Maghiarii și românii: lecții din trecut. Și lecții de urmat

În 19-20 martie 1990, o agenție de presă din München organizează la Budapesta o întâlnire a intelectualilor din România și Ungaria cu convingerea că schimbările revoluționare recente din țara noastră constituie o șansă istorică pentru demolarea zidurilor seculare care separă poporul maghiar de cel român și pentru crearea punților solidarității între ele. La finalul întâlnirii, a fost adoptată o declarație comună prin care participanții și-au asumat, printre altele, continuarea dialogului sincer în vederea normalizării relațiilor dintre cele două popoare. În ciuda acestei inițiative promițătoare, s-au scurs de atunci 3 decenii și lucrurile par să fi rămas „încremenite în proiect”.

Dar acesta nu poate fi un argument în favoarea unei așa-zise incapacități constitutive sau insurmontabile a apropierii dintre români și maghiari. Dimpotrivă. În rândurile de mai jos voi încerca să arăt că astfel de inițiative au o vechime apreciabilă. Poate mai puțin cunoscut este aportul unor intelectuali maghiari la cultura română, începând chiar de la mijlocul secolului al XIX-lea. Cunoscătoare a limbii române, această elită a jucat un dublu rol: a transmis valorile culturale românești către maghiari și s-a străduit să-i familiarizeze pe români cu literatura și cultura maghiară. Articolul de față urmărește să prezinte date biobibliografice ale câtorva dintre militanții conviețuirii pașnice dintre națiuni. Parafrazându-l pe istoricul literar Gyula Dávid, exemplul lor „ne-ar putea lumina calea spre o anihilare a tensiunilor seculare de confruntare între istoricii români și maghiari” și nu numai. Într-o perioadă în care ideea de stat-națiune – cu apendicele său pernicios, naționalismul – ducea cu pași repezi întreaga Europă spre catastrofă, acești oameni reprezintă adevărate figuri de vizionari. Departe de a vedea în trecut motive de fractură între români și maghiari, aceste figuri sunt dovada că unitatea în diversitate reprezintă viitorul bătrânului continent.

Poetul Károly Ács (1829—1894) a fost primul maghiar traducător literar al poeziei populare românești. Ács s-a născut în anul 1829 în Kis Bankháza, comitatul Pesta, într-o familie cu origini sociale modeste. Urmează gimnaziul în Kúnszentmiklós, studii universitare de filosofie și drept la Kecskemét, promovează examenul de accedere în avocatură și devine funcționar comitatens. În 1848 tânărul Ács participă activ la izbucnirea Revoluției maghiare și organizeză o formație de gărzi naționale, faptă pentru care, după depunerea armelor de la Şiria, este închis. În 1852, Károly Ács este condamnat la moarte dar pedeapsa îi este comutată la 6 ani de temniță de cetate.

În timpul detenției, Ács învață limba română și traduce poezii populare românești pe care le publică apoi în anii 1856-1871 în diverse ziare și reviste, perioadă în care întreține legături cu conducătorii spirituali ai românilor pentru o apropriere româno-ungară. Articolul A román népköltészet (Poezia populară română) publicat în cotidianul Magyar sajtó (Presa maghiară) în 1857 a rămas mult timp unica sursă de informare pentru maghiari cu privire la poezia populară română. După eliberare Ács publică primul manual de conversaţie maghiaro-român, „Conversațiuni maghiare, germane, italiene, române, boemo-slovace și sârbe acasă și pe drum” și antologia Virágok a román népköltészet mezejéről (Flori alese de pe câmpul poeziei populare româneşti) care a fost prima prezentare în volum în limba maghiară a unor balade, legende si cântece populare celebre. În prefața ediției princeps (publicată în 15 septembrie 1858) poetul notează: „Cititorul ţine în mîini produsele poeziei populare româneşti — ale poporului cu milioanele căruia, aşa zicând, trăim sub acelaşi acoperiş —, ale poporului a cărui viaţă morală şi spirituală pînă acum am cunoscut-o şi am apreciat-o atât de puţin”1. În 1871, Ács traduce încă trei poezii populare românești, din care două fuseseră culese de „cel mai important poet al Moldovei și cel mai sârguincios scriitor al românilor”, Vasile Alecsandri.

De altfel, Ács a tradus în limba maghiară direct din „Poeziile populare ale românilor” publicate de Vasile Alecsandri în 1852. Potrivit lui Sámuel Domokos, activitatea de traducător din limba română a poetului maghiar a fost și o acţiune în „spiritul strîngerii frăţeşti de mână a lui Bălcescu şi Kossuth”. Drept urmare, antologia nu este importantă doar pentru domeniul istoriei literare, ci poate fi privită și ca o operă politică, ce a slujit prietenia popoarelor maghiar şi român2.

Conform unor mărturii, Károly Ács a întocmit inclusiv o antologie de traduceri din întreaga literatură română pe care, în 1865, a trimis-o spre publicare însuși domnitorului Al.I. Cuza, prin intermediul unui preot reformat din Bucureşti, Ferenc Koós. Manuscriul cuprindea întreaga poezie românească de până atunci însă a ajuns în mîinile lui Dimitrie Bolintineanu, iar după îmbolnăvirea poetului i s-a pierdut urma. Károly Ács se stinge din viață în anul 1894.

Scriitorul Ferenc Koós (1828-1905) s-a născut în 1828 într-o familie de iobagi din Magyarrégen, comitatul Mureș, petrecându-și copilăria într-un mediu multicultural, alături de copii români și sași. La 12 ani este elev servitor la Colegiul reformat din Târgu Mureș, pentru ca la izbucnirea Revoluției din 1848 să îl regăsim ca husar al lui Lajos Kossuth, participând la mai multe bătălii în Ardeal și Banat. În 1855, după absolvirea Colegiului este numit preot la București în special datorită cunoașterii limbii române, unde devine în scurt timp liderul spiritual al comunității maghiare. Jurnalist de tânăr, Koós se dedică traducerilor operelor românești: până în 1895 traduce 30 de povestiri și basme, preluate în special din culegerile sau operele lui Petre Ispirescu, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu sau Ioan Slavici. În 1860 Ferenc Koós a fondat și editat săptămânalul Bucuresti Magyar Közlöny (Monitorul Maghiar din București), „o foaie care să servească drept o curea de transmisie între maghiarii din Țara Mamă și cei răsfirați prin provinciile Române, să facă cunoscute provinciile Române, sistemul constituțional, obiceiurile precum și datele istorice referitoare la relațiile dintre națiunea maghiară și cea română”. Cât despre orientarea politică a publicației, aceasta milita pentru „înfrățirea popoarelor, în special a celor două națiuni învecinate”3.

Interesul lui Koós pentru cultura română a depășit simpla ipostază de colportor. În 1864 pastorul Koós scrie prima recenzie în limba maghiară a romanului lui Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi și noi”, apoi publică un studiu referitor la influența reformației asupra literaturii bisericești românești, urmat la rându-i de un articol dedicat istoriei actoriei din România. Apoi a publicat și două volume dedicate relațiilor româno-maghiare, Történelmi dolgozatok (Lucrări istorice) și Románia földrajza (Geografia României). Din 1870 ocupă funcția de director al Şcolii pedagogice din Deva, unde predă timp de trei ani istoria și geografia la clasele cu predare în limba română. În privința carierei, Koós a fost profesor la Sighet, apoi inspector școlar la Bistrița și Brașov. După pensionare este cooptat ca membru în comisii de bacalaureat la Brașov unde se bucură de respect în rândul elevilor și colegilor români, dar mai puțin apreciat de autorități și profesorii maghiari.

În 1894, Ferenc Koós, inspector școlar în pensie și consilier regesc, publică la Brașov împreună cu profesorul de gimnaziu Vasile Goldiș primul ABCdar„din care elevii școlilor poporale române să poată învăța vorbirea limbii maghiare”. Totodată autorii admit că doar „vorba vie a învățătorului este singurul mijloc prin care școlarul de altă limbă va putea să-și însușească întru câtva vorbirea limbii maghiare”. Deși a fost redactat conform planului ministerial de învățământ, manualul „nu poate servi spre altceva decât să fixeze oarecum treptele firești pe care are să calce învățătorul pentru a ajunge la țintă” și de aceea acesta „va vorbi cu școlarii săi ungurește, după cum mama lor a învățat să vorbească cu ei românește”, adică „fără etimologie, fără sintaxă, fără nici o regulă chiar”4. În același an Koós și Goldiș publică o carte de citire în care includ „o parte gramaticală pentru școlarii mai buni sau pentru acei școlari care din școala lor elementară voiesc a păși de-a dreptul în vreo școală medie”5. În 1905, Ferenc Koós trece la cele veșnice, în Brașov.

Inginerul Sándor Veress (1828-1884) s-a născut în 1828 în Sarkad, ca fiu al preotului calvin Ferenc Veress; urmează școala elementară în orașul natal, apoi liceul latin din Békés și Facultatea de drept ale cărei cursuri se suspendă în 1848 la izbucnirea Revoluției. Veress este chemat atunci la Șimleul Silvaniei de vicecomitele Crasnei pentru a fi învățătorul particular al fiilor acestuia, dar la scurt timp se înrolează ca voluntar în armată, devenind locotenent în subordinea generalului Bem. În 23 august 1849 tânărul ofițer depune armele în fața armatei turcești î

ntr-un sat din Oltenia. Sándor Veress se refugiază apoi la Vidin împreună cu alte 3000 de persoane în frunte cu Kossuth. Reușește să se angajeze croitor în Varna, dar urmărește și evenimentele politice, păstrând legătura cu ceilalți emigranți. În anul 1854 Veress ajunge translator la Constantinopol, iar cu banii strânși cumpără terenuri în Dobrogea. În 1858 ia calea Occidentului, începând studii de inginerie la Londra. Apoi, pentru scurt timp este căpitan în Legiunea maghiară din Italia, moment în care decide să se stabilească în România.

La 11 noiembrie 1859 Sándor Veress ajunge la București și i

mediat este angajat să măsoare moșiile familiilor Obrenovici, Ştirbey și Lahovary. Regele Carol îl însărcinează cu cadastrarea domeniului regal de la Sinaia dar și cu efectuarea măsurătorilor necesare proiectării primei linii ferate Turnu Severin-Craiova. Veress introduce pentru întâia oară metoda măsurătorilor prin triangulație, devenind prin aceasta fondatorul cartografiei românești. Se căsătorește cu Luiza Birizdó, originară din Békés, cu care va avea patru băieți și trei fete.

De-a lungul timpului petrecut la București, Veress s-a preocupat în permanență de întărirea încrederii reciproce și a respectului între români și maghiari. A publicat mai multe studii și cercetări despre națiunea română sau condițiile geografice ale României în publicații de limbă maghiară și română. A scris Románia története (Istoria României), rămasă în manuscris și păstrată la Biblioteca Academiei Maghiare de Ştiinte. În 1884 se stinge din viață și este înmormântat la București, atfel că nu a putut culege roadele faptelor sale decât prin opera fiului său, Endre Veress.

Istoriograful Endre Veress (1868-1953) s-a născut în 1868 în Békés, dar și-a petrecut copilăria la București. Fiul revoluționarului pașoptist Sándor Veress încă de când era elev de liceu nota tot ce găsea despre români în biblioteca tatălui său – un „bun istoric-geograf, cu multe scrieri despre Români” – precum și tot ce „citea despre Unguri în Biblioteca Centrală” astfel că și-a „întemeiat intuitiv o colecțiune din ce în ce mai sporită cu sutele de date și informațiuni privitoare la cultura acestor două popoare care viețuiau de veacuri unul lângă altul, fără să se fi cunoscut și înțeles destul”6.

La 16 ani, orfan de tată și cap al familiei, Endre Veress se va muta cu întreaga familie la Cluj, absolvind aici studiile secundare și Academia Comercială. În acești ani îi este publicat primul articol cu temă românească, într-un ziar local din Cluj. Student în istorie la Facultatea de litere din anul 1891, Veress vede „întâia dată hrisoave și mai cu seamă scrisori domnești (scrise de diaci unguri)” și decide să își facă din ele „o colecție de copii privitoare la relațiile dintre Ardeal și Țările Române necunoscute în destul după publicațiunile existente”7. Între 1894-1896 este bursier al Institutului de paleografie din Viena, apoi efectuează cerecetări sistematice în arhivele din Budapesta, București, Viena, Berlin, Varșovia și Moscova.

Își începe cariera în 1898 ca profesor la Deva și redactor al Anuarului Societății de Arheologie și Istorie din județul Hunedoara. În 1905, Veress se întoarec la Cluj unde se va ocupa ani întregi cu aranjarea arhivei Muzeului Ardelean din Cluj, în cadrul căreia înființeaza o secție specială de ordine și directive administrative tipărite în limba română, primite de guvernul Ardealului de la Viena sau emise de acesta. Cel mai vechi ordin găsit a fost emis de Maria Tereza și tipărit în 1744 la Cluj în tipografia academică iezuită. În anul 1915 este numit în funcția de expert în relații bilaterale maghiaro-române la Ministerul Culturii și Intrucției Publice de la Budapesta, apoi funcționar la Ministerul de Externe până în 1921, anul pensionării.

În 1922, Endre Veress publică la Budapesta primul volum din colecţia Román-Magyar Könyvtár (Biblioteca Româno-Maghiară), în prefaţă cu o prezentare a operei lui Vasile Alecsandri. În introducerea colecţiei, Veress scrie următoarele: „Această «Bibliotecă» nouă doreşte să prezinte în limba maghiară şi să facă cunoscute cele mai alese opere ale literaturii române“8. Nu reușește să tipărească întreaga colecţie însă ministrul cultelor și artelor de la București, Alexandru Lapedatu, îl însărcinează cu prelucrarea documentelor privind relațiile culturale româno-maghiare, fapt concretizat în colecția „Bibliografia română-ungară. Românii în literatura ungară și ungurii în literatura română”, apărută cu sprijinul Fundației Regele Ferdinand I în anii 1931 și 1935. Bibliograful maghiar a avut „o mare mulțumire de suflet” când „Onoratul Comitet al Fundațiunii Regele Ferdinand I” a admis să îi tipărească inclusiv colecția în 11 volume „Documente privitoare la Istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești”, în anii 1929-1939. În introducerea primului volum Endre Veress nota următoarele: „Pornească deci în lume – cu ajutorul lui Dumnezeu – publicațiunea aceasta nouă, menită a lăți cunoștințele istorice, geografice și etnografice ale trecutului Românilor, precum și ale raporturilor dintre ei și popoarele cu care au trăit împreună dearândul veacurilor, în rău și bine, cum le-a fost hărăzit de Soarte!9”. Endre Veress decedează în 1953 la Pécs.

Istoricul literar Árpád Bitay (1896-1937) s-a născut la Budapesta în 20 iulie 1896: părinții săi – originari din comitatul Trei Scaune – sosiseră în cea de a doua capitală a monarhiei dualiste pentru vizita expoziției milenare! După școala primară își va continua studiile ca bursier al Eparhiei romano-catolice, iar în 1915 absolvă ca șef de promoție Liceul teologic din Alba Iulia. Imediat este încorporat și trimis pe frontul din Italia, unde suferă de pe urma unui atac cu gaze toxice, fapt ce îi va afecta sănătatea pe tot parcursul vieții.

Bitay începe studiile în drept la Cluj, pe care le finalizează în 1919 la Debrecen. Un an mai târziu îl găsim ca profesor la școala romano-catolică de fete Marianum din Cluj, iar în 1923 obține licența în istorie și limba română la Facultatea de litere unde a fost influențat de profesorii Sextil Pușcariu, Alexandru Lapedatu, Nicolae Drăganu, Ioan Lupaș și Silviu Dragomir, cu care păstrează legături și după absolvire. Preocuparea sa predilectă a fost cercetarea confluenței spirituale româno-maghiare astfel că în 1922 Árpád Bitay publica A román irodalomtörténet összefoglaló áttekintése (Privire de ansamblu asupra istoriei literaturii române), cu „scopul să pun în mâna publicului cititor maghiar educat o cărticică cu ajutorul căreia să se familiarizeze cu întreaga literatură română și detaliile acesteia, cu principalele epoci, cu perioadele sale de dezvoltare și cu scriitorii săi cei mai importanți”10. Sextil Pușcariu, după ce a primit un exemplar din acest volum, îi scria următoarele: „Dă-mi voie să te felicit pentru această lucrare, în care izbutești să dai pe scurt o sinteză justă a istoriei literaturii române. Cartea d-tale e întâia scriere bună de acest soi într-o limba străină: informație bogată, privire clară, reliefare bună”11.

Anul următor, motivat de o necesitate practică Bitay scrie Rövid román nyelvtankülönős tekintettel a hangváltozásokra, o scurtă gramatică a limbii române cu scopul de a „iniția cititorul maghiar erudit, cunoscător al limbii latine, în esența, structura și tehnica limbii române” dar și pentru a-i „facilita însușirea rațională și rapidă a limbii române”12. Manuscrisul a fost trimis și lui Nicolae Iorga, răspunsul marelui istoric fiind edificator: „Cartea d-tale e din cele mai bune și urez ca ea să ducă între conaționalii d-tale cunoștința sufletului nostru care n-a fost și nu e străin, de o înțelegere cu sufletul adevărat al poporului d-voastră, așa cum se exprimă într-o frumoasă și bogată literatură”13. Iorga organiza la Vălenii de Munte încă din 1908 cursuri de vară în special pentru învățătorii și profesorii din afara granițelor, iar din anul 1923 este invitat și Bitay să susțină conferințe despre literatura maghiară, evenimente importante din istoria maghiarilor sau despre diferite personalități din Ungaria. Până în 1937, Árpád Bitay va participa la toate edițiile aceștei școli de vară, susținând peste o sută de prelegeri.

În anul 1924, Bitay publică mai multe articole în limba română, printre care o cercetare a studiilor lui Gheorghe Lazăr, Ioan Lemény și ai viitorului episcop Vasile Moga la Liceul romano-catolic din Cluj; o primă poezie pastorală a lui Gheorghe Şincai, nepublicată până la acea dată; contribuții la viața lui Nicolae Milescu Spătarul; date inedite despre viața lui Gheorghe Buitul, primul român care a studiat la Roma; sau un text depre dicționarul în zece limbi al lui Calepinus și filologia românească14. Profesorul clujean susține și o prelegere despre istoria maghiarilor și relațiile frățești la o conferință anuală a Ligii Culturale. Anul următor Bitay traduce volumul biografic al lui György Kristóf dedicat lui Mór Jókai cu prilejul aniversării a 100 de ani de la nașterea marelui romancier. Volumul îi este dedicat lui Alexandru Lapedatu „Ministru la cultelor și artelor, a Cărui înțelepciune de bărbat de stat – pe lângă reprezentarea Tragediei Omului a lui Madách – a făcut cu putință și apariția acestui studiu”15. În 1926 Lapedatu efectueză o donație către Erdélyi Irodalmi Társaság (Societatea Literară din Ardeal) în cuantum de 30.000 lei, ceeea ce face posibilă inclusiv apariția în 1928 a antologiei de poezii românești a lui Árpád Bitay16, Műforditások román költőkből (Traduceri literare din poeţi români).

Numit în funcția de prim-ministru la 28 aprilie 1931, Nicolae Iorga înființează în subordinea sa un Secretariat de stat pentru minorități și îl numește pe Bitay consilier al prim-ministrului însărcinat cu conducerea departamentului responsabil cu minoritatea maghiară. Partidul Maghiar primește cu rezerve această nominalizare, dar pentru că era vorba doar de o „funcție tehnică” și nu de una politică nu se opune. Cu toate acestea, se pare că Partidul Maghiar ar fi preferat ca această funcție să-i fie oferită de guvern, iar ocupantul să fie desemnat de conducerea partidului. În paralel Árpád Bitay a fost viceprimar al municipiului Alba Iulia iar din 1929 profesor de limba română, latină, germană și istorie la Seminarul teologic romano-catolic din Alba Iulia, unde era invitat periodic de ASTRA pentru a ține conferințe despre istoria relațiilor culturale româno-maghiare. În 1937 decedează în urma unei comoții cerebrale.

Istoricul Zoltán I. Tóth (1911-1956) s-a născut în 1911 în Vîrșeț (Banatul Sârbesc) într-o regiune cu numeroase valențe multietnice: români, maghiari, sârbi sau germani. Tatăl său era originar din Tormac (Banatul Românesc). Tânărul Tóth urmează studiile primare și medii la Liceul piarist din Timișoara, iar în 1929 promovează cu succes examenul de Bacalaureat care, începând din acel an, trebuia susținut în limba română. După absolvire este invitat de Eparhia reformată din Oradea să predea cursuri de istorie și geografie în limba română la școlile confesionale. În 1933 Zoltán I. Tóth absolvă Facultatea de Teologie Reformată din Cluj iar după un an obține licența și în istorie la Universitatea Regele Ferdiand I unde profesorii Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu, Silviu Dragomir, Emil Panaitescu dar mai ales Ştefan Meteș, directorul arhivelor din Cluj au jucat un rol important în formarea sa. I. Tóth era profesor la Liceul reformat din Satu Mare atunci când a optat definitiv în favoarea unei cariere de istoric, cercetător al istoriei românilor. În 1937 obține o bursă de studii la Paris, prilej pentru a începe studiile doctorale la Sorbona. Din cauza izbucnirii războiului, lucrarea de seminar despre corespondența lui Nicolae Bălcescu cu Alexandru Golescu sau teza de doctorat „Românii din Transilvania și opinia publică franceză din secolul XIX” rămân doar la stadiul de manuscris. Zoltán I. Tóth este rechemat în țară în 1939, unde își preia catedra de la Satu Mare până în 1941 când este numit cercetător-bibliotecar la Biblioteca Universitară din Cluj. Din 1942 este cercetător științific la Institutul Ştiințific al Transilvaniei din Cluj unde coordonează elaborarea unei bibliografii privind istoria naționalităților din Ungaria, apoi este transferat la Budapesta unde devine doctor-docent iar mai târziu membru la Academiei17.

În 1946 I. Tóth își publică teza de doctorat susținută cu doi ani mai devreme la Budapesta, Az Erdélyi román nacionalizmus első százada 1697-1792 (Primul secol al naţionalismului românesc ardelean) prin care „a încercat să prezinte, pe baza mărturiei surselor, procesul de conștientizare națională a românilor” iar „adevărul pe care l-a obținut nu coincide cu rezultatele consacrate ale istoriografiei, nici ale celei maghiare, nici ale celei românești”. În prefața lucrării, I. Tóth notează: „Pe pământul Ardealului trăiesc alături de multe secole, într-o inseparabilă conviețuire, românii, ungurii și sașii. Savanții lor au scris de multe ori istoria patriei lor mai restrânse; dar, ca o tristă realitate, ei au reușit să încadreze doar propria lor națiune în istoria patriei. Abia în zilele noastre am reușit să înțelegem că istoria Transilvaniei poate reprezenta istoria comună a celor trei națiuni”18.

Să fi fost acest „abia în zilele noastre” o dovadă de aderare oportunistă la teza stalinistă a „națiunilor conlocuitoare”? Posibil, dar puțin probabil. De-a lungul anilor, Zoltán I. Tóth a continuat să publice studii, în care abordează în aceeași notă optimistă șansele unei reale reconcilieri între români și maghiari. Iată doar câteva exemple: „Evoluția ideii de unitate națională la români până la 1848”, „Românii din Transilvania în secolul XIX”, „Nicolae Iorga și istoria română a secuilor”, „Formarea conștiinței naționale române oglindită în cronicile muntene și moldovene”, „Referințe române în istoriografia maghiară”, „Gerontius Cotorea și deșteptarea conștiinței naționale în Transilvania”, „Acte privind reconcilierea națională în anii 1848-1849”, „Planul de împăciuire româno-maghiară a lui Nicolae Bălcescu”, sau „Mișcări țărănești în Munții Apuseni”.

La sfârsitul anilor ’40, profesorul I. Tóth ajunsese la următoarea concluzie: „Maghiarii și românii nu se înțeleg deoarece nu se cunosc. Încă și azi opinia publică maghiară este predispusă să minimalizeze poporul român, să-i desconsidere istoria sau să considere că ea nu există. Este cert însă că mai nou a crescut interesul și stima pentru poporul român și deja sunt mulți cei care ar dori să cunoască mai îndeaproape istoria și cultura română, dacă necunoașterea limbii nu ar constitui un obstacol”19.

În primele luni ale anului 1956, Editura Academiei Republicii Populare Române decide să traducă volumul lui I. Tóth Parasztmozgalmakaz Erdélyi Érchegységben 1848-ig (Mișcările țărănești din munții Apuseni până în 1848). Predilecția regimurilor comuniste pentru interpretarea în cheie socială a trecutului este evidentă în acest caz. De altfel, în Ungaria, această lucrare fusese distinsă încă din 1952 cu premiul Kossuth iar autorul a fost ales membru al Academiei maghiare de științe. Dar asta nu scade cu nimic din meritele lucrării. Despre această lucrare istoricul Andrei Oțetea susținea că „e menită să însemne o dată importantă în istoria relațiilor culturale româno-maghiare”20. La rândul său, Zoltán I. Tóth reținea următoarele: „Credința mea este că nimic nu contribuie la o mai bună conviețuire a poporului român cu cel maghiar decât dezvăluirea adevărului istoric la cel mai înalt nivel omenește posibil”21.

Citeste intreg articolul si coemtneaza pe contributors.ro