INTERVIU. Viața mai puțin știută a unei artiste de 21 de ani, originară din Moldova, care suferă de o boală rară: „Iau analgezice ca să pot să cânt la chitară când am concert” 

Alexandra Cebotar, cunoscută sub numele de scenă „Prima Dragoste”, are în față o carieră muzicală promițătoare. Puțini știu însă că tânăra suferă de Lupus, o boală cu care au fost diagnosticați de-a lungul timpului și alți artiști. Alexandra a povestit pentru HotNews.ro cum reușește să-i facă față.

„Lupusul” înseamnă mai multe boli autoimune în care sistemul imunitar uman devine hiperactiv și atacă țesuturile sănătoase. Pot fi afectate multiple părți ale corpului – articulațiile, pielea, rinichii, celulele sanguine, inima și plămânii. Cea mai frecventă și mai severă formă este lupusul eritematos sistemic. 

Mai multe vedete au anunțat de-a lungul vremei că suferă de Lupus, de la Lady Gaga, la Seal, Selena Gomez sau Toni Braxton. Totuși, este o boală destul de rară, de care ar suferi în jur de 5 milioane de oameni, la nivel mondial. Alexandra Cebotar, cunoscută sub numele de scenă „Prima Dragoste”, se numără printre aceștia. 

A cântat pe străzile Bucureștiului

Alexandra are 21 de ani, este originară din Republica Moldova și s-a mutat în România unde s-a lansat în muzică, aflându-se la începutul unei cariere promițătoare. Muzica sa ar putea fi încadrată la indie pop cu elemente folclorice.

Înainte de a semna cu o mare casă de discuri de la noi, Alexandra a studiat pianul și vioara la Liceul Republican de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Chișinău, dar a și cântat pe străzile Bucureștiului, unde-și făcuse un obicei din a cânta cu alți prieteni moldoveni la Piața Unirii.

În 2022 și-a lansat primul EP, „Epigraf”, și reprezintă radiografia ei ca artist și, totodată, un moment de maturizare în cariera sa. 

HotNews.ro a stat de vorbă cu Alexandra despre cum este să faci muzică și să trăiești în România cu o boala atât de complicată.  

„Medicii nu știau ce să-mi facă, timp de doi ani am lecuit boli pe care nu le aveam”

Hotnews: Cum ai descoperit pasiunea pentru muzică și ce te-a inspirat să urmezi această carieră? De ce ai ales să te muți în România? 

Alexandra Cebotar: M-am născut cu muzica în sânge. Mor dacă nu creez sau nu scot o notă pe zi. Am înțeles acest lucru datorită familiei mele, care, de fapt, este o familie îndrăgostită de artă. Am ales să mă mut în România din simplul motiv că aici am găsit oameni care credeau în mine și erau gata să mă ajute financiar (ceea ce e foarte important pentru un începător).

– Cum ai aflat că ai Lupus și cum e să suferi de această afecțiune în România, o țară care nu e renumită pentru serviciile medicale, mai ales când vine vorba de o boală rară?
– Am aflat că am Lupus destul de târziu. M-am născut sănătoasă. Nu știu din ce motiv s-a activat această boală, însă unele motive, cum zic medicii, ar fi pe bază de stres sau pentru că am luat medicamentele nepotrivite în cantități mari și perioade lungi. Am mers pe la foarte mulți medici, atât în România cât și în Moldova, însă fără nici un rost. Toți îmi puneau diagnostice diferite și îmi dădeau medicamente puternice, dar nepotrivite.

La început îmi apăreau doar vânătăi la încheieturi, urmate mai târziu de dureri care deveneau din ce în ce mai pronunțate în oase, în interior și exterior, dureri ce mă țineau pe loc și mă demoralizau. Apoi am început să leșin în momente random (n.r. întâmplător), periodic. 

Ca o paranteză, medicii erau derutați de faptul că leșin, credeau că am epilepsie. A început să-mi cadă părul în cantități măricele, scădea tensiunea, vederea și energia, eram o legumă. Toate astea s-au întâmplat în decursul a aproximativ doi ani. În toată perioada asta am lecuit niște boli pe care nu le aveam. 

Acum vreau să-l citez pe medicul care m-a ajutat să descopăr diagnosticul și care a știut ce tratament să-mi dea ca să mă ajute să-mi revin cât de cât. „Toți avem soldăței în corp, care luptă cu intrușii, însă din cauza acestei afecțiuni, soldățeii se încurcă între ei și încep să lupte cu tot ce se află în jurul lor, inclusiv cu ceilalți soldăței”.  Deci, practic, organismul meu s-a întors împotriva mea, dar nu totalmente.

– Cum te-a influențat acest diagnostic în viața de zi cu zi și în cariera ta muzicală?
– Întâmpin dificultăți la mers, la stat, la vorbit, la dormit, la mâncat, la cântat inclusiv. Cu toate astea, în fiecare zi mă ridic din pat și fac tot ce am enumerat mai sus. Mama mi-a spus că: „Dumnezeu nu îți dă obstacole peste care știe că nu vei trece”. 

Deseori mă compar cu protagonista desenului meu preferat „Mica Sirenă”, pentru că fiecare pas pe care îl făcea era ca pe cuie și cu toate astea ea a ales să îndure acest coșmar numai pentru dragoste, la fel ca și mine. Muzica e dragostea mea, oricât de banal ar suna, dar simt că aș muri fără ea.

– Ce te motivează să continui să creezi și să performezi muzică?
– Din câte știu, acest defect îl voi avea pe viață, la fel ca și medicamentele pe care trebuie să le iau zilnic și, îți dai seama că nu au un efect pozitiv asupra psihicului meu. Efecte adverse sunt multe, urâte și neplăcute (dar nu aș vrea să vorbesc despre ele). Lupus e incurabil, dar posibil de oprit din dezvoltare, iar de la caz la caz, dă în remisie. Eu sunt bolnavă deja de 6 ani, diagnosticată de 4 ani și nu am început să mă simt mai bine decât atunci când sunt pe scenă.

Pe scenă uit de tot ce mă doare și vorbesc cu sufletul. Sunt bucuroasă că o am alături pe MAMA, care merită toate premiile lumii pentru cea mai bună prietenă și cel mai solidar camarad.

„Iau analgezice ca să pot să cânt la chitară când am vreun concert”

– Cum reușești să-ți gestionezi sănătatea și cariera muzicală în același timp?
– E greu să gestionez sănătatea și cariera muzicală în același timp, foarte greu, încă nu reușesc. Cel mai des, cu toate că nu prea iau pastile în afară de cele prescrise, iau analgezice ca să pot să cânt la chitară când am vreun concert sau să pot sări la concerte lângă voi. Nu vreau să mă simt neobișnuită, pentru că sunt ca toți ceilalți, doar cu un mic defect. E foarte greu totuși pentru că lumea nu înțelege că mă doare mult mai tare decât pare.

– Cum îți găsești inspirația pentru a compune și a interpreta muzică?
– Inspirație găsesc peste tot. Dacă am muzica în sânge, tot din mine mă și inspir. Am atâta muzică în mine că nu mai încape și trebuie să eliberez cumva spațiu și pentru mâncare spre exemplu. În ultima perioadă scriu ce îmi vine pe moment, fără să mă gândesc prea mult, ca să descopăr o altă latură a mea.

Spre exemplu: Merg la studio la ora 18:00, stau aproximativ 4 ore, până când circulă ultimul metrou. În aceste ore dacă nu fac măcar o piesa, mă dezamăgesc. De cele mai multe ori îmi iese și mă duc acasă mulțumită, iar a doua zi o iau de la capăt. E un soi de antrenament.

– Te ocupi și de conceptul videoclipurilor tale? De ce alegi să te implici și de acest aspect?
– Sunt un creator și pot să fac tot ce îmi propun. Pictez, fotografiez, filmez, fac concepte și scenarii pentru clipuri, am învățat recent să țes covorașe, scriu povești și poezii sau, când pot, dansez. De obicei, când scriu piesa, am în cap automat și clipul, nu e greu, e nevoie de imaginație și curaj. 

– Există vreun artist sau model în viața ta care te-a inspirat să continui să lupți cu boala și să creezi muzică?
– Din câte știu, destul de multă lume are Lupus. Fiind o boală variată de la caz la caz, fiecare o asimilează diferit cu simptome și istorii diferite. Știu că Lady Gaga și Selena Gomez au aceasta afecțiune, ceea ce demonstrează că pot și eu să trăiesc cu asta, pot și eu să-mi îndeplinesc visele și să fac ceea ce vreau eu să fac.

Îmi doresc să mă audă și să mă înțeleagă lumea, atât! Mi-e frica de întuneric, de necunoscut. Nu vreau să rămân singură. Aș putea să scriu piese și să le cânt unui grup restrâns de prieteni, dar vreau mai mult. Vreau ca toată lumea să știe cine sunt, să-mi cunoască istoria și, poate cu ajutorul meu, cineva se va simți înțeles la rândul lui.

– Ce proiecte muzicale ai în plan și ce ar trebui să aștepte fanii tăi de la tine?
– Sunt un experimentator, ceea ce mă ajută să nu mă plictisesc.  Merg pe flow și de fiecare dată mă surprind. De asta nu îmi place să îmi fac planuri pe termen îndelungat. În primul rând nu-mi place să-mi impun lucruri și în al doilea rând sunt șanse să mă dezamăgesc.

„Pe o vale, într-un sat, am ales să fac ce fac. Am ales să cânt de bine, să nu mă ascund de nimeni. Pe o undă cu un nor, voi dormi când o să mor. Până atunci să îmi fie dor. Cânt, ca să nu cad din zbor” – versurile piesei „Ce fac?”, e cea mai recentă lansare a mea.