ISTORIE Probleme militare şi diplomatice în relaţiile româno-elveţiene (ianuarie-februarie 1971)

La reuniunea din 8 februarie 1971, membrii Prezidiului Permanent al Comitetului Central al Partidului Comunist Român au analizat un articol şi un document militar elveţian mai puţin obişnuite, ambele fiind publicate de Henri Trüb la Geneva, la 16 ianuarie 1971.[1] Redactorul-şef al revistei săptămânale „Voix Ouvrière”[2], editată de Partidul Muncii din Elveţia, îşi intitulase articolul astfel: „Provocarea imbecilă a unui colonel – teoriile din «Cărticica roşie» aplicate la manevrele armatei elveţiene”[3].

Agenţia română de presă „AGERPRES” a tradus articolul respectiv pentru informarea autorităţilor comuniste de la Bucureşti şi a explicat în titlul buletinului său informativ faptul că „Partidul Muncii [din Elveţia – nota P. Opriş] protestează împotriva desemnării României ca eventual agresor împotriva Elveţiei”[4].

În studiul nostru ne-am propus să prezentăm situaţia militară în care se afla România în anii ’60 şi mai multe detalii despre rolul pe care îl avea România în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia pe Teatrul de Acţiuni Militare de Sud-Vest al alianţei respective. Totodată, analizăm pe larg greşelile lui Henri Trüb din articolul său şi poziţiile diplomatice ale României şi Elveţiei – state care nu au o graniţă comună, distanţa dintre frontierele cele mai apropiate ale acestora fiind de circa 1100 km (pe şosea).

Pentru a atinge aceste scopuri, am utilizat mai multe documente româneşti din Arhivele Naţionale Istorice Centrale şi Arhivele Militare Naţionale Române, baza de date digitale a Arhivelor Federale Elveţiene, site-ul Centrului pentru Studii de Securitate din cadrul Institutului Federal de Tehnologie din Zürich, câteva cărţi, reviste, articole şi informaţii aflate pe site-ul Partidului Muncii din Elveţia.

Aplicaţiile Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1964-1965)

Deşi nu există o formulă perfectă pentru a evalua eficacitatea utilizării probabile a forţelor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia împotriva grupurilor de armate ale NATO din Europa în anii 1960, sunt o serie de factori care ar trebui luaţi în considerare.

Pentru a se înţelege modul de cooperare militară în Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi cum puteau ajunge unităţile militare române şi elveţiene într-un contact direct vom utiliza două documente militare româneşti din februarie 1964 şi mai 1965, mărturia generalului colonel Ion Tutoveanu (şeful Marelui Stat Major român, 26 aprilie 1954 – 15 iunie 1965) şi un document militar ungar din luna mai 1965.

La 1 februarie 1964, generalul de armată Leontin Sălăjan (ministru al Forţelor Armate) a întocmit un raport privind jocul ungar de război „Citadela”, pe hartă (pe un eşalon), care s-a desfăşurat la Budapesta în perioada 24-28 ianuarie 1964 şi a avut următoarea temă: „Operaţia ofensivă a Frontului pe teatrul de acţiuni militare de Sud-Vest în perioada iniţială a războiului”[5].

Jocul de război a fost condus de generalul colonel Lájos Czinege (ministrul ungar al Apărării) şi mareşalul Andrei A. Greciko a asistat la acesta împreună cu o grupă de generali şi ofiţeri din Comandamentul Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În corpul de conducere al aplicaţiei militare s-au aflat generalul colonel C.I. Provalov (comandant al Grupului de Trupe de Sud sovietic, care staţiona în Ungaria)[6], generali şi ofiţeri din Ministerul ungar al Apărării şi Grupul de Trupe de Sud, precum şi trei ofiţeri români. Organele de execuţie au fost compuse din grupe operative din cadrul comandamentelor Armatei 5 Ungare, Corpului 28 Armată sovietic şi Armatei 3 Române (27 de ofiţeri pentru nivelul Armate şi 18 ofiţeri pentru nivelul Corp de Armată).[7] Arbitrii jocului de război au fost ofiţeri sovietici din comandamentul Grupului de Trupe de Sud, la care s-au adăugat, la comandamentele de armată, unul sau doi ofiţeri unguri şi români – ca ajutori ai arbitrului principal, în funcţie de situaţia tactică jucată.[8]

Potrivit scenariului aplicaţiei, Grupul de Armate de Sud şi Grupul de Armate Centru ale NATO (alcătuite din unităţi italiene, austriece, vest-germane, franceze şi americane) traversau Austria neutră (sub acoperirea forţelor austriece aflate la nord de Viena şi est de Graz) şi pătrundeau în Ungaria şi Cehoslovacia înainte de a fi forţate să se retragă din cauza marii contraofensive a unităţilor Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, declanşate pe teritoriile Ungariei şi Cehoslovaciei.[9]

Forţele sovietice şi cehoslovace reuşeau să creeze Frontul 3 Vest (un Grup de Armate, potrivit doctrinei NATO) pe teritoriul cehoslovac. Concomitent, Armata 5 Ungară, Corpul 28 Armată sovietic şi Armata 3 Română se concentrau şi atingeau nivelul de luptă în cadrul Frontului de Sud-Vest pentru a trece la ofensivă spre Innsbruck (Austria) şi Udine (Italia) – pe direcţiile operative austriacă, respectiv nord italiană.[10]

Aflată în al doilea eşalon de luptă al Frontului de Sud-Vest, Armata 3 Română trebuia să îşi desfăşoare unităţile din compunere pe teritoriul ungar şi să traverseze Ungaria şi Austria într-un marş combinat de peste 600 km, deplasându-se atât pe calea ferată, cât şi pe şosele cu regimentele şi diviziile sale. Armata 3 Română urma să ia contact nemijlocit şi să lupte împotriva forţelor NATO aflate pe direcţiile operative austriacă sau nord italiană după 4-6 zile de la declanşarea operaţiunilor militare[11] şi trebuia să creeze condiţiile pentru dezvoltarea ofensivei Frontului de Sud-Vest spre estul Câmpiei Lombarde, în scopul eliminării Italiei din război.

Datorită unei reuşite ipotetice a acţiunilor de luptă desfăşurate la frontiera ungaro-austriacă de marile unităţi ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în scenariul aplicaţiei s-a considerat că Armata 3 Română a intrat în luptă pe direcţia nord italiană încă din a doua zi de război.

În toate documentele aplicaţiei (inclusiv hărţile de lucru), Armata 3 Română a fost denumită „Armata 12” şi aceasta trebuia să înainteze prin estul Câmpiei Lombarde în a doua zi de război, pe fondul succesului pe care l-ar fi înregistrat unităţile sovietice, ungare şi cehoslovace în luptele anterioare. Pentru desfăşurarea operaţiunilor ofensive din a doua parte a scenariului, Armata 3 Română stabilea o cooperare strânsă cu Armata 5 Ungară pe direcţia operativă nord italiană.

În exerciţiu s-a prevăzut ca Fronturile Organizaţiei Tratatului de la Varşovia să aibă la dispoziţie arme nucleare şi ofensiva forţelor principale ale acestora avea loc după câteva lovituri nucleare executate împotriva Grupului de Armate de Sud şi Grupului de Armate Centru ale NATO.

Al doilea document militar românesc se referă la desfăşurarea pe teritoriul României, în perioada 20-27 mai 1965, a manevrelor militare cu următoarea temă: „Organizarea şi planificarea operaţiei ofensive de către Front (armata de arme întrunite şi corpul aerian), concomitent cu executarea contraloviturilor de Armată şi Front şi ducerea acţiunilor de luptă fără întrebuinţarea armelor de nimicire în masă şi cu întrebuinţarea acestora (în cazul în care inamicul le va folosi)”. Concepţia aplicaţiei era românească pentru prima dată de la înfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi unităţile române acţionau în mod unitar, sub conducerea unui comandament de front propriu (Frontul 3 Vest).

Potrivit concepţiei româneşti, forţele NATO treceau prin Iugoslavia şi Austria pentru a ataca Ungaria şi România. În acel plan se asumau ca evenimente fireşti încălcarea teritoriului Iugoslaviei comuniste, nealiniate şi nerespectarea neutralităţii austriece, mai întâi de către Grupurile de Armate ale NATO, apoi de către trupele sovietice, române şi ungare. În scenariu, Grupul de Armate „Tisa” al NATO ajungea la Dunăre şi, după crearea unui cap de pod la est de fluviu, reuşea să pătrundă pe teritoriul României pe un front de 450 kilometri fără să utilizeze armele de nimicire în masă. În situaţia respectivă, Frontul 3 Vest urma să se mobilizeze şi să declanşeze o mare ofensivă pentru nimicirea Grupului de Armate „Tisa” al NATO şi a rezervelor sale din adâncime, apoi îşi extindea acţiunile de luptă spre graniţele cu Ungaria şi Iugoslavia.[12] În timpul contraofensivei româneşti, Grupului de Armate „Tisa” urma să lanseze câteva atacuri cu arme de distrugere în masă, iar comandantul Frontului 3 Vest ordona declanşarea pe 24 mai 1965 a unor contraatacuri cu arme similare.[13]

La 26 mai 1965, Frontul 1 Sud (alcătuit din mari unităţi sovietice şi ungare), împreună Fronturile 2 şi 3 Vest, acţionau cu principalele forţe în direcţia fluviului Dunărea, apoi îşi desfăşurau ofensiva la nordul şi sudul Lacului Balaton până la 4 iunie 1965. Ulterior, Frontul 2 Vest dezvolta o direcţie de ofensivă de la Lacul Balaton spre Viena şi Leipzig. În acelaşi timp, Frontul 3 Vest (alcătuit doar din mari unităţi româneşti) îşi îndrepta lovitura principală pe direcţia operativă nord italiană, pe un front de 250 km, cu scopul de a ajunge în estul Câmpiei Lombarde, apoi la Roma şi Pescara. Concomitent, Frontul 1 Sud declanşa câteva atacuri nucleare şi, apoi, avansa cu forţele sale principale în Iugoslavia pentru a distruge unităţile NATO aflate în partea de nord-est a litoralului Mării Adriatice, în munţii Bosniei şi în zona oraşului Split.[14]

Desfăşurarea operaţiunilor prevăzute pe teritoriul României, în acel scenariu, a fost supravegheată de un corp de arbitri format din ofiţeri-instructori români de la Academia Militară. Totodată, un grup alcătuit din generalul-locotenent Marcenko, generalul-maior Trujnikov, generalul-maior Gromîko, generalul-maior Sofronov, generalul-maior Muzicenko şi colonelul Panitkin au întocmit un raport în care au prezentat o evaluare generală a exerciţiului. Oaspeţii sovietici au menţionat în documentul respectiv faptul că generalii români au făcut greşeli în timpul pregătirii atacurilor nucleare ordonate împotriva forţelor NATO, ţintele principale nefiind stabilite din timp şi nici o ţintă secundară nu a fost indicată de generalii care au participat la manevrele din Transilvania.

Zivilverteidigung (Apărarea Civilă) în Elveţia

În titlul articolului său publicat la 16 ianuarie 1971, Henri Trüb a menţionat despre „teoriile din «Cărticica roşie»”.[15] Potrivit lui Ralph A. Stamm, „volumul a fost cunoscut în Elveţia sub numele de «cărticica roşie», ceea ce este o dublă ironie: «cărticica» are 320 pagini şi este plină de ideologie anticomunistă. Zivilverteidigung (Apărarea Civilă) a fost publicată în anul 1969 şi 2,6 milioane de copii gratuite au fost distribuite gospodarilor elveţieni. Aceasta a avut două scopuri: 1) să fie utilizată ca ghid de populaţia elveţiană, pentru a şti cum să se pregătească şi să se comporte în cazul unor dezastre naţionale, inclusiv un atac nuclear; 2) să întărească spiritul de patriotism şi rezistenţă faţă de străini şi pericole (în acel timp, în primul rând faţă de comunism).

Cărticica roşie conţinea versuri ale unor cântece patriotice şi, foarte interesant, două versiuni ale unei poveşti în care Elveţia este ameninţată de forţe revoluţionare, sprijinite de o putere externă. În prima versiune, publicată pe paginile din dreapta ale cărţii, poporul elveţian rezistă şi îşi salvează ţara; în cea de-a doua versiune, publicată (desigur) pe paginile din stânga, revoluţia reuşeşte şi Elveţia se prăbuşeşte”[16].

În calitate de şef al secţiei „Armată şi mobilizare” („Organizare şi mobilizare”, în opinia noastră) din Corpul 3 Armată Alpin, colonelul Wüst a ordonat să fie difuzat un document pentru descurajarea trupele române din Divizia 431 (ipotetică), în cursul manevrelor desfăşurate în Elveţia la sfârşitul anului 1970 sau în primele două săptămâni ale anului 1971.[17] El a aplicat principiile menţionate în „Cărticica roşie”, criticate vehement de conducerea Partidului Muncii din Elveţia – care sprijinea constant operaţiunile de propagandă sovietice în Occident.

Redactorul-şef al revistei „Voix Ouvrière” a fost deranjat în primul rând de prezentarea negativă a autorităţilor politice de la Moscova şi a afirmat că „spiritul ultrareacţionar al unor grade superioare în cadrul acestei «apărări totale» de care se vorbeşte mult în prezent, dovedeşte că nu pot să-şi ascundă ura lor anticomunistă şi antisovietică”[18]. În opinia militarilor elveţieni, trupele române care au traversat Ungaria, Austria şi partea de est a Câmpiei Lombarde puteau ajunge în regiunea Ascona – unde aveau posibilitate să se predea atunci când luau contact cu unităţile Corpului 3 Armată Alpin elveţian, scăpând astfel de sub dominaţia imperialismului sovietic. Henri Trüb considera că situaţia din scenariul militar era inacceptabilă şi s-a pronunţat împotriva menţionării numelor ţărilor care aveau intenţia să atace Elveţia, referindu-se în mod explicit la Uniunea Sovietică şi România.

Redactorul-şef al revistei a amintit şi despre un caz de la începutul anului 1964, când colonelul de Stat Major Ernst Zerkiebel[19] a organizat exerciţiul „Raportul Popov” la Lacul Negru (în cantonul Fribourg) pentru a antrena unităţile elveţiene de aviaţie.[20] În scenariul acelui exerciţiu era inclusă o aşa-zisă acţiune de torturare a piloţilor elveţieni capturaţi de „sălbaticul duşman sovietic”[21]. Henri Trüb a menţionat faptul că, după finalizarea antrenamentului, Consiliul Federal elveţian a interzis „în mod oficial ca să se desemneze explicit, în cursul manevrelor sau în cursul unui exerciţiu, numele unui adversar sau al unui eventual inamic, aceasta în numele neutralităţii statului elveţian. În plus, Consiliul federal dezaprobase în mod sever «exerciţiile» imbecile ale colonelului Zerkiebel”[22].

Epilog

La 8 februarie 1971, membrii Prezidiului Permanent al Comitetului Central al Partidului Comunist Român au aprobat următoarea poziţie diplomatică: „În legătură cu documentul difuzat de Comandantul serviciilor armate şi mobilizării, colonelul Wüst, în cursul recentelor manevre care au avut loc în Elveţia, Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. a hotărât ca ambasadorul R.S. România la Berna să facă o vizită la Departamentul Politic Federal, cu care prilej să-şi exprime nedumerirea în legătură cu conţinutul materialului respectiv, precum şi convingerea că guvernul federal va lua măsuri de preîntâmpinare în viitor a unor asemenea acţiuni care pot dăuna bunelor relaţii existente între cele două ţări”[23].

• Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro