influențat integrarea europeană redefinirea discursului de stânga în România?
– Da, categoric, dar PSD-ul se comportă la Bruxelles la fel ca PNL-ul în interbelic. În anii 1920-1930, când liderii liberali mergeau la Paris aveau un discurs umanist veridic. Vorbeau despre drepturi și libertăți, emanciparea și dezvoltarea tuturor claselor sociale, iar când se întorceau la București schimbau complet macazul, reprimând cele mai vocale sindicate, arestând muncitori și instituind starea de asediu, sub pretextul eternei iminențe a producerii „revoluției bolșevice”. 

Ei bine, așa și PSD-ul. Bunăoară, la Bruxelles se declară favorabil legiferării parteneriatului civil, dar în țară este cel mai vehement dușman al său. 

„După Revoluție, primii trei oameni din stat erau foști membri ai CC al PCR”

– Credeți că stânga a reușit, după 1989, să se delimiteze clar de perioada comunistă?
– Depinde ce înțelegem prin stânga – stânga partinică mainstream, noile partide de stânga, apărute în ultimul deceniu, mișcările intelectuale de stânga… Dacă vorbim despre stânga parlamentară, din punct de vedere legislativ, putem spune că da, din moment ce FSN-ul, ulterior, FDSN, PDSR, PSD, a favorizat trecerea la economia de piață, a privatizat sute de fabrici și uzine de stat, iar mai multe acte normative antedecembriste, care îngrădeau o serie de drepturi și libertăți, vezi, de exemplu, Decretul Consiliului de Stat nr. 770/1966, care interzicea avorturile, au fost abrogate. 

Însă, din punctul de vedere al cadrelor și rețelelor comuniste-securiste, care au proliferat după 1989, nu. Să ne amintim că în anul 1990, de pildă, primii trei oameni din stat erau foști membri ai CC al PCR, Ion Iliescu, Alexandru Bârlădeanu și Dan Marțian. 

Cazul SENS și Demos și „greaua moștenire” comunistă

În prezent, există două formațiuni politice extraparlamentare, de stânga, care promovează un discurs ecologist și social-democrat avangardist și care sunt profund atașate de valorile liberale ale Uniunii Europene: Partidul SENS și Demos. 

E cel puțin excesiv ca, la 36 spre 37 de ani de la căderea regimului comunist, să le ceri acestor formațiuni, de stânga și nu comuniste – ai căror membri nici nu erau născuți în 1989 – să se dezică toată ziua de „greaua moștenire” care nu le aparține în loc să-și promoveze propriul program.

„O parte a societății a migrat către percepția că aceste idei sunt automat nocive”

– După 1990 revin partidele din perioada interbelică. Avem și partide de stânga printre ele?
– Desigur, unul dintre ele este Partidul Social-Democrat Român, fondat în ianuarie 1990 de primul său lider, Sergiu Cunescu, secondat de avocatul Adrian Dimitriu, care a făcut ani grei de pușcărie comunistă, întrucât, după 1946, a rămas fidel grupării titeliste, denumire de la Titel Petrescu, din PSD.

– A afectat experiența represiunii comuniste percepția publică asupra ideilor de stânga?
– Foarte mult. Mai ales după 2016, când orice idee de progres economic, de exemplu, lichidare a inechităților sociale sau de ranforsare a mișcării sindicale, de apărare a drepturilor minorităților, etnice sau sexuale sau de promovare a femeilor, este etichetată drept totalitarism comunist. O parte a societății a migrat către percepția că aceste idei sunt automat nocive pentru simplu motiv că, mai degrabă formal, le invoca și regimul dictatorial din România.

„PSD nu mai e de mulți ani un partid de stânga”

– De ce în afară de FSN-PSD nu s-a impus niciun alt partid de stânga după 1989?
– În opinia mea, din cauza societății tradiționale românești care, primind stânga sub forma comunismului impus cu forța, s-a conservat ca „rezistență” și care, la fel ca-n interbelic, este destul de refractară la idei și formațiuni politice progresiste. Fie vorba între noi, PSD nu mai e de mulți ani un partid de stânga, fiind dominat de o burtăverzime conservatoare putred de bogată, bigotă, retrogradă, filo-naționalistă. Pe acest fundal de conservatorism s-a construit, inițial, ca reacție la colectivismul forțat, o logică a societății extrem de individualistă: ne-am „despărțit de comunism” prin atașamentul total, încurajat de politic, de educație, de presă, pasional, emoțional, necritic la orice idee opusă celor percepute drept „comuniste”.

– Dar cum ar trebui să arate un partid de stânga adaptat la nevoile românilor de astăzi?
– În primul rând ar trebui să fie un partid care să se concentreze mai mult pe problemele sociale ale claselor defavorizate, liderii săi să-și asume ferm ideologia formațiunii și să fie deschiși către alianțe/colaborări cu societatea civilă, sindicatele și partidele care împărtășesc aceleași valori. Într-un cuvânt, să „fure” puțin din practica și viziunea politică a lui Mamdani.

Cum s-a născut stânga românească

– Dar când vorbim despre o primă mișcare de stânga românească?

– Ideile socialist-fourieriste au pătruns în țara noastră prin intermediul aristocratului revoluționar Teodor Diamant, cel care avea să inițieze primul proiect de agregare comunitară egalitară, „Falansterul de la Scăeni”, în 1835. Câteva decenii mai târziu, ștafeta ideologică a fost preluată de un strălucit gânditor marxist, teoreticianul Constantin Dobrogeanu-Gherea, supranumit „Bunicul socialismului din România”, care a avut o prodigioasă activitate științifică și publicistică la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. 

Din punct de vedere organizatoric, putem spune că mișcarea de stânga s-a cristalizat în momentul creării Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, în 1893. După „trădarea generoșilor”, adică trecerea unor fruntași ai PSDMR (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România – n. red.) la PNL, în 1900, partidul s-a prăbușit, dar mișcarea a reușit să supraviețuiască datorită unor lideri entuziaști grupați în jurul revistei „România muncitoare”, printre ei Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu Bujor și Dumitru Marinescu, și a nou-înfiripatei Uniuni a Sindicatelor Breslelor, condusă de inimosul muncitor tâmplar I. C. Frimu. 

Partidul Social Democrat Român s-a reînființat în anul 1910, însă a ocupat un rol marginal pe eșichierul politic, din cauza votului cenzitar, a slabei dezvoltări a industriei și a vexațiunilor la care era supus de către cele două mari partide ale „Rotativei guvernamentale”, cum ar fi „Legea Orleanu”, adoptată în 1910, care interzicea dreptul la asociere şi la grevă al lucrătorilor.

Lipsa de anvergură a primului partid comunist din România

–  Fondat la începutul anilor ‘20, Partidul Comunist din România era printre cele mai mici partide comuniste din Europa. Cum se explică lipsa sa de anvergură?

– Inițial, PCdR a funcționat legal timp de aproape patru ani, între 1921 și 1924, având chiar și un oficios central, ziarul „Socialismul”. PCdR nu a fost un partid de anvergură vest-europeană din mai multe cauze. În primul rând, România era o țară preponderent agrară, unde țăranii aveau un puternic simț de proprietate asupra pământului, respingând orice proiect care viza socializarea terenurilor agricole și a mijloacelor de producție. 

Aveam 80% din populație care trăia în mediul rural, unde analfabetismul și mortalitatea infantilă făceau ravagii. Societatea patriarhală nu agrea partidele multietnice percepute ca „străine de sufletul neamului românesc”. Elitele politico-economice erau într-o majoritate covârșitoare adepte ale curentelor de dreapta și ultranaționaliste. 

Exista o clasă muncitoare firavă și o prigoană polițienească extrem de dură, care s-a intensificat după reprimarea grevei generale din octombrie 1920. De exemplu, avem arestarea congresiștilor socialiști care au votat afilierea partidului la Comintern în mai 1921. Atunci a fost uriașul „proces din Dealul Spirii”, judecat sub o guvernare PNL, în cadrul căruia parchetul militar a pus sub acuzare 271 de inculpați, membri și simpatizanți ai PCdR, care ar fi periclitat siguranța statului. Printre cei trimiși în fața instanței militare se afla și atentatorul de la Senat, Max Goldstein, comisarul regal încercând să sugereze că toți cei prezenți în boxa acuzaților erau complici ai teroristului și au desfășurat acțiuni subversive de răsturnare a ordinii constituționale. 

De ce a fost scos PCdR în afara legii

– Partidul a rămas în ilegalitate până în 1944. De ce au luat autoritățile această decizie?
– Pe 19 decembrie 1924 a intrat în vigoare „Legea pentru reprimarea unor noi infracțiuni contra liniștii publice”, sau „Legea Mârzescu”, de la ministrul liberal al Justiției, Gheorghe Mârzescu, prin care au fost scoase în afara legii asocierea indivizilor cu „scopul de a executa crime în contra persoanelor sau proprietăților”, pentru „pregătirea revoluției comuniste”. Așadar, nu PCdR a fost declarat ilegal, ci acțiunile comuniste desfășurate în vederea instaurării unui regim de tip sovietic. 

Acest act normativ a fost legiferat după eșecul negocierilor româno-sovietice de la Viena, din martie 1924, ralierea PCdR la tezele revizioniste adoptate la Conferința Federației Comuniste Balcanice de la Viena din aprilie 1924, prin care țara noastră era catalogată ca stat imperialist expansionist, și răscoala de la Tatar Bunar din septembrie 1924, pe care autoritățile de la București au considerat-o ca fiind orchestrată de Moscova, în vederea reocupării Basarabiei. 

În 1937 existau trei partide de stânga

– În Parlament nu existau formațiuni de stânga?
– În interbelic, mișcarea muncitorească antifascistă a fost reprezentată în Parlamentul bicameral de partidele socialiste și social-democrate, însă acestea au avut o prezență nesemnificativă. Vârful politic al acestei reprezentări a fost anul 1920, când, la alegerile din primăvară, sub presiunea transformărilor revoluționare din Rusia și a nenumăratelor greve survenite pe fondul efectelor devastatoare ale războiului, o mică parte a electoratului a votat pentru candidații Partidului Socialist. Astfel, în Parlament au reușit să pătrundă 19 deputați de stânga.  

Ulterior, din cauza cenzurii, represiunii polițienești și a măsurilor excepționale, îndreptate împotriva sindicatelor și formațiunilor de stânga, dar și a slabei dezvoltări a industriei românești, partidele progresiste nu vor mai putea trimite în cel mai înalt for democratic al țării nici măcar jumătate din numărul celor aleși în anul 1920. La alegerile din 1928, PSDdR s-a aliat cu partidul aflat la guvernare, PNȚ, reușind să trimită în Parlament doar nouă deputați. La alegerile din 1937 nici măcar nu a mai pătruns în legislativ. În 1937, pe eșichierul politic central activau legal trei partide de stânga: PDSdR, Partidul Socialist-Popovici și Partidul Socialist Unitar-dr. Ghelerter, ultimii find calificați de comuniști drept „troțkiști”. Dintre acestea doar PSDdR a supraviețuit războiului. 

În 1946, partidul s-a scindat. Aripa pro-comunistă, cu Ștefan Voitec și Lotar Rădăceanu, a preluat conducerea formațiunii, iar partizanii președintelui Titel Petrescu, care nu agreau alianța cu PCR, și-au format un nou partid: Partidul Social Democrat Independent. Ei bine, în 1948, după ce PSD a fost „înghițit” de PCR, formând Partidul Muncitoresc Român, toți liderii formațiunii concurente, PSDI, au fost arestați, judecați și condamnați la ani grei de închisoare pentru trădare de țară.

– În ce măsură intelectualii români au contribuit la crearea unei gândiri de stânga distincte de comunism? Putem vorbi despre o stângă culturală, elitistă, separată de oamenii muncii?
– În prima jumătate a secolului XX, mulți gânditori umaniști au simpatizat sau au aderat la ideile socialiste sau social-democrate, fără a avea vreo legătură cu mișcarea comunistă clandestină, însă, din cauza faptului că establishmentul cultural și politic era dominat de curentele naționaliste, aceștia erau de multe ori marginalizați și stigmatizați de autorități sau de elitele reacționare. 

Aici aș menționa pe deja pomenitul Dobrogeanu-Gherea, pe C.G. Costa-Foru, Profira Sadoveanu, Eugenia Rădăceanu, Tatiana Grigorovici, scriitorul Panait Istrati, Constantin Mille, Beno Brănișteanu, Constantin Graur, Tudor Teodorescu-Braniște, Emanoil Socor, Barbu Lăzăreanu, Clement Blumenfeld, Ion Vinea, Șerban Voinea, Constantin Parhon,  Constantin Titel Petrescu ș.a.m.d. O parte dintre ei vor deveni stâlpi de bază ai frontului ideologic comunist, după 23 august 1944, iar alții vor fi represați. 

În scrierile lor sau în atitudinea publică adoptată, ei militau pentru drepturile sociale ale muncitorilor și țăranilor, combăteau huliganismul antisemit al extremei drepte și promovau armonia și toleranța față de minoritățile naționale. Nu, nu cred că erau „rupți de mase”, ca să folosesc terminologia imediat postbelică. 

– Există diferențe regionale în România în ceea ce privește înclinația spre stânga? Au existat zone unde aceste idei au prins mai bine?
– Da, în Transilvania, unde industria și mișcarea muncitorească erau mai bine dezvoltate, doctrinele de stânga prindeau mai bine rădăcini, iar minoritatea maghiară, cu simpatii de stânga, era bine reprezentată în mișcare.