Jocul infinit: Responsabilitatea afacerii
În zilele noastre, afacerile sunt supuse unui ritm de schimbare amețitor. Și se pare că plătesc un preț mare pentru toată această schimbare. Timpul care trece până când o companie este forțată să iasă din joc este din ce în ce mai scurt. Dacă îți amintești, în anii 1950, durata medie de viață a unei companii era puțin peste 60 de ani. Astăzi, este sub 20 de ani.
Potrivit unui studiu realizat în 2017 de Credit Suisse, tehnologia disruptivă este motivul declinului abrupt al duratei de viață a companiilor. Cu toate acestea, tehnologiile disruptive nu sunt un fenomen nou. Cardul de credit, cuptorul cu microunde, foliile de împachetat cu bule, sistemul de închidere cu „arici” (Velcro), radiotranzistorul, televizorul, hard diskul computerului, celulele solare, fibra optică, plasticul și microcipul au fost introduse în anii 1950. Cu excepția foliilor cu bule și a închiderii cu arici (care sunt disruptive într‐un mod complet diferit), aceasta este o listă destul de bună de tehnologii disruptive.
Este posibil ca „disrupția” să nu fie cauza dificultății, ci un simptom al unei cauze primare mai insidioase. Nu tehnologia explică eșecul; este vorba nu atât despre tehnologie în sine, cât despre eșecul liderilor de a‐și imagina viitorul afacerii lor. Este rezultatul miopiei. Iar miopia este o afecțiune inerentă a liderilor care intră în joc cu o mentalitate finită. De fapt, accentuarea acestui tip de miopie în ultimii 50 de ani își are originile în filosofia unei singure persoane.
- Comanda cartea la GiftBooks.ro! Poti obtine transport GRATUIT!
- Nu ratati alte carti interesante pentru toate varstele!
În 1970, într‐un articol de căpătâi, Milton Friedman, economist laureat al Premiului Nobel, considerat unul dintre marii teoreticieni ai capitalismului de astăzi, a pus bazele teoriei întâietății acționarilor, care se află în centrul atât de multor practici de afaceri cu mentalitate finită din zilele noastre. „Într‐un sistem de întreprindere privată, de proprietate privată”, a scris el, „un director executiv este angajatul deținătorilor afacerii. El are o responsabilitate directă față de angajatorii săi. Această responsabilitate este să conducă afacerea în conformitate cu dorințele lor, care vor fi, în general, acelea de a câștiga cât mai mulți bani, respectând în același timp regulile de bază ale societății, atât pe cele specificate de lege, cât și pe cele specificate de cutumele etice.”
Într‐adevăr, Friedman a insistat că „există o singură responsabilitate socială a întreprinderii, aceea de a‐și folosi resursele și de a se implica în activități concepute pentru a‐și crește profiturile, atât timp cât rămâne în conformitate cu regulile jocului”. Cu alte cuvinte, potrivit lui Friedman, unicul scop al unei afaceri este să facă bani, iar acești bani aparțin acționarilor. Aceste idei sunt acum bine înrădăcinate în zeitgeist. În prezent, ideea că „proprietarul” unei companii se află în vârful lanțului trofic de beneficii și că afacerile există doar pentru a crea bogăție este atât de larg acceptată, încât de multe ori presupunem că așa s‐a jucat dintotdeauna jocul afacerilor și că este singurul mod în care se poate juca. Doar că nu a fost… și nu este așa.
Friedman părea să aibă o viziune exclusiv unidirecțională asupra afacerilor. Însă, așa cum știe oricine a condus, a cumpărat sau a lucrat pentru o companie, afacerile sunt dinamice și complicate. Ceea ce înseamnă că este posibil ca, în ultimii 40 de ani, noi să fi construit companii pe baza unei definiții a afacerilor care este, de fapt, nepotrivită pentru afaceri și care subminează însuși sistemul capitalismului pe care îl acceptă pe deplin la nivel declarativ.
Capitalismul înainte de Friedman
Pentru o alternativă la definiția responsabilității afacerii a lui Friedman bazată pe o mentalitate „mai” infinită, ne putem întoarce la Adam Smith. Filosoful și economistul scoțian din secolul al XVIII‐lea este acceptat pe scară largă drept părintele economiei și al capitalismului modern. „Consumul”, a scris el în Avuția națiunilor, „este unicul scop și obiectiv al tuturor proceselor de producție, iar interesul producătorului ar trebui să primeze, însă numai în măsura în care poate fi necesar pentru promovarea interesului consumatorului.” El a explicat mai departe: „Maxima este atât de perfect autoevidentă, încât ar fi absurd să încercăm să o demonstrăm.” Pe scurt, interesul companiei ar trebui să fie întotdeauna pe locul doi, după interesul consumatorului (ce ironie: un punct de vedere pe care Smith îl considera atât de „autoevident”, încât i se părea absurd să încerce să‐l demonstreze, și totuși iată‐mă scriind o întreagă carte pe acest subiect).
Însă Smith nu era orb față de predilecția noastră pentru finit. El a recunoscut că „în sistemul mercantil, interesul consumatorului este aproape constant sacrificat în favoarea producătorului; și se pare că producția, nu consumul, este considerată scopul și obiectul final al întregii industrii și al comerțului”. În esență, Smith a acceptat că este în natura umană ca oamenii să acționeze pentru a‐și promova propriile interese. El a numit preocuparea noastră pentru propriul interes „mâna invizibilă”. În continuarea teoriei sale, a afirmat că, întrucât mâna invizibilă este un adevăr universal (din cauza motivațiilor noastre egoiste, toți dorim să construim companii puternice), în cele din urmă este în beneficiul consumatorului. „Nu ne putem aștepta să ne primim cina din bunăvoința măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci din preocuparea lor pentru propriul interes”, a explicat el.
Măcelarul are o dorință egoistă de a oferi cele mai bune fleici, fără a ține cont de berar sau de brutar. Iar berarul vrea să facă cea mai bună bere, indiferent ce fel de carne sau de pâine este disponibil pe piață. Iar brutarul vrea să facă cele mai gustoase franzele fără să îi pese de ce vom pune în sendvișurile noastre. Rezultatul, credea Smith, este că noi, consumatorii, obținem tot ce este mai bun din toate… sau cel puțin așa se întâmplă dacă sistemul este echilibrat. Cu toate acestea, Smith nu a luat în calcul că ar putea veni un moment când egoismul investitorilor externi și al unei comunități de analiști va dezechilibra complet acest sistem. El nu a anticipat că un întreg grup de străini preocupați doar de propriile interese ar putea pune o presiune puternică asupra brutarului pentru a reduce costurile și a utiliza ingrediente mai ieftine cu scopul de a maximiza câștigurile investitorilor.
Dacă nu prea ne pasionează istoria sau filosofii cu accent irlandez din secolul al XVIII‐lea, putem pur și simplu să analizăm cum s‐a schimbat capitalismul după ce s‐a impus ideologia supremației acționarilor – ceea ce s‐a întâmplat abia în ultimele decenii ale secolului XX. Înainte de introducerea teoriei întâietății acționarilor, modul în care funcționau afacerile în Statele Unite arăta cu totul altfel. „La mijlocul secolului XX”, a afirmat Lynn Stout, profesor de drept corporativ la Cornell, în serialul documentar Explained, „corporația publică americană se dovedea a fi una dintre cele mai eficiente, puternice și benefice organizații din lume”.
- Comanda cartea la GiftBooks.ro! Poti obtine transport GRATUIT!
- Nu ratati alte carti interesante pentru toate varstele!
Companiile din acea epocă le permiteau americanilor obișnuiți, nu doar celor mai bogați, să participe la oportunitățile de investiții și să se bucure de profituri bune. Cel mai important, „executivii și directorii se considerau administratori sau mandatari ai unor mari instituții publice care trebuiau să servească nu numai acționarilor, ci și deținătorilor de obligațiuni, furnizorilor, angajaților și comunității”. De‐abia după publicarea articolului lui Friedman, în 1970, au început să se considere responsabili față de „proprietarii” lor, acționarii, și nu administratori a ceva mai presus de atât. Cu cât această idee a câștigat mai mult teren în anii 1980 și 1990, cu atât structurile de stimulente financiare din cadrul companiilor listate la bursă și al băncilor au devenit tot mai concentrate pe câștigurile pe termen din ce în ce mai scurt, în beneficiul a din ce în ce mai puține persoane. În această perioadă, runda anuală de concedieri colective pentru îndeplinirea unor previziuni arbitrare a devenit pentru prima dată o strategie acceptată și obișnuită.
Înainte de anii 1980, o astfel de practică pur și simplu nu exista. Era ceva normal ca oamenii să muncească o viață întreagă pentru o singură companie. Compania avea grijă de ei, iar ei aveau grijă de companie. Încrederea, mândria și loialitatea curgeau în ambele direcții. Și, la sfârșitul carierelor lor, acești angajați de cursă lungă își primeau proverbialul ceas de aur. Nu cred că primirea unui ceas de aur mai are astăzi vreo relevanță. În zilele noastre, fie plecăm, fie ni se cere să plecăm cu mult înainte să apucăm să câștigăm unul.
Abuzul de capitalism
Forma de capitalism cu mentalitate finită care există astăzi nu prea seamănă cu forma sa „mai” infinită, care i‐a inspirat pe fondatorii Americii (Thomas Jefferson deținea toate cele trei volume ale operei lui Smith) și care a servit drept bază pentru dezvoltarea națiunii americane.
Capitalismul de astăzi este doar cu numele capitalismul pe care Adam Smith și l‐a imaginat în urmă cu peste 200 de ani. Și nu seamănă cu capitalismul practicat de companii precum Ford, Kodak și Sears la sfârșitul secolului al XIX‐lea și începutul secolului XX, înainte de a cădea și ele pradă gândirii finite și a‐și rătăci drumul. Ceea ce practică mulți lideri de afaceri în zilele noastre este mai degrabă un „abuz de capitalism”. La fel ca în cazul abuzului de alcool, „abuzul” este definit drept o utilizare necorespunzătoare a ceva. A folosi ceva din alt motiv decât cel pentru care a fost avut în vedere. Și, dacă intenția creării capitalismului a fost să fie în beneficiul consumatorului, iar liderii companiilor să fie promotori pentru ceva mai presus de ei înșiși, cu siguranță nu se mai întâmplă asta în zilele noastre.
Unii ar putea spune că opinia mea – aceea că scopul unei companii nu este doar să câștige bani, ci să urmărească o Cauză Dreaptă – este naivă și anticapitalistă. În primul rând, aș îndemna pe toată lumea să fie atentă la mesager. Presupunerea mea este că apărătorii cei mai înverșunați ai teoriilor lui Friedman despre afaceri și ai multora dintre practicile comerciale actuale și acceptate pe care le‐a inspirat sunt cei care beneficiază cel mai mult de acestea. Dar afacerile nu au avut niciodată ca unic scop doar câștigul financiar. După cum a spus Henry Ford: „O afacere care nu face altceva decât bani este o afacere slabă.”
Companiile există pentru a promova ceva – tehnologia, calitatea vieții sau orice altceva care are potențialul de a ne ușura sau îmbunătăți viața în vreun fel. Că oamenii sunt dispuși să plătească bani pentru ceea ce are de oferit o companie este pur și simplu dovada că ei percep sau derivă o anumită valoare din aceste lucruri. Prin urmare, cu cât o companie oferă mai multă valoare, cu atât mai mulți bani și mai mult combustibil va avea pentru a avansa. Capitalismul înseamnă mai mult decât prosperitate (măsurată în caracteristici și beneficii, dolari și cenți); înseamnă și progres (măsurat în calitatea vieții, progrese tehnologice și capacitatea membrilor speciei umane de a trăi și de a lucra împreună în pace).
Abuzul constant de la sfârșitul anilor 1970 încoace ne‐a lăsat o formă de capitalism care acum este, de fapt, disfuncțională. Este un fel de capitalism bastardizat, organizat pentru a promova interesele câtorva persoane, care abuzează de sistem pentru câștigul lor personal, ceea ce nu a ajutat la promovarea adevăratelor beneficii ale capitalismului ca filosofie (așa cum o demonstrează mișcările anticapitaliste și protecționiste din întreaga lume). Într‐adevăr, toată filosofia întâietății acționarilor și definiția dată de Friedman scopului afacerilor au fost promovate chiar de investitori, ca o modalitate de a stimula executivii să acorde prioritate intereselor lor finite și să le protejeze mai presus de orice.
- Comanda cartea la GiftBooks.ro! Poti obtine transport GRATUIT!
- Nu ratati alte carti interesante pentru toate varstele!
De exemplu, în mare parte din cauza ideilor lui Milton Friedman, corporațiile au început să condiționeze salariul executivilor de performanța prețurilor acțiunilor pe termen scurt, mai degrabă decât de sănătatea companiei pe termen lung. Iar cei care au adoptat opiniile lui Friedman s‐au răsplătit din plin pe ei înșiși. Economic Policy Institute a raportat că, în 1978, un CEO primea în medie de aproximativ 30 de ori salariul mediu al unui angajat obișnuit. Până în 2016, media a crescut cu peste 800%, până la de 271 de ori mai mult decât salariul mediu al angajaților. Acolo unde CEO‐ul mediu a înregistrat o creștere de aproape 950% a câștigurilor, angajatul american și‐a văzut salariul crescut cu doar puțin peste 11%. Conform aceluiași raport, plata medie a unui CEO a crescut cu 70% mai rapid decât bursa!
Nu este nevoie să ai un masterat în afaceri pentru a înțelege de ce. După cum explică dr. Stout în cartea sa, The Shareholder Value Myth: „Dacă 80% din plata salariului unui CEO se bazează pe evoluția prețului acțiunilor în anul următor, el sau ea va face tot posibilul pentru a se asigura că prețul acțiunilor crește, chiar dacă ar putea apărea consecințe dăunătoare angajaților, clienților, societății, mediului sau chiar corporației însăși pe termen lung.” Atunci când condiționăm direct pachetele salariale de prețul acțiunilor, acest fapt încurajează practici precum închiderea fabricilor, menținerea unor salarii scăzute, implementarea unor reduceri de cost extreme și efectuarea unor runde anuale de disponibilizări – tactici care ar putea crește prețul acțiunilor pe termen apropiat, dar care adesea aduc atingere capacității unei organizații de a supraviețui și a prospera în Jocul Infinit.
Răscumpărarea acțiunilor este o altă practică legitimă folosită frecvent, de care abuzează executivii companiilor listate la bursă, care doresc să‐și sporească prețul acțiunilor. Prin cumpărarea propriilor acțiuni, pe baza legilor cererii și ofertei, aceștia cresc temporar cererea pentru acțiunile lor, ceea ce le crește temporar prețul (ceea ce face ca executivii să dea bine temporar).
Deși multe dintre practicile utilizate pentru creșterea prețurilor acțiunilor pe termen scurt sună dubios din punct de vedere etic, dacă recitim definiția dată de Friedman responsabilității în afaceri, descoperim că ea lasă ușa larg deschisă pentru un astfel de comportament, ba chiar îl încurajează. Nu uita, singura sa recomandare pentru responsabilitatea pe care trebuie să și‐o asume companiile este să acționeze în limitele legii și ale „cutumelor etice”. Pe mine, ca observator, mă șochează această sintagmă stângace, „cutume etice”. De ce nu spunem, simplu, „etică”? Oare cutumele etice înseamnă că, dacă facem un lucru suficient de frecvent, acesta se normalizează și nu mai este neetic? Dacă atât de multe companii apelează în mod regulat la concedieri colective, luându‐le oamenilor mijloacele de trai pentru a îndeplini niște previziuni financiare arbitrare, atunci strategia respectivă va înceta să fie neetică? Dacă toată lumea o face, probabil e în regulă.
De fapt, legile și „cutumele etice” apar de obicei ca răspuns la abuzuri, nu prin anticiparea acestora. Cu alte cuvinte, întotdeauna sunt defazate, rămase în urmă. Pe baza interpretării larg acceptate a definiției lui Friedman, este aproape obligatoriu ca întreprinderile să exploateze aceste lacune pentru a maximiza profitul, până când viitoarele legi și cutume etice le vor spune că nu se mai poate. Conform lui Friedman, este responsabilitatea lor să facă acest lucru!
Cu siguranță, companiilor din tehnologie, precum Facebook, Twitter și Google, pare că le este mai ușor să‐și ceară iertare după ce încalcă regulile cutumelor etice, decât să se conducă după o viziune fundamentală asupra modului în care trebuie protejat unul dintre cele mai importante active ale noastre: datele personale. Pe baza standardelor lui Friedman, ele fac exact ceea ce ar trebui să facă.
Dacă folosim o definiție defectuoasă a afacerilor pentru a ne construi companiile în ziua de azi, atunci probabil că promovăm oameni și formăm echipe de conducere cel mai bine calificate pentru a juca după regulile finite pe care le‐a expus Friedman – echipe de conducere care sunt, probabil, cel mai puțin pregătite să navigheze printre cerințele etice necesare pentru a evita exploatarea sistemului în scop personal.
Construite cu un obiectiv greșit în minte, aceste echipe sunt mai înclinate să ia decizii care produc daune pe termen lung organizațiilor, oamenilor și comunităților pe care ar trebui să le conducă și să le protejeze. Așa cum a spus regele Ludovic al XV‐lea al Franței, în 1757, Après moi le dèluge – „După mine, potopul”. Cu alte cuvinte, dezastrul care va urma după ce plec eu va fi problema ta, nu a mea. O atitudine care pare să fie împărtășită de prea mulți lideri cu mentalitate finită din zilele noastre.
- Comanda cartea la GiftBooks.ro! Poti obtine transport GRATUIT!
- Nu ratati alte carti interesante pentru toate varstele!
Citește mai departe despre presiunea de a juca în afaceri cu o mentalitate finită și despre schimbarea de paradigmă atât de necesară azi în cartea Jocul Infinitde Simon Sinek.
INTERVIURILE HotNews.ro