La taclale cu Vlasti: minunata viața din rețeaua socială

Sunt împreună cu Vlastimir Milanovic la a cincea conversație, de această dată pe o temă apropiată de domeniul lui de expertiză: minunata lume a virtualului din care ne hrănim visurile și speranțele. Pe tărâmul virtual eu sunt un consumator – unul moderat, mă încăpățânez să cred –, însă Vlasti este atât consumator, cât și producător de conținut, ceea ce i-a dat, cred, un avantaj.

Când nu ne merge bine și ni se îneacă corăbiile, dăm vina pe cineva sau pe ceva; în pandemie și odată cu războiul din Ucraina am ațintit cu degetul spre rețelele sociale: până când ne mai lăsăm păcăliți de minciunile postate pe rețele? Dar au fost minciunile și autorii lor cu adevărat demascate? Nici vorbă! Minciună în rețeaua socială este tot ce nu ne vine la socoteală: minciuna lor, adevărul nostru.

Poate fi, în sine, o rețea socială de vină pentru minciunile pe care le găzduiește? De fapt, ce este o rețea socială? Cam toate definițiile ne spun același lucru: o rețea socială (social network) este o comunitate formată din diferiți utilizatori și organizații care interacționează între ele pe platforme de internet.

Exemple de rețele sociale? Le știm cu toții, oricare dintre noi poate rosti câteva denumiri: Facebook, Twitter, Instagram, Telegram, TikTok, Linkedin, Reddit, Pinterest… Cei mai mulți dintre noi nu ne mulțumim să aparținem unei singure astfel de comunități, ci accesăm mai multe, pentru că sunt profilate diferit; doar că tendința este să aducem cu noi același comportament, indiferent de rețeaua în care ne manifestăm.

„Cel ce inventează povești nu este ferit de primejdia de a prefera lumea lor celei în care trăim. (…) La cealaltă extremă, mintea noastră se cercetează pe sine și ajungem să luăm visele drept realitate. Imaginarul nostru este atât de vast, iar uneori atât de puternic și de limpede, încât poate înlocui realul înșelător și prefăcut, vălul cețos ajungând să aspire la statutul de adevăr suprem, inalterabil, autoritar” scrie Jean-Claude Carrière în prefața la „Cercul mincinoșilor”.

Odată ajuns președinte, Donald Trump posta tweet după tweet ca să ne lumineze asupra motivelor și a modului în care își lua deciziile, de cele mai multe ori în disprețul echipei sale de la casa Albă, ca să nu mai vorbim de Congres și alte bagatele.

Mă gândesc cât de mult i-ar fi plăcut lui Mao Zedong să fie conectat la o platformă socială în zilele Revoluției Culturale! Sincer, nu vi se pare clar că Vladimir Putin pierde războiul și pentru că e tufă de Veneția în materie de comunicare pe rețelele sociale?

În „Mindf*ck”, Cristopher Wylie, IT-stul canadian care a dezvăluit public mașinațiunile puse la cale de SCL Group – Cambridge Analytica, ne avertizează că în spatele oricărei rețele sociale se află mai multe entități – private, ale statului, cine poate ști? – care nu au alt scop decât să te profileze, după care îți servesc (ba chiar te bombardează cu) un tip conținut prin care să îți modifice comportamentul într-un sens sau altul, fără ca să poți fi conștient de ce ți se întâmplă, fără să te poți apăra.

De câte ori mă întreabă cineva despre părerea mea în legătură cu presupusa nocivitate a rețelelor sociale, recunosc că sunt tentat să ridic din umeri, pentru că nu cred în așa ceva. Poate că par un prostănac, dar nu cred că aș răspunde altfel la întrebarea dacă un cuțit mi se pare periculos și nociv. Nu, sunt doar unelte. Noi facem periculoase pentru semenii noștri și cuțitele, și armele de foc, și rețelele sociale; cu intenție sau din nebăgare de seamă.

Vlasti, îți rezum o poveste – „Pâinea din vis” – pe care Jean-Claude Carrière a inserat-o în „Cercul Mincinoșilor”, care să ne ajute să reflectăm asupra nebuloasei realitate vs. virtual (vis): Trei călători și prieteni și-au dat seama seara, după o zi istovitoare, că le-a mai rămas doar o lipie și o jumătate de ploscă de apă. Au decis să amâne până a doua zi dimineața împărțirea lor și s-au așternut la somn, osteniți. Când s-au trezit, fiecare și-a povestit visul, în speranța că poate noaptea a fost un sfetnic bun. Primii doi au istorisit cum cineva în vis le-a explicat fiecăruia că el este cel îndrituit să mănânce pâinea și să bea apa. Al treilea, însă, a spus așa: „Eu n-am visat nimic. N-am văzut nimic, nici n-am auzit nimic, nici n-am spus nimic. Nu mi-am văzut nici prezentul, nici viitorul. Niciun înțelept nu mi-a vorbit. Dar am simțit o prezență atotputernică, neînfrânată, care m-a îndemnat să mă scol, să iau pâinea, să iau apa, să mănânc pâinea, să beau apa. Așa am și făcut.”

Vlasti către Cristi:

E interesant că din trei, doi au fantasmat și acțiunea a survenit ca o chemare/misiune, la al treilea dorința s-a transformat într-o nevoie și activându-se a declanșat acțiunea și a rezolvat problema, cel puțin pentru moment.

Povestea descrie puțin, așa, societatea: resursele limitate, diverse poziționări și gânduri acționabile. În poveste este plasat visul, noaptea, pauza, intenția, acțiunea, nevoia, justificarea. Plasează și raportul ăsta interesant, 3 la 1. De asta oare există inegalitatea persistentă? Unii mai și acționează, cel care a luat pâinea era tot într-o fantasmă?

Nevoia reprimată apare în vis. Visul devine o poveste personală care, împărtășită, începe să formeze lucruri, poate partide politice, cluburi de interes, mișcări de stradă… Ca să devină o poveste cu adevărat antropologică, seculară, cineva trebuia să ridice o piatră.

Față de Cain și Abel povestea a evoluat dinspre familie către oameni necunoscuți, societate, prieteni, tovarăși de drum. O altă chestiune este că avem nevoie de reguli, pentru că altfel împărțim pâinea arbitrar, în baza puterii fantasmelor.

Cristi către Vlasti:

Cred că ar mai fi ceva de spus. Este tentant să filozofezi despre realitate și vis (virtual); ca-n visul fluturelui: „Un om se visează fluture. Zboară ușor din floare-n floare, deschizându-și și întinzându-și aripile, fără să-și mai aducă aminte că este om. Când se trezește, își dă seama cu uimire că este om. Dar este un om care s-a visat fluture, sau un fluture care se visează om?”

Virtualul este contaminant. Dacă nu ești atent, îți taie legăturile cu realitatea – iar realitatea nu este niciodată prea frumoasă, nu-i așa? – și apoi când, vrând, nevrând, te întorci la prozaicul crud din care ai încercat să evadezi câteva clipe, te copleșește și te aruncă în depresie.

Vlasti către Cristi:

Cum ai început cu o poveste, îți propun și eu o temă de reflecție pe care o contemplu de mai mulți ani. Marele șahist Bobby Fischer, un om cu niște performanțe și calități intelectuale rar întâlnite și care a ținut piept șahiștilor din URSS în timpul războiului rece, cu o viață tumultoasă (care îți dă, așa, un iz de căutare asiduă), pe patul de moarte, fiind atins de o asistentă medicală, spune: „Nothing soothes as much as the human touch!”[1]

Ce putem spune mai mult decât a spus în pragul sfârșitului călătoriei acest om remarcabil, bântuit, care a suferit și care a răzbit?

Cristi către Vlasti:

Pot să sparg armonia? Vin cu o mică conversație din zilele noastre, ce ar putea fi un început de schiță în stilul lui Caragiale, auzită deunăzi la spălătoria self service de mașini (pentru că în criza de forță de muncă în care ne aflăm, am făcut rapid pasul către realitățile prefigurate de Alvin Toffler), ce sună cam așa (redau din memorie, cât pot de fidel):

„- Ai văzut bă laivul lu’ Vas’lică ce și l-a făcut la muncă?

– Nu bă!

– Cum nu bă? Mă lași? I-ai dat laic!

– Ești nebun? N-am dat niciun laic! (urmează câteva interjecții pe care nu le redau…)

– Bă, ești nebun? Uite, ai dat și laic și ai pus și coment!

– Ia bă! Bă, ești nebun! Oi fi dat!

– Păi, ai dat, nu vezi!

– Da bă, văd… da’ când?

– Azi noapte!

– A…, băăă…, mă lași! Ce, știu io ce-am mai dat? Eram beat mă, azi noapte! Am capu’ mare și acu’!”

Mă tem că inocența noastră în relația cu rețelele sociale e absolut teribilă. Și că cei doi nu sunt nici pe departe excepția! Probabil 99,99% dintre noi interacționăm cam în același mod cu ceilalți în rețelele sociale și apoi ridicăm pur și simplu din umeri: cine, eu?

În pandemie am asistat la inundarea rețelelor sociale – în unele mai mult, în altele mai puțin – cu mesaje prin care erau contestate: existența virusului Covid-19, acțiunile și deciziile de sănătate publică și cele administrative, de izolare sanitară, purtarea măștii sanitare sau vaccinarea, sub diverse motive. Și autoritățile au încercat să folosească rețelele sociale pentru a-și promova și apăra politicile de protecție sanitară sau de prevenție a îmbolnăvirilor, dar au făcut față cu greu valului de mesaje negative. Motiv pentru care au arătat cu degetul spre aceste comunități virtuale, denunțând pericolul manipulării lor și anunțând intenția de a le reglementa. Pornind de la acest exemplu, putem spune cert că rețelele sociale sunt un pericol pentru utilizatorii lor?

Vlasti către Cristi:

Pandemia ne-a arătat că în fața unei pestilențe oameni se organizează, se tribalizează, se suportă, se creează tabere, adeziune, se creează prietenii, se atacă autoritatea și autoritatea răspunde. Și răspunde în această eră cu instrumente specializate, pe unele le simți, le vezi, altele sunt subtile, în fine, pe unele nici nu le bănuiești.

Rețelele au facilitat organizarea, transportul facil și fără cost al informației, al ideilor, a creat rețele de interes în cadrul rețelelor sociale, au amplificat dizidența. De acum depinde în ce tabără ești. Ești în tabăra în care îți este frică de o revoluție venită de pe fundul mării și care doboară statul și se impune, sau ești în tabăra în care îți este frică că din cadrul statului se va ridica și impune un nerv dictatorial/totalitar.

Cred că aceste două variante sunt extremele, majoritatea oamenilor plasându-se în spectru undeva la mijloc între cele două poziții. Moderații, chiar dacă pot fi bănuiți că sunt un pic ignoranți, per ansamblu fac societatea să coexiste pașnic. Însă există și o bătălie pe acești moderați – indecișii, în jargonul electoral politic.

Dar dacă „centrul rezistă”, s-ar putea să mai supraviețuim încă o zi pe lumea asta.

Cristi către Vlasti:

Când mă gândesc la ideea de rețea socială, îmi imaginez o piață urbană populată în care într-o zi frumoasă găsești terasele deschise, turiști care trec perechi sau în grupuri de colo până dincolo, negustori care își desfac marfa în magazine, tarabe sau direct pe trotuare, mașini care trec și uneori claxonează, tramvaie, statui și așa mai departe.

În aceeași piață oamenii trec grăbiți, aproape fără să se privească și adăpostiți sub umbrele dacă este o zi foarte ploioasă, eventual adăpostindu-se prin restaurante. Când în piață se anunță un protest, mii de oameni intră mărșăluind, se opresc scandând și apoi ascultă discursuri virulente. Deodată, nimeni nu știe exact de ce, se iscă tulburări, se sparg vitrine, se ridică baricade, se incendiază două sau trei autoturisme, intervin polițiștii și dau cu gaze.

Familia îi spune unui tânăr rănit la proteste, pe patul de spital: „Ți-am spus că nu mai ai ce să cauți în piața aia, că e periculos! Acolo nu găsești decât derbedei!” Undeva, la mii de kilometri, o familie privește fotografii de vacanță: „Ah, uite, îți aduci aminte de piața asta! Ce atmosferă superbă! Ce cafea bună am băut acolo?”

Vlasti către Cristi:

Dualismul nostru. Putem avea stări și experiențe atât de diferite în același spațiu. Îngeri și demoni. Experiența umană este vastă, eminamente emoțională, cu un iz de raționalism cât să ne păcălească suficient că suntem raționali. Cât tumult!

Twitter este rețeaua socială utilizată preponderent în Occident de politicieni. În Rusia este Telegram. TikTok sau Instagram sunt preferate de copii și tineri. Dacă ești un profesionist, semnalezi acest lucru alăturându-te comunității Linkedin. Nu îmi aduc aminte, cel puțin în ultimii trei sau patru ani, să fi cunoscut pe cineva care nu are instalată aplicația Whatsapp pe telefon. Cine nu aparține (cel puțin) unei astfel de comunități, nu există – auzim des această afirmație. Ți se pare adevărat? De exemplu, în branșa ta, cunoști pe cineva neconectat?

Vlasti către Cristi:

Twitter este o platformă de partizanat politic, publicul este foarte comis politic, destul de educat – formatul o cere, nu este video sau de poze, este eminamente de enunțuri scurte și puternice; Telegramul este mai dezvoltat în Rusia, probabil pentru că foarte multe conturi rusești au fost ostracizate pe Twitter, ele fiind în grup așa, un critic mare al prezenței monopolare a Americii; și atunci se pot desfășura pe Telegram, unde discuția poate să se desfășoare în stil rusesc, mai sălbatic.

Deci, Telegram-ul acceptă o discuție mai sălbatică, cu ghilimelele de rigoare, Twitter-ul curăță mai mult și ostracizează rapid derapajele; unele sunt îndreptățite, altele destul de subiective.

TikTok și Instagram sunt Youth Culture, poate cele mai periculoase pe termen lung. Acestea două cultivă stiluri de viață care au ceva politic în ele. Pe tineri îi iau pe sus efectiv și îi obligă, prin imitație, să își ducă viețile pe căi nebănuite, dar destul de predictibile. Ele fecundează un stil de viață care pentru unii este potrivit, revoluționar, reformator, pentru alții este decadent, problematic, abate de la formarea anevoioasă a individului.

E iarăși o problemă cu două viziuni divergente: prima ar fi că trebuie să ai o viață principială, din care decurg niște valori destul de clare și cealaltă, care consideră că e vorba de valori care duc la o viață bazată pe noi principii, și astfel reformatoare.

Pe de altă parte, știm cum se termină toate aceste fenomene tinerești care vor să reformeze și să revoluționeze lumea și că de fapt este o abatere de la un drum al maturizării individuale.

Cristi către Vlasti:

Am auzit o expresie la TV zilele trecute, la un organizator de activități în aer liber: „Avem aici locuri care pot fi instagramizate!” Un neologism neașteptat, pentru mine, dar așa se îmbogățește limba, nu?

La Radio România am urmărit o discuție între un redactor de emisiune și invitatul dumneaei, fotograf, despre aceeași platformă Instagram. Redactorul se scuza că folosește mult mai ușor Facebook, iar cu Instagramul este la început; fotograful o încuraja, explicându-i că această din urmă platformă este mult mai potrivită pentru conținutul foto și video, iar ceilalți utilizatori din comunitate sunt profilați și știu să aprecieze genul.

Eu sunt prozaic și ușor conservator. Deocamdată folosesc LinkedIn și Whatsapp. Mă gândesc să îmi fac un cont și în platforma Twitter. De fapt sunt decis să-mi deschid un astfel de cont, mai rămâne și să-mi fac și timp pentru ce mi-am propus. Dar este un moft, nu o nevoie sau un câștig, din punctul meu de vedere.

Dar tu ai putea rezista fără cont? Și când întreb, mă gândesc inclusiv la afacerile tale, nu doar la înclinațiile tale personale.

Vlasti către Cristi:

Nu cred că am așa o mare problemă cu împrumuturile astea brute și jargonizarea, cât am probleme cu nevoia de prezență și atenție, mijlocită de rețelele de social media. Nu toată lumea, dar mare parte din cei activi au tendința de a se buluci, ca prezența lor să fie foarte stridentă/exagerată pe platforme.

Cumva, există o lipsă de substanță sau de introspecție și atunci prezența este mult mai agresivă vizual sau stridentă ca mesaj. Cum substanța este mai rar întâlnită, mediul online este de multe ori ca o gradină zoologică.

La începutul carierei mele, când au apărut rețelele sociale – și mi-am luat destul de mult timp ca prezență și pentru a observa pe tot felul de rețele – mi se părea esențial să fiu acolo pentru a profita să mă dezvolt. Până când m-am prins că e vorba doar de trend și de ce fac alții.

Înaintând în industrie (estetică, scop, forme, diferențe), am observat că trendul e un „ceva” simplist și trecător și doar ascunde pentru începători necunoașterea esențialului uman. Acum consider că este neproductiv să urmăresc ce fac alții, important este să observ sumar încotro se duce industria la nivel global, regional, zonal, local, dar și acest lucru nu mă mai ajută atât mult în ce proiecte am eu. Cunoașterea temeinică a clasicilor, declinată pe mai multe axe, îmi este mult mai folositoare.

Am început să simt așa atunci când am observat, în timp, că social media duce arta și rudele ei mai comerciale spre un primitivism bazal, cu emoții previzibile și de cele mai multe ori negative: dezgust, mânie, isterie, controversă, tabu, exagerare, strident, invidie, frică, teamă, anxietate. Mie mi se pare un regres, și încă în grup mare.

De vină sunt doi factori: popularitatea și viteza de consum. Ambele împing spre o lipsă de consistență dar în plin fuleu, cu exaltare.

Twitter și Facebook l-au restricționat pe Donald Trump în 2020. Acum Elon Musk, după ce a achiziționat Twitter, a anunțat că, de îndată ce va avea controlul afacerii va renunța la orice interdicții impuse liberei exprimări pe platformă. Facebook a fost interzis în Federația Rusă după ce Moscova a ordonat invazia militară a Ucrainei. Mark Zuckerberg este însă decis în continuare să limiteze sau să interzică anumite tipuri de conținut pe platforma pe care o deține. Vicepreședintele Comisiei Europene, Věra Jourová, a declarat că propunerea actului legislativ privind serviciile digitale urmărește să crească responsabilitatea platformelor digitale și să clarifice regulile privind eliminarea conținutului ilegal online – inclusiv discursurile instigatoare la ură și incitarea la violență. După părerea ta, care este calea corectă: platforme deschise, fără nicio reglementare (liberalism pur și dur) sau platforme reglementate, la fel ca toate domeniile vieții noastre sociale?

Vlasti către Cristi:

Elon Musk a fost interogat pe această problemă, el devenind prezumtiv noul deținător al platformei – până se va concretiza tranzacția, pentru că este posibil și să nu se întâmple – și a răspuns destul de clar că consideră o greșeală ostracizarea unui om atât de relevant politic cum este președinte al Americii.

Donald Trump a fost restricționat nu atât prin evidențierea unor probleme în conținut, ci prin judecarea arbitrară și politică a prezumtivelor efectele ale prezenței/comunicării în mediul online, adică pe Twitter; plus lipsa de motivații, justificări plauzibile.

A fost folosit un eveniment pentru a justifica restricționarea transmiterii mesajelor unui președinte care luase jumătate din voturile americane.

Rusia a interzis Facebook-ul din cauză că platforma a publicat – și a fost preluat intens mesajul – că acceptă pentru prima oară instigarea la violență împotriva demnitarilor ruși pe platforma sa. Deci cumva logică măsura.

Nu înțeleg ce i-a îndemnat pe cei de la Facebook să facă asta, ei fiind de regulă în spațiul public destul de imparțiali și apolitici. Putem bănui că doar presiunea politicului poate explica o asemenea decizie controversată, e greu să motivezi că este OK să permiți instigarea la violență împotriva unui anumit grup de oameni, restul fiind interzise. Există diferență între oameni, în afara Justiției?

Cred că de fapt ei își doreau să iasă din piața rusă, pentru că ar fi trebuit să curețe intens ce se întâmplă în opinia publică de acolo și ar fi intrat într-un foc încrucișat, ajungând în centrul atenției. Facebook este mai interesat de mărirea bazei de participanți, de expansiunea comercială și profit, iar atenția politică este ultima chestie pe care și-o doresc, în climatul de acum.

De fapt toate aceste platforme își doresc succes comercial și popularitate și se trezesc în mijlocul unor războaie civile extrem de agresive – curat ghinion.

Apropo de cum vad mersul înainte: părerea mea este că suntem în miezul unei probleme delicate. Cred că este foarte ușor să interzici chestii care țin de libertatea de expresie, dar este foarte greu să definești verbal, teoretic și juridic ce este un comportament nociv. Pe de altă parte, este foarte ușor să stabilești ce este instigare la violență explicită.

Sunt adeptul libertății maxime de exprimare, regulile trebuie să fie pentru toată lumea, limbajul explicit de instigare la violență trebuie interzis, dar, acest lucru/demers trebuie realizat printr-o instanță judecătorească, apolitică, specializată, imparțială, care trebuie să aibă o lege clară, principială, care să protejeze opinia politică (publică), să nu judece atât de mult pe baza efectelor (subiectiv adică), ci pe baza conținutului generat/publicat.

Cel vizat de acțiunea de restricționare trebuie să aibă toate posibilitățile de recurs și apărare disponibile într-un stat de drept. Cadrul legal trebuie urmărit în efect și calibrat, trebuie învățat din greșeli, rapid și eficient.

Cu alte cuvinte restricționarea să nu o întreprindă cel care deține platforma, în primul rând, ci o instituție specializată, imparțială, pe baza unei legi, având la dispoziție toate căile de atac și apărare. Libertatea de exprimare trebuie respectată în spirit, pe baza unor legi aprobate de cât mai mulți oameni.

Cristi către Vlasti:

La acest moment toate democrațiile – că despre societățile autoritare nu are sens să vorbim – au legi pentru apărarea libertății de exprimare prin canalele mass media. Doar că una este mass media, fie ea și distribuită pe o platformă electronică, și altceva este o rețea socială.

Participanții la o rețea socială au cu totul alt profil și nu de puține ori profilul (avatarul) este construit anume pentru o identitate falsă, acoperită, menită să faciliteze transmiterea de mesaje false, manipulatoare.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro