INTERVIU Spectacolul care vorbește despre "România fragilă, cu oboseli, răni, lupte interne și încercări de maturizare" și a făcut turul Europei: E ciudat că la 30 de ani de la Revoluție noi nu circulăm cu spectacolele de teatru
În septembrie 2016, la mai puțin de un an de la incendiul din clubul Colectiv și de când ieșise pentru prima dată la proteste în stradă, regizoarea Carmen Lidia Vidu lansa proiectul „Jurnal de România”, pe care chiar ea îl descrie ca fiind trecerea ei de la teatru care „pe lângă estetic și emoțional, este și funcțional”. 3 ani mai târziu, cele 3 spectacole din proiect – „Jurnal de România. Sfântu Gheorghe”, „Jurnal de România. Constanța” și „Jurnal de România. Timișoara” au făcut turul Europei – jurnalele au ajuns la publicul din Austria, Germania și Belgia. O performanță rară în condițiile în care „e ciudat că la 30 de ani de la Revoluție noi încă nu circulăm cu spectacolele de teatru”, spune Carmen Lidia Vidu, într-un interviu acordat HotNews.ro.
Trailer „Jurnal de România. Constanța”:
La 3 ani de la lansarea „Jurnal de România”, un proiect de teatru documentar, cu siguranță cel mai important și matur din cariera ei, Carmen Lidia Vidu poate trage linie mulțumită: spectacolul „Jurnal de România. Constanța” s-a jucat acum o lună în fața publicului din Bruxelles, pe scena Bozar, în cadrul Europalia, unul dintre cele mai importante festivaluri de pe continent. La întoarcerea din Belgia, regizoarea s-a apucat de lucru pentru cel de-al patrulea spectacol din proiect: „Jurnal de România. 1989” – un spectacol despre Revoluție care va avea premiera la 30 de ani de la Revoluție pe scena Teatrului Național din București, cu Victor Rebengiuc, Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale.
„Jurnal de România. Constanța” în fața publicului străin
- „Jurnal de Romania” – un proiect onest despre o România fragilă, cu oboseli, răni, lupte interne și încercări de maturizare
” ‘Jurnal de Romania’ este un proiect onest despre o Românie fragilă, cu oboseli, cu răni, cu lupte interne, cu încercări de maturizare. Prin documentar i-am descoperit pe cei de lângă mine. Proiectul m-a maturizat și mi-a dat exercițiul dialogului”, mărturisește Carmen Lidia Vidu în interviu acordat HotNews.ro.
„Jurnal de România” a fost aplaudat minute în șir pe scena prestigiosului teatru Bozar din Bruxelles acum o lună, iar acum doi ani, la Viena, publicul străin a mărturisit, la Q&A-ul de după spectacol, că și-ar dori ca formatul acestui documentar să fie „importat” și aplicat și în țările din vestul Europei.
Carmen Lidia Vidu
Despre întâlnirea cu publicul străin, Carmen Lidia Vidu mărturisește că „Am o nevoie reală de a mă plasa cultural în industria teatrală europeană. Nu știu cum se face asta fiindca în România lipsesc exact aceia care ar trebui să facă legăturile între piețele culturale din Europa. Fiecare contact cu cei din afara României mă ajută să-mi calibrez discursul teatral. Publicul din afara României e important în maturizarea mea. Îmi dau seama unde sunt superficială, naivă, fără sens. Întâlnirile pe care le-am avut în New York și Seattle (cu spectacolul „Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tănase” – n.red.) și Viena, Jena, Bruxelles (cu „Jurnal de România”) m-au provocat să fac salturi uriașe în felul în care gândesc raportul dintre cultură și societate. Nu exagerez dacă spun că ieșirile internaționale au fost o școală pentru mine. E ciudat că la 30 de ani de la Revoluția din 1989 noi încă nu circulăm cu spectacolele de teatru. Filmul romanesc e mereu prezent la festivalurile internaționale. Premiile din cinema sunt din ce în ce mai numeroase. Teatrul românesc refuză să intre pe acest drum. Eu învăț acum să gândesc în spiritul unei Europe unite și nu văd alt drum dacă îmi doresc să am o viață culturală sănătoasă. Granițele sunt periculoase și duc la fanatism.”
- „Jurnal de România. Constanța”, aproape boicotat de Teatrul din Constanța: Se mândresc cu deplasări la Galați, Bârlad și ascund faptul că joacă la Bozar în Belgia
În țară, spectacolul „Jurnal de România. Constanța” – care acum o lună a reprezentat România la Festivalul Europalia de la Bruxelles, unde a împărțit scena cu Silviu Purcărete sau Bob Wilson – se joacă la Teatrul de Stat din Constanța. Cu toate că este singurul spectacol al acestui teatru care a ajuns, anul acesta, în fața publicului din afara țării, la unul dintre cele mai importante festivaluri de pe continent, Teatrul din Constanța nu s-a lăudat nicio secundă cu această performanță: nu a existat niciun anunț sau comunicat din partea teatrului în acest sens.
Echipa „Jurnal de România.Constanța” la Bozar, în Belgia
Este unul dintre puținele lucruri care a umbrit bucuria lui Carmen Lidia Vidu, dar și a actrițelor din spectacol, la întâlnirea cu publicul bruxellez: „Am avut senzația că Teatrul din Constanța se rușinează cu faptul că am jucat în Belgia. Spectacolul ‘Jurnal de România. Constanța’ a fost aproape boicotat de noul director al Teatrului din Constanța. Eu l-am sunat personal pe managerul teatrului pentru a-i cere sprijinul. Spectacolul nu a fost promovat, nu a fost jucat, nu a fost repetat în condiții normale și nu a avut nici măcar un comunicat de două rânduri care să anunțe prezența la Europalia.”
Carmen Lidia Vidu mai spune că, înainte de a juca pe scena Europalia, actrițele au fost nevoite să repete în camera de hotel de la Bruxelles, imediat după ce au aterizat cu avionul și s-au cazat, din cauză că la Teatrul din Constanța nu li s-a permis să repete înainte de plecare: „Actrițele s-au comportat impecabil. Am repetat în Belgia, în camera de hotel. Apoi, la Bozar, dupa ce au terminat repetiția cu mine, actrițele au rămas ca să repete suplimentar chiar dacă eu nu le-am cerut asta. Am reprezentat România la Europalia alături de Silviu Purcarete și Bob Wilson. Cei din Constanța se mândresc cu deplasări la Galați, Bârlad și ascund faptul că joacă la Bozar in Belgia. Colaborarea mea cu Teatrul din Constanța se termină aici, cu proiectul ‘Jurnal de România’ eu merg mai departe. Orgoliul și micimea nu sunt partenerii mei de dialog și de construcție culturală.”
Dacă majoritatea actrițelor din spectacol se feresc să vorbească despre aceste probleme, pentru a evita un eventual conflict cu conducerea teatrului unde sunt angajate, Lana Moscaliuc este singura actriță din „Jurnal de România” care a vorbit deschis, în interviul acordat HotNews.ro, despre „boicotul” Teatrului de Stat din Constanța: „Cu suplimentară amărăciune, mă văd nevoită să recunosc neimplicarea Teatrului de Stat Constanța în promovarea ‘Jurnalului’ la Bruxelles, primarea orgoliilor indigene, pasarea vinilor de la unul la altul, ori poate a nu știu câta renaștere a lui, a făcut să treacă neobservată prezența acestui spectacol la un festival atât de important. O minimă contribuție, de imagine, măcar, ar fi fost remarcabilă. Dar, deh, ce e fără prea multă muzică, fără jocuri de lumini, fără intrigi de salon și grandioase doamne și domni scenici, învăluiți în fum ca de mici, nu prea merită promovare, nu-i așa?”
De cealaltă parte, Erwin Şimşensohn, directorul Teatrului din Constanța, a susținut, în momentul în care a fost contactat de HotNews.ro, că ar fi vorba doar despre „o neînțelegere, o scăpare. Noi suntem foarte mândri de spectacolul acesta și de deplasarea aceasta. A fost doar un context nefericit – perioada când a fost deplasarea a coincis cu momentul în care a plecat colega care se ocupa de PR și marketing, și-a întrerupt colaborarea cu noi exact în perioada acestei deplasări. Și efectiv a fost o scăpare. Nu a fost absolut nimic intenționat. Mie personal acest spectacol îmi place foarte mult și cred că este un spectacol foarte important pentru repertoriul teatrului, chiar dacă în Constanța el nu a fost foarte bine primit și se vinde foarte greu, e adevărat. Trebuie să regândim straregia de a aduce public la acest spectacol. Dar a fost un motiv de foarte mare mândrie pentru teatru faptul că am fost la Europalia, care este un festival foarte important.”
Erwin Şimşensohn recunoaște că „A fost singura deplasare a teatrului în afara țării, anul acesta. Îmi asum cumva chestia asta, mi-a părut foarte rău.” El adaugă că „am fost la Cluj, la un eveniment organizat de Teatrul Național din Cluj și acolo am creat relații cu niște directori de festivaluri din afară și am vorbit despre spectacolele noastre, în special despre acest spectacol și chiar a stârnit interesul unui selecționer de la Lyon. Urmează să îi trimit materiale despre spectacolul ăsta și să încercăm să ducem spectacolul la festivalul de acolo.”
- Mirela Pană: La 29 de ani m-am trezit pe stradă, fără loc de muncă, fără salariu, fără teatru, fără repetiții, fără nimic
Mirela Pană este astăzi una dintre vedetele Teatrului din Constanța, teatru pe care l-a și condus, pentru o perioadă scurtă, ca director interimar. Foarte cunoscută publicului și pentru interpretarea magistrală a cântecelor Mariei Tănase, a debutat la Teatrul de revistă Fantasio, dar „în străfundul sufletului meu, nu m-am considerat niciodată o actriță de revistă”. Pare greu de crezut astăzi, dar în urmă cu 20 de ani, la 29 de ani, Mirela Pană s-a trezit „pe stradă, fără loc de muncă, fără salariu, fără teatru, fără repetiții, fără nimic”, concediată de la Fantasio în urma unor „probleme de comunicare, obrăznicii, acuzații nefondate”: „Aveam 29 de ani. Mergeam pe străzi. Vreo 4-5 zile, dimineața plecam pe străzi și mă uitam la oameni și îmi imaginam viețile lor la fel de nefericite ca și viața mea.”
Născută la Constanța în 1970, an în care „s-a plâns mult”, din cauza inundațiilor, Mirela Pană mărturisește, pe scenă, că „Tata a vrut un băiat. De supărare, a vrut să-mi pună numele Marghioala.”
Mirela Pană în „Jurnal de România. Constanța”
Mirela Pană face toate aceste mărturisiri pe scenă, în „Jurnal de România. Constanța”. Ea crede că „Este important să se știe cum trăiesc românii, cum trăiesc artiștii din România, cum se raportează la societate, cum se raportează la familie, este important să ne cunoască lumea așa cum suntem și așa cum ar trebui să fim de fapt – adevărați și deloc în minciună, cum am fost obișnuiți să ne prezentăm.”
Mirela spune că, în „Jurnalul” gândit de Carmen Lidia Vidu, „am încercat să ridic probleme și am încercat să le transmit oamenilor că este mult mai important să fii sincer de fiecare dată când urci pe scenă și este important ca sinceritatea ta să ajungă la ei în mod corect, fără acele floricele, însăilături care îi pot duce într-o poveste fantastică. Nu, e o poveste a vieții mele dusă cu bucurie în alt spațiu. Nu încerc să rezolv nimic, ci doar să mă privesc într-o oglindă mai mare decât cea de aici, de la Constanța”.
Se bucură că „Jurnalul a avut avut succes, a fost primit frumos, a ridicat problematici și întrebări. Atât la Bruxelles, cât și la Viena, am simțit apropierea oamenilor și nu am simțit nimic de complezență, lucruri care ar putea să fie doar călduțe, ci am simțit acea verticalitate pe care ne-o dorim din partea spectatorilor. Mai mult decât atât, și Viena, și Bruxelles-ul au construit în mine acea dorință de a mă exprima mult mai mult și mult mai des în fața oamenilor care nu trăiesc neapărat în România – poate că sunt români plecați de multă vreme sau poate că sunt cetățeni ai țării respective – îmi doresc să le transmit mesajul meu și îmi doresc să le spun povestea mea. Pentru că, de fapt, duc cu mine, în orice alt spațiu decât românesc, o poveste. O poveste a unui om simplu, care face această meserie de actor cu dorința de a se face cunoscut așa cum este el, fără a cosmetiza nimic.”
„De fiecare dată când jucăm într-un alt spațiu, într-o altă țară ‘Jurnal de România. Constanța’, trăim altfel de sentimente decât cele de acasă. Parcă am senzația că sunt mult mai bine înțeleasă și mult mai coerentă în fața unor oameni care trăiesc într-un spațiu democratic – într-un spațiu în care oamenii au drepturi, drepturile le sunt respectate, au protecție socială, au relaxarea unei societăți care îi înțelege. Când am jucat la Bruxelles am simțit că am un limbaj pe înțelesul tuturor, iar emoția transmisă prin ceea ce am spus în spectacol a fost diferită de cea pe care o am de obicei aici în România. Bruxelles-ul m-a făcut din nou să simt că am jucat miza socio-economico-politico-culturală a țării mele într-un spațiu în care lumea vede altfel lucrurile. M-am bucurat că am putut transmite mesajul meu acolo, la Bruxelles, m-am bucurat și am simțit pacea. Pacea pe care mi-o doresc întotdeauna când le vorbesc oamenilor”.
Mirela Pană în „Jurnal de România. Constanța”
Mirela Pană își dorește ca Jurnalul „să circule, mai mult decât în spațiul românesc. El trebuie să circule peste tot în lume și poveștile noastre să fie auzite. Ele, cum spuneam, nu sunt un strigăt al disperării, ele sunt o reflecție corectă a noastră asupra societății românești. Îmi place acest spectacol, îmi doresc să rămână în repertoriul Teatrului din Constanța și mai ales să călătorească, îmi place poziția regizoarei Carmen Lidia Vidu de a se erija, într-un fel sau altul, într-un purtător de cuvânt al spiritului românesc și îmi doresc din suflet ca spectacolul să aibă o viață lungă și frumoasă peste tot în lume.”
- Lana Moscaliuc: Am reprezentat la Bruxelles o Românie care nu a mai umblat gros îmbracată vara, de rușine să nu-i vadă musafirii vânătăile provocate de relații bolnave
Lana Moscaliuc e singura actriță din „Jurnal de România. Constanța” care a acceptat să vorbească, în interviu acordat HotNews.ro, despre faptul că, intenționat sau nu, teatrul care a produs spectacolul nu a observat prezența lui la Europalia, unul dintre cele mai importante festivaluri din Europa.
Lana Moscaliuc este una dintre vedetele Teatrului din Constanța, a lucrat de-a lungul vremii cu regizori precum Radu Afrim și Felix Alexa și are adesea fimări în afara țării, inclusiv în Statele Unite. În urmă cu un an, Lana Moscaliuc a fost unul dintre inițiatorii și semnatarii scrisorii deschise care a dus, în cele din urmă, la demiterea directoarei de atunci a Teatrului din Constanța, Dana Dumitrescu, acuzată de o parte dintre actorii teatrului de nereguli grave.
Lana Moscaliuc în „Jurnal de România. Constanța”
Lana mărturisește, și pe scena „Jurnalului”, că este „un om revoltat” și că nesupunerea este „defectul ei major”. Vorbește despre Constanța, orașul unde a ajuns „dintr-o glumă”, ca despre „orașul-golan al României, fără de care România nu poate”: „Constănțenii sunt un amestec de suburban, de șmecherie și curvăsăreală. A te face este ceea ce îl caracterizează pe constănțean.”
„Sunt un om revoltat. Răutatea vine de la durere, durerea de la dezamăgire, iar eu sunt un om dezamăgit. Sunt capabilă de monstruozități verbale, dar apoi regret și am senzația că trebuiau spuse, doar că nu așa. Probabil că unii oameni se nasc doar pentru ca eu să îi întâlnesc și să le spun anumite lucruri. Cred că am în mine ceva extrem de bun, doar că nu știu să mă port cu bunătatea mea” – așa se descrie Lana Moscaliuc, în „Jurnal de România”.
Pe scena Jurnalului, Lana Moscaliuc își îndeamnă spectatorii să amendeze spectacolele proaste, îndoielnice, pentru că „doar așa vom înceta și noi, actorii, să ne maimuțărim”: „Nu comediile sunt spectacolele importante, ci cele care deranjează”, e mesajul ei pentru public.
„Dacă s-ar putea, mi-ar plăcea să iau de la capăt viața asta, pe care am ratat-o fiindcă le-am promis unor oameni că îi fac fericiți și nu i-am făcut”, mărturisește Lana Moscaliuc, la finalul Jurnalului.
Acum o lună, Lana Moscaliuc și-a spus povestea pe scena Bozar din Bruxelles. Își amintește de primirea la Bruxelles ca fiind „glazurată, îmbrăcată în ciocolată caldă”: „Mi-a venit în minte un franțuzism, noblesse oblige… după primirea ‘Jurnalului nostru de România. Constanța’, la Bruxelles, unde primirea a fost glazurată, îmbrăcată în ciocolată caldă… Pare o metaforă a la fratii Grimm, dar nu e, chiar dacă în spatele zâmbetelor, eu una, copil moștenitor de metehne bolșevice, m-așteptam să fiu, la un moment dat, în schimbul catifelatelor tratații, zvârlită într-un cuptor încins, transformată în păpușă de turtă dulce, uitând constant că pe alte meleaguri aceste găzduiri sunt firești și că zâmbetele nu costă nimic…”
„Wc-urile occidentale, spitalele, sunt locuri de mai de minunat pentru români, decât muzeele în care alții se minunează contemplând picturile renascentiste…”, crede Lana Moscaliuc.
Cum se vede România prin ochii Lanei Moscaliuc și cum o prezintă ea pe scenă, inclusiv în fața publicului european?
„Revenind la noblețe, Lidia (regizorea Carmen Lidia Vidu – n.red), concepționistul (cum îmi place mie să spun) Jurnalului de la Marea Neagră, și noi, protagonistele încarnării lui, ca să mă exprim așa, am reprezentat onorabil, demn, o Românie aturistică, abucolică, dincolo de dansul călușarilor, de pâinea cu sare și de fetele desculțe, înveșmântate în costume populare, strivind boabele de struguri, toamna, pentru vin, și, totodată, o Constanță fără saltele gonflabile, fara târâire de șlapi, zmei înălțați ori șampanie la piscină.
Am reprezentat cu noblețe, în tonuri potolite, la fel de calde ca și ciocolata primirii.
Pe scurt, o Românie care nu a mai umblat gros îmbracată, vara, de rușine să nu-i vadă musafirii echimozele, vânătăile provocate de relații bolnave.
O Românie reală, condusă haotic și derutant, post ceaușism, de persoane, nu de personalități, unde nostalgia ceaușistă încă este foarte prezentă, unde puținătatea și superfluul încă sunt valori pozitive.
O Românie în ale cărei spitale încă te tratează cu alifie și te anesteziază cu țuică, știu, e o metaforă înspăimântătoare, dar nu departe de adevăr, în care te reclamă microbul că spitalele sunt pline de oameni, unde psihiatria este copia fidela a Auschwitz-ului.
O Românie în care ești apostrofat și batjocorit dacă vorbești corect gramatical, în care lăutarii sau interpreții unor musculițe de oțet, mai cherchelite decât li-e numele, ori regizorii fostelor manifestări artistice, stil brigadă, au ajuns prin comisii de evaluare, de admitere, în cazul facultăților de artă, în unele triste și dezesperate situații, chiar directori plini ai instituțiilor de cultură, niște interlopi culturali care jonglează cu fonduri pantagruelice, dând naștere unor producții pitice, încărcate de simboluri goale, menite să impresioneze doar pe alții ca și ei, proletari mărunți, cu straie de brand, rânjind sătui, vădit afectați de grandomanie, foarte înscăunați și siguri pe funcțiile lor, investiți, fără prea multe studii, de către alte rude, unchi și matușoi, colecționari fervenți de dictatori foști și actuali, căci impresia mea este că România e țară de împărțit între cumetri, nași, veri, unde socializarea se stabilește la nunți, botezuri și înmormântări. Și și viitorul tot acolo. Între două spritzuri, un sughiț și o râgâială.
Țara pilei, a tupeului, a obrazului cât mai gros.
Țara în care ești înjurat la 112, și în care arderea de vii a unor inocenți a stirnit rânjete sfidătoare, urmate de „cine, draga, i-a pus…”, plus alte abjecții, țara unde ești numit neica nimeni, nebun, frustrat, dacă semnalezi actele de nesimțire fără margini, pe care cei care se înfruptă din impozitele plătite de tine, le infăptuiesc cu seninătate, cu spatele protejat, mult mai gros decât obrazul, în fața ochilor tăi, de nimeni, de mic scandalagiu, amenințat, discret, că vei rămâne fara ‘servici’, dacă nu-ți vezi de treaba ta…
Ce expresii… ‘vezi-ți de treaba ta, stai în banca ta, pleacă, dacă nu-ți convine’, expresii de micșorare, de rostit apăsat și în șoaptă… acea șoaptă sinistră, scuipacioasă, extrem disprețuitoare.
Țara unde baba-cioarda și bossul-șmen sunt jocuri de societate, cu bani de-adevăratelea.
Țara unde a fi asistat social a devenit o profesie, aproape o virtute.
Țara în care dacă nu-ți lipsește un ochi, n-ai un handicap vizibil, nu meriți rai… (aceasta e o metafora bisericală).
Țara mea și a ta, ajunsă să-și câștige existența din vânzarea pe mai nimic, pe un măr, un suc și vesnica pâine. Și nepomenire, pentru că stai liniștit, nu-ți va duce nimeni lipsa, ori dorul, dacă îi lași pe acești nesătui nuntași și pleci tu ultrasatul și injurat, pierind ca elefanții, cât mai departe, unde sictirul și sfidarea lor să curme ecoul.
Țara în care, odinioară, incendiile din păduri se stingeau cu laptele vitelor…”
- Florina Stănculeț nu și-a cunoscut niciodată tatăl și îi scrie o scrisoare adevărată pe scenă: A fost o reală provocare să vorbesc despre lucruri pe care aș fi vrut să le uit, dar am început să accept că tot ce am trăit a dus la omul care sunt azi
Actrița Florina Stănculeț nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Nu știe nici măcar cum arată. În spectacolul „Jurnal de România. Constanța”, Florina îi scrie tatălui ei o scrisoare adevărată, pe scenă. Florina Stănculeț vorbește, în spectacol, și despre faptul că are doi copii cu doi bărbați diferiți și despre cum a luat decizia de a se despărți de tații ambilor săi copii: primul o înșela și i-a mărturisit că nu știe la care dintre femeile din viața lui să renunțe, pentru că „ea era plăcinta cu mere, eu eram crema de zahăr ars”. Cel de-al doilea i-a cerut să aleagă între el și copil, atunci când a aflat că este însărcinată: „Am ales copilul.”
Florina Stănculeț în „Jurnal de România. Constanța”
„Pentru mine a fost o reală provocare să vorbesc despre lucruri pe care aș fi vrut chiar să le uit. Iar asta din singurul motiv pentru care, atunci când îmi reamintesc un lucru, retrăiesc o parte din simțirile de atunci. Tot din același motiv nu îmi este tocmai ușor să mă manifest în complexul acestui spectacol”, a mărturisit Florina Stănculeț, pentru HotNews.ro.
Despre contactul cu publicul din afara țării, Florina spune că „emoția este aceeași, atât în țară, cât și în străinătate, pentru că face parte din mine. Din fericire, am început să accept că va fi mereu o parte din mine, că tot ceea ce am trăit a dus, totuși, la omul care sunt, omul de azi : mai încrezătoare, mai puternică, mai aproape de sine.”
„Publicul din afara țării este completat, pe lângă străinii curioși și deseori cu o mentalitate avansată în ceea ce privește setea de cunoaștere culturală, și de români stabiliți în afara țării de la revoluție până în prezent. Feedback-ul este unul nostalgic, încărcat emoțional și informațional”, adaugă ea.
Florina Stănculeț și-ar dori ca Jurnalul „să călătorească mult, dacă s-ar putea și în formula completă. Spectacolul este un formator de opinii, o eliberare a sinelui, o declarație de supraviețuire a umanității într-un sistem corupt.”
- Alina Manțu s-a născut datorită unui ciorap rupt: La primele reprezentanții mă întrebam dacă interesează pe cineva problemele mele, viața mea…
Actrița Alina Manțu povestește, în spectacol, că s-a născut „datorită unui ciorap rupt”. Ca și în cazul celorlalte actrițe din spectacol, este propria ei poveste – mama ei a vrut să facă avort după ce a aflat că este însărcinată. Numai că, în drum spre medic, a observat că avea ciorapul rupt. Pentru că este o femeie mereu cochetă și atentă la ținuta ei, s-a întors acasă, să își schimbe ciorapul. A ajuns mai târziu la medic, dar nu l-a mai găsit la cabinet. A considerat că este un semn și a decis să păstreze sarcina.
„Mai greu mi-a fost în țară, la primele reprezentații, deoarece mă întrebam dacă interesează pe cineva problemele mele, viața mea… dacă în fond, spectatorul dorește să afle și viața omului și nu doar pe cea a artistului… Lumea judecă în general, și recunosc că am avut o ușoară temere”, mărturisește Alina Manțu, într-un interviu pentru HotNews.ro.
Alina Manțu în„Jurnal de România. Constanța”
Între timp, s-a obișnuit să vorbească deschis și spune că este „ceva asumat”: „Teama a trecut, luând totul ca pe un exercițiu de sinceritate și văzând că mulți oameni au reacționat pozitiv, ba chiar am primit mesaje de mulțumire și apreciere de la câțiva spectatori care mi-au mărturisit că s-au regăsit în povestea mea, în poveștile noastre… Astfel, unul dintre scopuri a fost atins – lumea să își pună o oglindă în față și să facă un exercițiu de introspecție… e mulțumit de ce vede în jur? de el? vrea să schimbe ceva? cum poate face asta? Oamenii ajung să își pună întrebări și astfel poate reușim să schimbăm ceva.”
Alina Manțu și-ar dori ca Jurnalul să „își facă auzită povestea” și să „călătorească cât mai mult, să fie văzut și auzit de cât mai mulți oameni. Astfel, România, cât și orașul Constanța, ajung aproape de inimile spectatorilor printr-o prezentare personala, directă, diferită… Fiind un jurnal, el creeaza o legatură intimă între noi și spectatori… „
Alina Manțu se bucură că atât la Viena, unde spectacolul s-a jucat în urmă cu doi ani, cât și la Bruxelles, „am avut parte de un public atent, real interesat de poveștile noastre, dornic să afle cât mai multe lucruri despre noi, despre țara și orasul din care venim. Am avut parte de experiențe plăcute atât în țară cât și în străinătate. Am cunoscut oameni minunați și am avut ocazia să stăm de vorba cu ei după spectacol.”
„Jurnal de Romania. Constanța”
Teatrul de Stat Constanța
Premiera: martie 2017
Cu: Mirela Pana, Lana Moscaliuc, Turchian Guzin Nasurla, Laura Iordan Adrian, Alina Mantu, Florina Stanculet
Regia: Carmen Lidia Vidu
Scenografia: Lăcrămioara Dumitrașcu
Coregrafia: Cristiana Drăgan
Montaj video & fotografii: Cristina Baciu
Costume: Lăcrămioara Dumitrașcu
Pagina de Facebook a spectacolului:https://www.facebook.com/JurnaldeConstanta
- „Jurnal de România” merge mai departe la TNB: Victor Rebengiuc, Ion Caramitru și Oana Pellea într-un spectacol documentar despre Revoluția din 1989
La întoarcerea de la Bruxelles, regizoarea Carmen Lidia Vidu a început să lucreze la cel de-al patrulea spectacol de teatru documentar din cadrul proiectului „Jurnal de România”: „În acest moment lucrez la „Jurnal de România. 1989″. Se împlinesc 30 de ani de la Revoluția din 1989. Aveam aproape 10 ani, eram în Arad și am rămas cu senzații dure in mine. Teroriști? A fost sau nu a fost? Morți de Crăciun? Execuție la televizor. Lovitură de stat? Băuturi, țigări și aur în casele Ceaușeștilor….îmi amintesc o Revoluție televizată. Un eveniment unic în lume. Împreuna cu cinci actori ai Teatrului Național am pornit la dialog. Ion Caramitru, Victor Rebengiuc, Oana Pellea, Florentina Țilea și Daniel Badale sunt partenerii mei de spectacol.”
Repetiții pentru „Jurnal de România. 1989” la TNB
La început de lucru la un nou Jurnal, despre Revoluție, Carmen Lidia Vidu crede că „Fiecare are o părere diferită despre cum a fost la Revoluție, fie că a trait-o sau nu. Cele mai multe informații pe care populația le repetă sunt ‘cele oficiale’ ,uitandu-și chiar istoria personală. Cu această ocazie ne întrebăm: cum ne raportăm la istorie? Unde sunt poveștile așa numiților ‘oameni obișnuiți’, care se dovedesc adesea ca fiind mai degrabă extraordinari? Unde sunt amintirile personale, subiective care alcătuiesc textura vieții?”
Ca și cele 3 Jurnale de până acum, „proiectul ‘Jurnal de Romania. 1989’ se bazează pe interviuri cu actorii ale căror opinii nefiltrate, fie ele personale, civice sau sociale sunt mixate pentru a oferi ‘fotografia mai mare’ a unui eveniment istoric.”
INTERVIURILE HotNews.ro