Jurnal londonez. La pas prin Londra fără cash

Iarna, Londra este îmbrăcată în haine de sărbătoare. Acum, la începutul lunii decembrie, plouă în continuare, iar temperatura este în jur de 10 grade Celsius, find mult mai cald decât în România. Chiar dacă de la ora 4 după amiază se face întuneric, orașul este luminat, doar se apropie Crăciunul, nu? Înainte de a ieși din UE, am decis să vedem Londra. Eu am mai vizitat orașul în trecut, pentru a realiza reportaje sau interviuri, dar acum a fost prima dată în cuplu.

La fel ca multe alte persoane, am ales varianta unui city break, de 3 zile, cu un hotel de trei stele și mic dejun inclus. Nimic fancy. Mulți dintre noi, atunci când plecăm în străinătate, luăm cash. Așa că am cumpărat 50 de lire. Nu am găsit mai mult la casele de schimb valutar.

Am constatat ca nu am nevoie de bani în buzunar. Toate plățile le-am făcut contactless. Am contul deschis la o bancă mică și nu îmi percepe comisioane la plata cu cardul în afara țării. Ce oferă Revolut, aceleași facilități le am și la bancă.

Experiența avionului: „Am îmbătrânit în avion”, spune o doamnă.

Când pleci spre Londra, prima dată ai experiența avionului. Fiind un zbor low cost, se întâmplă diverse lucruri amuzante. Stăteam mai spre coada avionului, iar o doamna pe la 40 de ani, de etnie romă a venit, cu puțin timp înainte de decolare, să roage stewardesa să îi mute copilul pe un alt scaun, înțelegându-se că vrea să stea lângă el. Nici vorbă. După ce angajata companiei de zboruri a mutat câteva persoane, doamna de 40 de ani îi spune că nu se așează, că ea stă în față. Ușor nedumerită, stewardesa întreabă de ce. „Păi, domnișoară, eu mai am de-ăia mici în față și stau cu ei, aici stă un altul”. Stewardeza a rugat-o să se ducă pe locul ei, deoarece trebuie să decolăm, la care vine replica: „Mergi și împarte la lume să mânce, că eu merg tot timpul cu avionul, am îmbătrânit în avion”. După nenumărate insistențe ale stewardesei, în final s-a dus pe locul ei.

Baker Street, strada lui Sherlock Holmes

Din aeroportul Luton ai mai multe variante să mergi în oraș, am ales-o pe cea mai ieftină, deoarece una dintre stații ne lăsa pe Baker Street. Există un automat de la care cumperi bilete, în câțiva pași simpli, plata fiind făcută cu cardul. Am ales contactless. Deși pentru 2 persoane a fost 24 de lire, nu mi-a cerut să introduc codul PIN.

Până pe Baker Street a durat cam o oră drumul. Mi-am dorit să ajung la acea stație pentru că am citit, în trecut, câteva dintre romanele lui Arthur Conan Doyle. Acolo se găsește muzeul dedicat cunoscutului personaj Sherlock Holmes, iar în față ești întâmpinat de un polițist îmbrăcat în haine din perioada acțiunii din cărți.

Acesta le zâmbește trecătorilor. Toți cei care trec prin fața muzeului se opresc să facă poze cu el.

Ceva mai jos pe stradă, aproape de muzeul Madame Tussaud’s, al figurilor de ceară, este și o statuie dedicată celebrului detectiv.

Îmi place Londra la pas, pentru că ai ce vedea oriunde te uiți, așa că am evitat pe cât am putut metroul sau autobuzul. Ai ce vedea la fiecare pas. De pe Baker Street am luat-o spre Palatul Buckingham. Ne-am oprit să mâncăm la unul dintre localurile din drum. Sunt câteva francize, gen „Pret a manger” sau “Eat”, în care găsești mâncare sănătoasă, fresh, gustoasă. Am luat și două cafele. În majoritatea localurilor de acest gen mai există un nivel, deasupra sau dedesubt, unde poți savura băutura sau mâncarea. În cazul de față, a fost la subsol, într-un spațiu care mi-a amintit de unele cafenele din Seul (Coreea de sud). Nu a mai fost nevoie să cumpărăm apă, fiind oferită gratuit la subsol, unde scrie că este foarte important să te menții hidratat. Mâncare plus cafea, circa 12 lire, pentru două persoane. Nu mi s-a părut mult.

Cu excepția schimbării de gardă, personal nu mă impresionează Palatul Buckingham. De acolo, am mers pe Birdcage Walk până la Big Ben. Încă se află în renovare. Până să ajungi acolo, pe partea cu parcul St. James vezi peste tot veverițe, unele trec printre picioarele tale. Sunt prietenoase cu oamenii. Unele persoane țineau în vârful degetelor câte o ghindă, iar veverițele veneau să le ia. Tot acolo sunt și păsări colorate, gen papagali, care pentru puțină mâncare mănâncă din palmă. Amuzant e când unele veverițe fură mâncarea ciorilor și se fugăresc prin parc. Cred ca nu merită ratat acest obiectiv.

De la Big Ben, dacă traversezi podul Westminster, ajungi la celebrul London Eye. E un loc bun pentru poze. Toată lumea face selfie-uri.

Grupuri de persoane de etnie romă se ocupă cu „alba neagra”. Cred că 4 grupuri am văzut pe acel pod. Strategia cu care atrag turiștii e amuzantă. Unul dintre ei se preface turist și, cică, pariază 50 de lire. Acesta pare a câștiga încă 50 și afișează un zâmbet mândru „de baștan”. I-am auzit vorbind o limbă englezo-romani, în timpul jocului. Se găsesc turiști străini care „pică în plasă”.

De acolo, am mers spre hotel, pe faleza Tamisei, având o priveliște plăcută. După cazare, am petrecut ziua și o parte din seară pe celebra Oxford Street. Nu poți să mergi în Londra fără să vizitezi această zonă, plină de magazine. Fiind iarnă, erau multe reduceri, așa că a meritat. Toate vitrinele arată ca o galerie de artă.

De pe Oxford Street, dacă mergi spre intersecția Piccadilly Circus, dai de străduța Carnaby. E un loc perfect de făcut poze, mai ales seara. După ce am revenit pe traseul spre Piccadilly, vitrina magazinului de jucării Hamleys te atrage înăuntru.

Când eram mic vedeam în filme magazinele de jucării pe multe etaje. Bineînțeles, nu credeam că există în realitate. Ei bine, acum am văzut unul.

Este „Tărâmul copiilor”, ca să zic așa. Jucării pe etaje întregi, fiecare nivel având specificul propriu. De exemplu unul este dedicat Star Wars, altul jucăriilor din pluș etc. Despre Piccadilly Circus nu cred că mai trebuie spus nimic. Seara e foarte frumoasă zona, luminată de ecranul gigant pe care sunt proiectate diverse reclame.

Peste tot vezi ceva de pozat, ceva inedit.

Seara merită să o petreci în Pub-urile londoneze: bere bună și fish&chips (pește pane și cartofi prăjiți). Am apreciat faptul că londonezii nu stau pe telefon, toți sunt în picioare lângă bar, cu berea în mână și povestesc. Așadar, dacă vrei să mănânci fish&chips ai mese libere.

Nu suntem genul care mănâncă produse făcute în ulei, dar când ești în Londra… mănânci așa ceva. Nu prea mi-a plăcut în trecut, dar noul Pub, cel în care am mâncat acum, a fost e departe cel mai bun fish&chips mâncat vreodată. The London Pub se numește, situat în zona Russell Square. 10 lire e porția, cu care te saturi, și vreo 2 lire o halba de bere.

31.500 de pași îmi spune telefonul că am mers în prima zi, adică în jur de 24 kilometri. Simțeam cum mă dor toate încheieturile.

Tower Bridge, o priveliște frumoasă

A doua zi a fost o plimbare plăcută spre Tower Bridge. Până acolo mai sunt de văzut centrul financiar, Catedrala Saint Paul, podul Millennium, pe care merită să-ți faci poză. Când ajungi la Tower Bridge, este bine să cobori pe lângă Turnul Londrei, castelul medieval, pentru o priveliște diferită a podului. Poți, de asemenea, dacă ai timp, să intri în castel. Pentru că am fost obosiți, am luat masa la un local vizavi de Turnul Londrei, apoi am luat metroul spre Westminster, 5 lire o călătorie, 10 lire – 2 persoane.

Ajunși, din nou, la Big Ben (stația Westminster), am mers pe jos spre Pall Mall. Știam că se află, în acea zonă, câteva străduțe, pasaje mai degrabă, în care sunt magazine exclusiviste, iar de ordine se ocupă londonezi cu joben. Obiectiv bifat.

Prin zonă se găsesc tot felul de clădiri interesante, iar timpul trece, parcă, prea repede. Sunt tot felul de mici piețe care îți atrag atenția. Seara am mâncat la un local de pe o stradă aproape de hotel și am continuat distracția într-un Pub.

Mă uit din nou la telefon și constat că a mers mai puțin: 28.500 de pași – peste 21 kilometri. Eram mai epuizați decât în prima zi.

Cea de-a treia zi a fost ploioasă. Dacă în primele zile a fost ceva ușor în serii de câte 30 minute, dar nu prea te uda, în ziua plecării a fost ploaie în toată regula. Am ales un traseu diferit, iar pe drum am găsit diferite zone interesante. Am trecut în principal pe lângă câteva galerii de artă, dar cam atât. Am luat rapid autobuzul, plata fiind făcută tot la automat. Un român spunea că nu mai sunt bilete, că a încercat să cumpere de la aparat. Nu e vorba că nu am încredere în ceilalți dar, lucrând în presă, sunt obligat să verific informația. A fost „fake news”, ca să zic așa. Mai erau destule locuri. Am mai ajutat câteva persoane să cumpere bilet.

A treia zi: doar 10.500 de pași – 8 kilometri.

Fără bonuri fiscale

Londra este foarte frumoasă iarna. Simți spiritul sărbătorii la orice pas. Hotelurile mari sunt „gătite de sărbătoare” cu brazi la intrare și diferite ornamente de Crăciun. Străzile sunt luminate, iar autobuzele roșii, precum și taxiurile negre tradiționale dau o culoare aparte orașului, chiar dacă plouă.

În trecut, când mergeam în Londra, vedeam oameni pe la casele de schimb valutar. Acum „bătea vântul” prin ele. Toată lumea plătește cu cardul. Mai mult, nu am avut bonuri fiscale. Peste tot pe unde am mâncat sau am făcut cumpărături am fost întrebat dacă vreau bon. Am zis că nu. Asta nu înseamnă că se face evaziune. Fiind plata cu cardul, Fiscul lor probabil vede în timp real ce vânzări se fac. Nu are rost să printeze o hârtie pe care o arunci. La unele magazine de pe Oxford Street se practică transmiterea pe mail a bonului.

La întoarcere am mai luat o dată masa în aeroport. Spre deosebire de aeroportul românesc, prețul la unul dintre localuri era la fel ca în centru, nu crescut de 3-4 ori. Am mâncat și ne-am revenit cu o cafea și o ciocolată caldă la prețuri normale.

În avion, la fel, experiență românească, unii nu ascultă îndrumările echipajului. Abia aterizase, nu se oprise aeronava, încă era pe pistă, iar unii pasagerii erau cu copiii în brațe în picioare. Stewardesele disperate de situație au făcut apel, neîncetat, să se așeze și să-și cupleze centura.