Sari direct la conținut

Interviu Thierry Wolton despre inevitabilul naționalism al comunismului, despre puterea Rusiei și pericolul Chinei

Contributors.ro
Thierry Wolton, Foto: Hotnews
Thierry Wolton, Foto: Hotnews
  • Toate regimurile comuniste au ajuns la naționalism pentru a-si prezerva puterea. Acesta a fost un drum inevitabil.
  • Nicăieri comunismul nu s-a instaurat prin vreo revoluție – înțeleasă ca revoltă spontană. Revoluția comunistă este un mit creat de comuniști. Nicăieri populația nu a îmbrațișat comunismul, acesta a fost impus totdeauna de un mic grup prin lovitura de stat, lupte de guerrila, război civil.
  • Complicitatea la scară mare este combustibilul care a alimentat imensul mecanism al terorii comuniste. Stalin iși punea apropiații să ucidă cu mana lor pentru a intra in acestă legatură de complicitate.
  • KGB-ul a format serviciile secrete din țările satelit ale URSS și a păstrat legaturi stanse cu acestea chiar si dupa caderea regimurilor comuniste.
  • China, în ciuda unor percepții occidentale, este o țară care își păstreză naționalimul comunist și este, ne încredințează Thierry Wolton, un dușman al occidentului.
  • Putin a înțeles ca marea slăbiciune – și în același timp, marea tărie – a democrațiilor este deschiderea și libertatea. El se folosește de această slabiciune pentru a șicana Occidentul și pentru a restabili puterea Rusiei. Dar Rusia întâmpina probleme economice din ce în ce mai mari.

Acestea sunt cateva dintre ideile interviului cu scriitorul si istoricul Thierry Wolton, autor intre altele al unui excelent volum despre KGB –KGB-ul la putere: Sistemul Putin –în care explică ascensiunea lui Putin la conducerea Rusiei.

Primul volum, cel despre care vorbim mai jos, din monumentala lucrare ”Comunismul”a lui Thierry Wolton este dedicat călăilor comuniști. Numără aproape 1000 de pagini, dar se citeste imediat, scriitura este alertă, incitantă, se observă cu ușurință experiența de jurnalist a autorului.

Următoarele două volume vor apărea la aceeași editură, in 2019.

__________________________________

Avem aici o istorie mondială a comunismului, care are aproape 3000 de pagini în total, scrise extrem de alert. Ce v-a motivat în scrierea acestei cărți?

Întâi de toate, faptul că nu exista o asemenea carte, nu exista nicio poveste a istoriei comunismului. Există lucrări academice, scrise de specialiști care s-au reunit ca să vorbească despre anumite aspecte ale comunismului, dar aceasta este povestea mea personală și, în plus, am încercat să descriu ansamblul sistemului. Singurul merit pe care pot să mi-l recunosc, dacă pot să spun așa, este că această carte e unică, la ora actuală. Sper că vor mai apărea cărți în genul acesta. Mi-am spus că trebuie să scriu această carte, și mi-a luat zece ani să scriu cele trei volume. Această carte este sinteza unei aproape jumătăți de secol de cunoaștere personală a sistemului, deci este, pe de-o parte, un fel de muncă de reflecție a mea asupra a ceea ce am făcut în toți acești ani.

Demersul meu a fost unul moral. Cum nu exista o astfel de carte și cum sistemul comunist a avut consecințe dramatice, oricare ar fi țara în care a fost introdus, era imperativ să se scrie o astfel de istorie. Așa că mi-am spus că trebuie să-mi suflec mânecile și să mă apuc de treabă.

Citind-o am avut impresia că e un rezumat, o ediție prescurtată a istoriei comunismului, deși doar acest prim volum are 1000 de pagini.

Aveți dreptate. Există încă mii de pagini care ar putea fi scrise. Știți cum se spune, nu am arătat decât vârful icebergului.

Cum a fost întâmpinată cartea de intelectualii de stânga din Franța?

În tăcere, n-au vorbit despre ea, nu există această carte pentru ei. Sunt trist că lucrurile stau așa, mi se pare că e o reacție stupidă din partea lor. Sunt oameni inteligenți, deci este o greșeală morală din partea lor. Au ignorat 3500 de pagini și au ignorat această poveste. Îmi pare rău pentru această situație și cred că este o greșeală intelectuală. Nu vorbesc de toată lumea, vorbesc de o greșeală intelectuală a acestei stângi așa-zis democrate, sau care este democrată, de a fi trecut sub tăcere toată această poveste.

Acest prim volum este dedicat călăilor regimului comunist, terorii instalate inevitabil în toate țările care au trecut prin comunism.

Regimurile comuniste s-au bazat întotdeauna pe un mit al revoluției, dar revoluția. după cum spuneți, nu a existat niciodată. Niciodată comunismul nu s-a impus printr-o revoluție înțeleasă ca o revoltă populară spontană. Cum s-au impus în general regimurile comuniste?

Cum ați spus, nu a existat niciodată o revoluție populară așa cum ne imaginam – de exemplu, revoluția de la sfârșitul lui octombrie 1917, așa cum o arată Eisenstein în filmul său. Comunismul a fost întotdeauna impus de o minoritate în fața majorității, în general un grup de intelectuali, deseori printr-o lovitură de stat – versiunea leninistă din 25 octombrie 1917, când au preluat telegraful, guvernul, poliția, astfel încât să poată să instaureze imediat această dictatură. Aceasta este versiunea leninistă. Cealaltă versiune este cea a războiului civil. Aici lucrurile sunt limpezi, este versiunea chineză între naționalism și comunism. Mai este și versiunea ‘eliberarea națională’, în genul Vietnamului, lupta împotriva colonialismului. Apoi este versiunea de gherilă. Luptătorii de gherilă nu sunt populația, sunt un grup de luptători de gherilă care au răsturnat o dictatură în Cuba. Dar niciodată, niciodată, poporul nu a fost cel care a decis să îmbrățișeze comunismul, ci este un sistem impus de intelectuali asupra poporului.

Nici ceea ce se numește dictatura proletariatului, n-a avut vreun corespondent în realitate, pentru că proletariatul era pentru comuniști o idee, ceva aproape hegelian.

Aveți dreptate, pentru că în realitate, cel mai mare responsabil pentru toate astea este Lenin și principala carte, din 1905, este cartea luiCe-i de făcut?. În această carte el spune cum proletariatul nu vrea să facă revoluția pentru că are tendința de a se îmburghezi și atunci trebuie să se construiască un partid de revoluționari profesioniști care vor face revoluția și care vor instaura dictatura proletariatului, în numele proletariatului. Asta e ceea ce a spus Lenin în cartea luiCe-i de făcut?, și asta aplică în 1917, acest program, adică un grup minoritar, pentru că bolșevicii erau minoritari în raport cu revoluția rusă, preia puterea. De exemplu, Consiliul muncitorilor nu avea nimic de-a face cu acest lucru. Lenin decide să producă o lovitură de stat și instaurează acest regim de azi pe mâine. Așa se instaurează regimurile comuniste. Prima decizie pe care o ia Lenin când preia puterea, în dimineața de 26 octombrie, este suprimarea întregii prese libere, mai puțin a Pravdei, care rămâne ziarul partidului bolșevic. După care, bineînțeles, va veni crearea partidului unic, a poliției politice, dizolvarea Adunării Constituante, în ianuarie 1918, care fusese aleasă democratic. Deci e vorba de o minoritate ce preia puterea. Și un ultim lucru, ”datorită” lui Troțki – putem să-i recunoaștem acest “merit” – au fost create lagărele de concentrare.

În șase luni. Ansamblul sistemului, care va funcționa timp de 70 de ani, în 27 de țări din lume, a fost creat de Lenin în șase luni. Ceilalți nu au făcut decât să aplice acest program inventat de el.

Tema principală a cărții este teroarea comunistă. O teroare care s-a exercitat și asupra copiilor. Spuneți că exista un ordin potrivit căruia copiii peste 12 ani puteau fi condamnați la moarte în timpul marii terori din 1937. Apoi copiii între 3-15 ani care aveau un comportament social nepotrivit puteau fi închiși. Un milion de copii au fost trimiși în orfelinate. Există un citat în carte în care Stalin e spune că îi va ucide și pe urmașii dușmanilor poporului, copiii următoarei generații’. Cum erau văzute aceste lucruri în epocă? Care era amploarea lucrurilor?

Trebuie să ținem cont că în epoca respectivă cel care voia să știe putea să știe cum era cu adevărat sistemul. În cartea mea vorbesc despre 30 de cărți care au fost scrise între 1918 și 1925, în toate limbile europene, engleză, germană, franceză, italiană. Deci, să nu se mai spună că nu s-a știut. Cine voia să știe, putea să știe, avea toate mijloacele. Și vorbim aici și de situația copiilor, a copiilor abandonați care erau foarte mulți. Soarta lor a fost îngrozitoare, părinții multora fuseseră închiși, iar ei ajungeau să se prostitueze, trăiau pe stradă, băieți și fete de 12 ani, toate astea într-un paradis socialist. Dacă nu vrei să vezi, nu vezi. Orbirea este voluntară, de aceea vorbesc de cecitate, de orbire voluntară. Dacă nu am vrut să vedem este pentru că nu ne folosea. Întrebarea este de ce nu am văzut? Acesta este locul în care ecranul ideologiei joacă un rol primordial.

Există pagini extraordinare scrise de Soljenițin în Arhipelagul Gulag în care vorbește despre un băiețel de 12-15 ani care avea sarcina să spele toaletele, povestește cum transporta materiile fecale, în timp ce ceilalți prizonieri râdeau pentru că transportând toate mizeriile îi săreau pe față. Ați vorbit de copiii care erau trimiși în orfelinate. Când cineva era închis, copiii săi erau preluați de putere și erau plasați în orfelinate, deveneau orfani. Există un pasaj extraordinar, care m-a făcut să plâng când l-am citit pe care l-am copiat și l-am pus integral în cel de-al doilea volum al cărții mele, care va apărea anul viitor în România, pasaj scris de Vasili Grossman într-o carte capitală a acestui secol,Pantha rhei(nota trad. Polirom, 2014). O carte formidabilă. E vorba de o femeie care este arestată la parterul clădirii și care și-a lăsat copiii sus, în apartament. Ea este cea care povestește această scenă extrem de emoționantă. În tren, în drum spre Gulag ea nu se gândește decât la copiii rămăși acasă. După mai multe săptămâni de călătorie cu trenul, în condiții îngrozitoare, nu existau toalete, erau vagoane de marfă, cu care se transportau animale – uneori drumul până în Gulag dura și șase săptămâni, ajunge în Siberia în balerini, într-o rochie de vară, sunt -25*, tremură, la fel ca ceilalți… trebuie să citiți această carte care este una dintre capodoperele absolute care vorbesc despre istoria comunismului.

Toți cei care voiau să știe ar fi putut să știe, ați spus. Regimurile comuniste se foloseau de ceea ce numim idioți utili și pentru a acoperi foametea din Ucraina și foametea din China. Ei spuneau că totul este bine în regimurile comuniste. Ați putea face un portret al acestor idioți utili?

Au existat atât de mulți încât e foarte complicat, dar o să vorbim de doiidioți utilicare au jucat un rol mai ales în legătură cu foametea. Pentru ca să înțelegeți gravitatea situației, dați-mi voie să fac o paranteză în legătură cu ce este foametea în regimurile comuniste. Foametea a fost întotdeauna instrumentalizată de putere pentru a lichida clasa țăranilor. Dacă adunăm numărul tuturor victimelor foametei comuniste, începând de la bolșevici și până la Coreea, ajungem la 70 de milioane, mai mult decât au făcut cele două Războaie mondiale ale sec. XX. Foametea este gaura neagră a istoriei comunismului, despre care nu se vorbește niciodată.Idioții utiliintervin exact aici. O să vorbim doar despre doi dintre ei. Sunt doi francezi, pentru că Franța a fost foarte importantă în dispozitivul de propagandă bolșevică pentru că a fost țara Revoluției franceze. Foametea în Ucraina începe în 1932.

Este invitat în Uniunea Sovietică Édouard Daladier, fost prim ministru, primar al orașului Lyon, al doilea oraș al Franței pe atunci, pentru a vizita Ucraina în plină foamete. Bineînțeles, se înscenează totul. Vizitează sate minunate unde se mănâncă enorm. Chiar dacă 3,5 milioane de oameni mureau de foame, el nu vede nimic. Știa că există foamete în Ucraina pentru că existaseră articole, fusese prevenit. El scrie: vorbim despre foamete, dar eu nu am văzut decât câmpuri pline de grâne, pui prin sate, prin urmare această foamete este o propagandă anticomunistă. Mai grav decât acest domn, Édouard Daladier, este dl. François Mitterand. Îl cunoașteți pe dl. François Mitterand? Președintele Franței, timp de 14 ani. Mitterand se duce în China în 1969, era doar un politician, nu era președinte. Mao care era foarte isteț, foarte șiret precum Stalin, și-a spus, voi profita de venirea ta pentru a opri zvonurile privind foametea din China. Mao pusese la punct un sistem prin care țăranii urmau să moară de foame, zeci de milioane de țărani, estimările vorbesc de 30 sau de 50 de milioane de morți. În acest context, Mitterand, un politician oarecare, ajunge în China, Mao îl primește, iar Mitterand își spune, sunt important, sunt primit de președintele Mao. Prin urmare orgoliul îi crește, Mao îi spune – sigur, exagerez un pic acum – vă asigur că nu există foamete în țara mea. Ce face François Mitterand când ajunge înapoi în Franța? Spune: cei care vorbesc despre foamete în China se înșeală pentru că Președintele Mao m-a asigurat că nu există foamete în China. Au murit amândoi, dar există totuși 50 de milioane de morți care apasă pe conștiința lor. Iată ce înseamnă unidiot util.

Spuneți că lui Stalin îi plăcea să întrețină complicitatea la crimă, complicitate care sudează oamenii mai trainic decât orice jurământ de credință. A existat o complicitate imensă, un aparat logistic imens care a gestionat teroarea. Iar această complicitate se transmite de-a lungul anilor. Complicitatea te face să nu mai ai remușcări, iar marii torționari nu au remușcări. Ați putea să detaliați puțin cum funcționau mecanismele acestei complicități?

Da, este foarte important pentru a înțelege de ce au existat atâția călăi. Dacă luăm cazul de care am vorbit, călăul politic în timpul marii terori. Ca să se înțeleagă despre ce vorbim, această mare teroare a durat cam un an și jumătate, între 1937-1938, cu mai mult de un milion de victime – oameni executați sau deportați care au murit. Acest procedeu al marii terori a fost decis în Biroul politic –Politbiuro. Au fost făcute liste pe categorii, nu pe nume, 1500 de oameni, de exemplu țăranii dintr-o anumită regiune, câți să luăm? 35 0000, nu 40 000, altcineva spunea 50 000. Și toată lumea semnează. Aici este latura șireată a lui Stalin, îi făcea pe toți să semneze pentru a fi complici la crimă. Deseori el nu semna, dar îi punea pe ceilalți să semneze. Vă dau un exemplu concret. În timpul Marii terori, Nikita Hrușciov, cel ce a rămas în istorie ca un reformator și destalinizator al sistemului, era responsabil atunci de regiunea Moscovei. Pentru Moscova erau prevăzute 50 000 de execuții. Hrușciov îi cere tovarășului Stalin să ridice cota, să fie mai mulți morți, 60 000. Și Stalin spune, bine, tov Hrușciov, îți acord acești morți în plus. Așa se petreceau lucrurile la nivelul Biroului politic.

Dar, la nivelul de bază, responsabilul NKVD dintr-o regiune anume, care îl va aresta pe țăran pentru a-l deporta? Trebuie să știți că atunci când ați fost arestat nu mai aveți o clipă să închideți casa, să stingeți gazul, sunteți arestat pe loc, exact așa cum vă găseau. Oamenii NKVD-ului asistă la drame inimaginabile, la care rămân impasibili. Există această complicitate extraordinară la crimă.

Să mai luăm un exemplu, cum se faceau execuțiile? Se făceau în felul următor, la Lubianka, de exemplu, care era sediul NKVD la Moscova, se lua prizonierul, se ducea în pivniță, era ținut de doi oameni de mâini și i se trăgea un glonte în cap. Când ți se trage un glonte în cap, creierul explodează, iar cei care-l țin se murdăresc de sânge, de creier. Nimeni nu e marcat de acest lucru. Sunt lucruri îngrozitoare în epoca stalinistă.

Același lucru se petrecea în China cu Gărzile Roșii. Un alt caz, un membru al Gărzilor Roșii, un tânăr de 16-17 ani, care este instigat de putere împotriva profesorului său. Suntem în 1965-1966. Profesorul e aresta, îl omoară, după ce l-au umilit, și, după aceea, îi mănâncă ficatul pentru că pur și simplu așa le vine. Grătare cu ficatul profesorului pe care studenții îl mânâncă, băieți și fete care participă la această ceremonie. Asta este complicitatea comunismului. Comunismul a reușit să dezvolte acest lucru. Și nazismul. Dar comunismul a făcut acest lucru la o scară gigantică. A dezvoltat acest lucru în culturi diferite. Nazismul a fost în Germania, exista și în alte țări, dar în principal a fost în Germania, cu călăi nemți. Pe când comunismul s-a extins. Există călăi ruși, călăi chinezi, călăi în toate țările. Răul este în ideologia care a impus acest lucru, care a transformat oamenii în animale, aceasta este complicitatea comunismului.

În prefață vorbiți de o unitate a comunismului. Oare naționalismul comunist face parte din această ”dialectică” a dezvoltării regimurilor comuniste? În România, de pildă, s-a dezvoltat mult un naționalism comunist, deși, în același timp, România își îndeplinea foarte bine obligațiile internaționaliste.

Vorbesc mult de național comunism. Cred că toate regimurile comuniste au fost național comuniste. Și România e un caz foarte interesant din acest punct de vedere, un caz special. Poporul nu este idiot. Dacă i se promite paradisul și vede că paradisul nu sosește, începe să se îndoiască de această ideologie. Mai ales că el simte pe propria piele că economia merge prost. Ideologia comunistă nu a fost atrăgătoare deloc pentru popoarele care trăiau sub jugul ei. Pentru a continua să adune poporul în jurul său, puterea a trebuit să găsească un alt ingredient ideologic în afară de comunism. Toate regimurile au ales varianta naționalistă. Un bun exemplu este cel al Chinei de azi, un regim comunist, în sensul strict al cuvântului, cu un conducător și un partid unic, cu o ideologie unică. Nu este important dacă poporul crede sau nu în această ideologie, principalul este păstrarea acestei verticalități, acesta este comunismul. Bineînțeles, poți să îți imaginezi că chinezii nu mai cred astăzi în comunism. Ce face regimul chinez astăzi? Dezvoltă o propagandă naționalistă totală. Dacă urmăriți problematica chineză, veți vedea că ei vorbesc acum despre Occidentul care i-a umilit în secolul al XIX-lea, în timpul Războiului Opiului. Deci au dezvoltat ura față de celălalt. Acesta este cel mai bun, cel mai eficace stimulent pentru naționalism.

Ajungem acum la cazul mizerabil, să spunem așa, al României. Ceaușescu este cel a dezvoltat acest aspect naționalist al comunismului. Din principiu comunismul este ca un cancer. Cancerul se poate declanșa pentru că am o slăbiciune în organism și cancerul va profita de această slăbiciune pentru a-mi invada organismul. Comunismul este același lucru. Când ajunge într-o țară încearcă să găsească slăbiciunea acestei țări. Pentru Romania această slăbiciune pe care o găsește comunismul este chiar naționalismul. Pentru că sunteți o națiune tânără care s-a constituit târziu și aveați o problemă de identitate națională. Deci, prin utilizarea naționalismului, prin instrumentalizarea lui, prin transformarea lui într-o armă a comunismului, naționalismul devine un mijloc extraordinar de a păstra puterea. Ajungem la Ceaușescu.

Nu poporul roman trebuie condamnat, cei mai condamnabili sunt occidentalii. Pentru că ei au crezut că exista o voce românească diferită față de ceilalți comuniști. Același discurs care se aude azi în legătură cu China. Acum doi, trei ani se vorbea de China că nu ar mai fi comunistă. Iar acum își cam dau seama că președintele Chinei ține lucrurile foarte strâns în mână. La fel, în epoca Ceaușescu. Occidentalii au crezut în el și cea mai negră pagină este acea călătorie a generalului de Gaulle în mai 68, la București, Pot să spun acest lucru pentru că sunt francez. Atunci de Gaulle glorifică nu regimul, ci conducerea lui Ceaușescu, îi mulțumește, deși de Gaulle știe de ceva timp cine este Ceaușescu. Este acest joc condamnabil al naționalismului.

Care a fost influența KGB-ului în serviciile de informații în țările-satelit ale Uniunii Sovietice?

Totală. Au fost formate de ei, li se supuneau lor, le dădeau raportul, făceau copii duble pentru KGB, nu exista niciun fel de autonomie. Dacă recrutau un agent ei puteau sa le ceară să-l păstreze sau nu, serviciile sovietice îl puteau recupera. Se aflau în serviciul total al poliției secrete sovietice.

După caderea comunismului a mai rămas aceeași influență?

Nu. Pentru ca ele să funcționeze trebuie ca tot sistemul să funcționeze. Sistemul piramidal s-a terminat în 1991, deci sucursalele KGB-ului au căpătat autonomie.

Acum, să nu fim naivi. Legăturile existau, deci ele au continuat să existe nu atât de formale și de verticale ca înainte, dar se cunoșteau, au învățat să se aprecieze unii pe alții. Deci este evident că în ciuda dispariției sistemului existau legături care au fost păstrate între KGB și poliția secretă comunistă și alte structuri care au derivat din KGB. Dar pentru că timpul lucrează și oamenii dispar, pentru că mor, în cele din urmă sunt legături care se pierd pentru că nu mai sunt aceleași manevre, aceleași marionete care sunt manevrate dintr-o parte într-alta. După părerea mea după 2005 nu au mai existat raporturi de ierarhie, doar raporturi de prietenie, de schimb de informații, dar nu în sensul vertical care exista înainte, sunt doar colegi de lucru.

După 2005?

Da, pentru că a durat în jur de 15 ani după căderea blocului sovietic, abia după aceea a venit o nouă generație. Influența s-a diluat. În 1990 lucrurile erau mai puternice. În 2005 s-au diluat pentru că pe măsură ce timpul trece se pierde esența acestor legături.

În câteva cuvinte, care credeți că sunt acum obiectivele Rusiei pe termen mediu, lung? Își păstrează aceeași tendință imperialistă?

În Rusia lucrurile merg foarte rău din punct de vedere economic, pentru că regimul care s-a instaurat este unul oligarhic, cu 50 de persoane care se îmbogățesc și restul populației care nu se mișcă de loc. Rusia o duce foarte rău, în sufletul și mintea sa, este o țară în descreștere demografică accelerată. Un lucru foarte important, demografia este stăpânul creșterii economice. În toată istoria umanității singurele țări care au avut creștere economică sunt cele cu creșterea demografică, care precede această creștere economică. Dacă sunteți în descreștere demografică sunteți într-o țară care își pierde viteza si acest lucru se observa în toate țările lumii. Rusia este în descreștere de la sfârșitul comunismului, și chiar dinainte, din cauze multiple, pentru că oamenii pur și simplu nu mai făceau copii ca înainte, este o țară care pierde din viteză. Rusia este cea mai mare țară din lume ca întindere geografică. Are la conducere un om a cărui inteligență nu trebuie neglijată și care a reușit o operațiune extraordinară de a restabili puterea diplomatică cel puțin, a Rusiei pe plan internațional, practicând o diplomație a sâcâielii împotriva Occidentului și sprijinindu-se pe inamicii Occidentului, apropiindu-se de aceștia, și anume de China – care este dușmanul Occidentului, sunt convins de asta – Iranul, Siria, bineînțeles, toată lumea islamică și astăzi, Turcia.

Visul său – dar nu va ajunge să și-l îndeplinească, pentru că nu are mijloacele, din cauza slăbiciunii economice a țării care ne va salva, dacă pot spune astfel – visul său nu este ca în cele din urmă să recupereze puterea Uniunii Sovietice. S-a gândit și la acest lucru. Până în 2008-2010 se gândea că ar fi putut să refacă această putere, dar a înțeles că nu avea mijloacele. Dar a restabilit puterea prin acestei sâcâieli, frustrări a Occidentului, și a înțeles că marea slăbiciune a democrației este libertatea, libertatea cuvântului, de gândire, aceasta este și forța și în același timp slăbiciunea democrației. Forța pentru că permite inițiativa individuală și aceasta reprezintă forța unei națiuni. Iar slăbiciunea pentru că este un mijloc prin care poți juca pentru a-i influența pe oameni – alegerea lui Trump, alegerile care vor avea loc curând pentru Parlamentul European, în mai anul viitor.

Este evident că Putin a împins lucrurile în ceea ce privește dezvotarea tehnologiei. Rușii nu sunt un popor ca oricare altul, au avut cei mai buni fizicieni, au avut tehnicieni foarte buni, deci nu sunt imbecili, sunt oameni care lucrează. Putin a hotărât că războiul care trebuie dus este războiul Internetului, a înțeles acest lucru uneori chiar înaintea democrațiilor. Și cum slăbiciunea democrației este deschiderea, căci acesta e condiția ei, el profită de această slăbiciune. Ceea ce este de temut nu sunt blindatele armatei ruse, nici măcar rachetele pe care le are, ci aceast demers de cal troian, de a influența via Internet, via televiziuni sau prin Sputnik sau Russia Today.

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro