Legile plagiatului sau teama de firesc

In ultima vreme apare tot mai des ideea că plagiatul ar putea fi jugulat prin votarea şi aplicarea unor nişte legi aspre. Este adevărat că fiecare ţară a adoptat la anumite momente legi dintre cele mai ciudate dar este util să se studieze cu atenţie fenomenul vizat înainte de a introduce o nouă lege. Prima grijă este aceea a faptei pentru care se introduce legea şi apoi a efectelor reale ale legii. Poate legea să facă bine sau legea nu face decât să amplifice confuzia celor care nu au alte soluţii? Plagiatul nu este în sine o faptă simplă deşi seamănă cu violul, cu scuipatul în tramvai sau cu înjuratul la coadă. In cele ce urmează vom da câteva raţiuni pentru a demonstra că astfel de legi nu sunt nici necesare şi nici utile, dar şi că problema are multe faţete pe care mulţi le ignoră în faţa unor evenimente mediatice lamentabile în care apar cetăţeni plagiatori cu funcţii politice. Totodată se descrie un set de soluţii care sunt cu totul noi şi revoluţionare în acest moment atât pentru eradicarea plagiatului cât si pentru ecologizarea Internetului.

Un altfel de istorie…

Pentru cei care se consideră neinformaţi sau lipsiţi de prevederi legale specifice care privesc plagiatul este bine să se facă unele precizări. Primele prevederi legale care privesc şi plagiatul, fără să-l numească în mod explicit, apar în Legea Presei din 1862. La art.20 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 1932, analizată în mod exemplar în [1], se fac unele precizări care nu au mai dispărut niciodată din vreo prevedere care se referă la dreptul de autor:

„…Nu constituie o atingere a dreptului de proprietate literară:

1. Citaţiunile textuale a unor pasaje izolate din o scriere deja publicată în dările de seamă sau în studiile critice şi polemice ce se fac asupra acestei lucrări…”

Iar mai departe se vorbeşte despre condiţiile preluării:

„…4. … pasaje izolate… în întregime sau rezumate cu obligaţia arătării numelui autorului şi titlului lucrării din care s’a făcut reproducerea sau rezumarea…”

Este interesantă şi utilă analiza acestei prevederi. Ea apare în contextul recunoaşterii dreptului de autor.

Potrivit cazului general al dreptului de autor, titularul dreptului dispune de modul în care consideră asupra gestiunii operei sale. In mod firesc acest drept este limitat în timp. Cine doreşte să ia pasaje dintr-o operă aflată sub drept de autor este obligat să contacteze titularul dreptului şi să convină cu acesta modul în care preluarea sau prelucrarea operei sau producţiei de creaţie intelectuală de poate produce. Convenirea, chiar sub rezerva plăţii unor sume, nu scuteşte pe cel care primeşte dreptul, să menţioneze în mod explicit autorul şi titlul producţiei de creaţie scrisă din care s-a făcut preluarea sau reproducerea.

După încetarea dreptului de autor, orice persoană poate prelua sau reproduce pasaje dar obligaţia de a se menţiona în mod explicit autorul şi titlul producţiei de creaţie scrisă din care s-a făcut preluarea sau reproducerea se menţine.

Tot din art.20 menţionat apare forma de preluare adică „…pasaje izolate… în întregime sau rezumate …„ şi destinaţia oricărei preluări sau reproduceri: numai „… în dările de seamă şi în studiile critice şi polemice ce se fac asupra acestei lucrări…”. Cu alte cuvinte, preluarea fără tratare a unor pasaje dintr-o operă nu este permisă nici când dreptul de autor există, dar nici în momentul în care aceste drepturi nu mai funcţionează.

Ceea ce este de subliniat aici şi în acest moment este că orice preluare care nu respectă condiţiile menţionate apare ca o încălcare de etică şi nu de lege şi este cunoscută sub numele de „plagiat”.

Rezultă de aici că orice încălcare a legii dreptului de autor este în mod implicit şi un plagiat fără ca orice plagiat să fie în mod necesar şi o încălcare a legii dreptului de autor.

Ceea ce mai trebuie spus că această prevedere este prezentă în toate reglementările ulterioare în materie. Raportarea s-a făcut la nivelul anului 1932 spre a proba celor interesaţi că România nu a fost niciodată în afara lumii civilizate ca prevederi. Despre aplicarea legii însă…

De ce nu există asimilarea plagiatului cu furtul şi cine poate identifica plagiatul

Plagiatul este o încălcare a eticii creatorului şi presupune un grad ridicat de complexitate.

Plagiatul nu poate fi asimilat în mod simplu cu furtul şi nici cu simpla înşelătorie.

Prin plagiat se produc pe rând: i) o însuşire a unei proprietăţi; ii) o inducere în eroare a cititorului; iii) o deformare a realităţii privind contribuţia unei persoane la constituirea patrimoniului cultural al unei comunităţi oricât de mare sau de mică ar fi aceasta.

Faptul că pasajul preluat fără citare şi fără delimitare este publicat într-o nouă lucrare, sub o nouă identitate, care se atribuie unui nou autor face ca prejudiciul autorului autentic să fie imens şi ireparabil. Niciodată mulţimea de cititori care ia la cunoştinţă prin publicare de opera plagiată nu va putea fi convinsă că aceasta nu ar fi opera celui care se declară în mod mincinos drept autor.

Aici mai sunt de precizat nişte detalii aparent tehnice.

Primul aspect se referă la persoana care poate face identificarea unui plagiat. In mod paradoxal identificarea unui plagiat nu este apanajul unor „maşini de verificat plagiatele”, unor experţi în materie, ci unor persoane care ştiu să citească, care citesc şi care au memorie într-un domeniu de interes.

„Maşinile de verificat plagiatele” sunt doar nişte unelte care pot identifica mai eficient indicii ale unor posibile plagiate pe care cei care cunosc domeniul şi operele lui vor putea să le catalogheze ca atare.

Al doilea aspect se referă la momentul identificării unui plagiat sau a unei suspiciuni de plagiat. Plagiatul sau suspiciunea de plagiat nu se identifică la comandă. Plagiatul sau suspiciunea de plagiat se pot identifica la perioade semnificative de timp faţă de momentul în care producţia plagiată a fost publicată.

Este de remarcat că identificarea cu mare întârziere a unui plagiat nu are darul să-i reducă din gravitate. Din acest motiv, în cartea sa, Isoc precizează că plagiatul, ca faptă, nu se poate prescrie, nu se perimă, nu dispare, nu admite grade de gravitate. Mai mult efectul plagiatului se manifestă întotdeauna ca un viciu ascuns al operei scrise şi acest viciu poate fi identificat ulterior [2]. Mai mult, decât trăsăturile fapte de plagiat enunţate se pot face o serie de completări chiar mai tranşante. Astfel nici o autoritate nu este abilitată să absolve o suspiciune de plagiat. Din acest motiv suspiciunea odată deschisă sau pronunţată rămâne deschisă pentru toţi cititorii contemporani sau ulteriori. In acest fel orice decizie a unei autorităţii asupra unei suspiciuni de plagiat, dacă o astfel de decizie există, este numai posibilă şi niciodată definitivă.

O consecinţă firească a trăsăturilor plagiatului ca faptă este că prevederea unor sancţiuni este cu totul iluzorie întrucât aplicarea unei sancţiuni îndepărtează vinovăţia ulterioară asupra faptei.

Trebuie spus acum că existenţa unui plagiat identificat nu poate fi ignorată întrucât ea pătează tezaurul cultural din momentul aducerii sale la cunoştinţa publică. Revenirea la situaţia dinaintea publicării nu mai este practic posibilă.

Tot în aceste circumstanţe se poate justifica de ce tratarea plagiatului este posibilă prin prevenţie, adică identificare înaintea momentului publicării, sau prin publicitate, atunci când identificarea plagiatului s-a produs ulterior publicării producţiei de creaţie intelectuală scrisă.

Metodologic în [2] se mai justifică faptul că plagiatul este definit întotdeauna între două producţii sau opere de creaţie din care una autentică, anterioară şi una plagiată, ulterioară primei.

O istorie actuală…

In ciuda existenţei prevederilor legale la nivelul standardelor europene, România nu a fost niciodată o campioană a corectitudinii muncii creatorilor săi.

Plagiatul a fost şi este în continuare o permanenţă în cultura românească şi justificarea principală o constituie o educaţie precară şi insuficientă în ceea ce înseamnă respectul faţă de creator şi efectele muncii acestuia.

Din nefericire, s-a ajuns ca fenomenul plagiatului în România să atingă culmi greu de anticipat în ţările civilizate.

Peste fenomenul de plagiat în condiţii deosebite, România este atinsă şi de alte circumstanţe care sunt aduse odată cu globalizarea tehnologiilor de tratare şi propagare a informaţiei.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributor.ro