Jurnalul unui doctor francez în prima linie de luptă împotriva pandemiei de coronavirus: Câteodată te simți dezumanizat

Doctor într-un spital din regiunea pariziană, în prima linie pentru tratarea bolnavilor de Covid-19, un anestezist-reanimator a mărturisit zilnic, pentru AFP, sub acoperirea anonimatului, cum decurge munca sa, de la primele zile de aflux al pacienților, trecând prin scenariul catastrofal și ușoara „acalmie” din ultima perioadă.

Marți, 24 martie

Sunt două săptămâni de când ne pregătim fără să credem cu adevărat. Dar acum se întâmplă. (…)

Începem să identificăm pacienții care vor muri, pentru că nu avem prea multe tratamente să le propunem.

Nimeni nu cunoaște această boală. Nimeni nu are soluția miracol.

Ritmul este dificil. Începem să ne întrebăm cum vom rezista. Atât doctorii cât și paramedicii.

Miercuri, 25 martie

Zilele sunt din ce în ce mai obositoare.

Tensiunea urcă direct de patru sau cinci zile. Începem să ne spunem că unii bolnavi nu vor putea merge la reanimare în condițiile în care în vremuri normale ar fi avut acces…

Pentru moment este destulă lume. Dar începem să ne atingem limitele. Iar personalului îi este frică.

Mai mulți pacienți în stare gravă (…) nu foarte bătrâni, în fine, nu vârsta pentru a muri.

În acest week-end, credeam încă că spitalul era în măsură să absoarbă (valul de pacienți). De două/trei zile nu mai cred.

Joi, 26 martie

Suntem deja în scenariul negru. Acceptăm (sau suntem obligați să alegem) de acum să vorbim de +alegerea pacienților+ care merg la reanimare sau de +triaj+.

Pacienții Covid care sunt la terapie intensivă sunt cel mai adesea cu asistență respiratorie și sedați. Încercăm să ne facem munca cât mai normal posibil.

Seara, rememorăm ziua în mințile noastre.

Suntem emoționați de aplauzele din fiecare seară de la ora 20,00 și primim multe încurajări și mulțumiri. (…)

Vineri, 27 martie

Există decese și vor fi și mai multe în zilele următoare … Dar preferăm să ne amintim primii pacienți care au fost externați.

Pacienții nu mai au acces la reanimare, în condițiile în care acum câteva săptămâni aceasta chestiune nici măcar nu se punea.

Nu există criterii de triere a pacienților, din fericire. Se face de la caz la caz. Analizăm lucrurile și încercăm să fim cât mai „etici” posibil.

Ieri, am aflat de moartea lui Julie, 16 ani – cea mai tânără persoană ucisă de Covid-19 în Franța. Decesul său este șocant.

Din nefericire, aceste tragedii fac parte din viața noastră zilnică. Covid-19 sau nu.

Personalul medical este obosit dar dacă își continuă munca în spitalele publice, cu toate dificultățile evidențiate în aceste ultime luni, este tocmai pentru că sunt devotați și sunt pregătiți să facă sacrificii personale și profesionale. O spun din nou: suntem deja în scenariul catastrofal.

Sâmbătă, 28 martie

Valul continuă să urce.

Lipsa de locuri la reanimare începe să modifice complet practicile noastre și viziunea asupra medicinei moderne. Pacienții considerați cu o zi în urmă tineri și fără antecedente sunt acum pentru unii prea în vârstă și cu prea multe comorbidități.

Se vorbește uneori de o mortalitate de 70% la reanimare, mult mai mare decât în vremuri normale.

Duminică, 29 martie

E dificil de zis, dar nu e ușor să te atașezi de pacienți în prezent. Toți se aseamănă.

Înainte, unii pacienți nu erau sub asistență respiratorie, puteam vorbi cu ei. Pentru cei sedați, aveam familiile cu care vorbeam zilnic. Rudele aduceau fotografii în camere.

Toate astea nu mai există. Toți pacienții sunt sedați, discutăm succint la telefon cu rudele.

(…)

Cu familiile, suntem obligați să fim cât mai tranșanți: le spunem că pacienții prezintă un risc puternic de deces, în condițiile în care în vremuri normale nu folosim aceste cuvinte întotdeauna și unele informații vin prin comunicarea non-verbală. Imposibil la telefon…

Cel mai dur probabil este că nu ne putem imagina capătul tunelului.

Marți, 31 martie

Câțiva pacienți au fost plasați sub asistență respiratorie câteva ore în sălile blocului operator, în lipsa locurilor de la reanimare.

Nu se mai pierde vremea cu descrierea sau ascultarea detaliilor istoricului pacientului. Se rezumă la câteva informații cruciale. Respectiv: Covid confirmat? Intubat ? Eventual vârsta.

După aceea încercăm să găsim un loc. Și acest lucru în buclă, toată ziua…

Vrem mai mult ca oricând să scăpăm de acest coșmar.

Joi, 2 aprilie

Am impresia că am atins „viteza de croazieră”. Și impresia că am început să ne obișnuim cu toate astea.

În aceste zile, continuăm să transferăm pacienți în provincie.

Lucrurile sunt tot mai dificil de trăit. Câteodată te simți dezumanizat. Nu este normal să lucrăm în spatele ușilor închise, cu toți bolnavii afectați de aceeași patologie, să ne punem mecanic aceleași întrebări de zece, de douăzeci de ori pe zi, să dăm aceleași tratamente, să dăm aceleași vești familiilor, la telefon…

Un psiholog explica, pe drept, că personalul medical se află într-o stare de hiper-activitate continuă. Acest lucru îi permite să reziste, dar și obosește.

Vineri, 3 aprilie

Acalmia pare să se confirme. de două zile, sunt totuși mai puține apeluri, mai puțină presiune constantă de a căuta paturi acolo unde nu sunt. Avem impresia că putem respira un pic.

A venit efectiv vârful epidemiei? Sau, și mai bine, a fost depășit? Nu știm dar sperăm din toată inima. Ar putea de asemenea să nu fie decât o pauză înainte de revenirea furtunii.

În cele din urmă, ridicarea carantinei va avea loc. O știm. Ne e teamă de ea. Va fi în mod necesar un salt al numărului de cazuri. Cât mai mic posibil, sperăm, pentru că cel mai greu în perioada de față este să știm că va trebui să continuăm în acest ritm încă multe săptămâni.