Maniheisme, sofisme și alți demoni filosofici

Am primit textul urmator de pe adresa de email a Facultății de Filozofie, text semnat de mai multi profesori ai facultății:

Multe lucruri se pot spune despre domnul Gabriel Liiceanu, profesor pensionat al Facultății de Filosofie, Universitatea din București (UB), dar sub nicio formă acela că nu ar fi un scriitor de talent și un retor plin de patos. Nu degeaba a fost invitatul permanent al unui curs desfășurat anul trecut în Facultatea de Filosofie, curs care a urmărit relația dintre filosofie și literatură, pornind de la Musil, Kafka și alți mari scriitori. Onorând cu prezența domniei sale cursul realizat de doi dintre colegii noștri (Dana Jalobeanu și Cătălin Cioabă), Gabriel Liiceanu a avut prilejul să-și cartografieze „continentele insomniei” în fața studenților aceleiași Facultăți de Filosofie de care se arată, azi, atât de nemulțumit. Poate tocmai acest curs de Filosofie și literatură i-a (re)deschis venerabilului profesor gustul pentru ficțiuni în relație directă cu facultatea noastră. Dacă ținem cont de fapte, o asemenea supoziție ar fi, însă, la fel de nefondată precum multe dintre judecățile emise de domnia sa într-un veritabil foileton de aventuri și atacuri „filosofice” demarat în 2019: o „Urzeală a tronurilor”, cu clanuri și intrigi meșteșugite, în care încadrarea bine controlată, descrierile alerte, hiperbolice pe alocuri, parțialitatea diegetică, punerea în scenă a tensiunii, dezvăluirea etc. au luat-o mult înaintea datoriei oricărui filosof – aceea de a căuta adevărul.

Amicus Plato, sed magis amica veritas

Probabil v-ați plictisit de cât de des intelectualii utilizează această formulă. Dar, pentru a nu priva pe nimeni de șansa de a-și forma propria opinie legată de problemele Facultății de Filosofie, pe care Gabriel Liiceanu le-a tot narativizat (din datorie, dezinteresat, așa cum o cere imperativul categoric…), de-a lungul ultimelor luni (atât în emisiuni de televiziune și intervenții video online, cât mai ales pe platforma Contributors), vrem să completăm imaginea parțială rezultată și să oferim unele chei de înțelegere, lăsând judecățile în seama fiecăruia.

Într-un prim articol, Gabriel Liiceanu aducea în vizor o invitație (anulată) pe care un profesor emerit al facultății, Vasile Morar, a adresat-o lui Petre Roman și Tudor Brateș pentru a participa la o discuție despre Revoluția din 1989. Cei doi, pe care profesorul Liiceanu îi prezintă drept „urmăriți penal pentru «infracțiuni contra umanității»” (probabil aveau atunci calitatea de suspecți, acum ei nu mai sunt printre învinuiții din dosarul Revoluției, al cărui rechizitoriu a fost înaintat instanței de curând), erau invitați în cadrul unui curs despre Violență și terorism, ca participanți la Revoluție. Libertatea academică permite invitarea chiar și a unor personaje controversate, mai ales când acest lucru se face cu acordul studenților. Poate că aceștia doreau să vadă și să adreseze pe viu întrebări celor doi participanți la zilele de teroare ale Revoluției. Ce cale mai bună de a cunoaște un om, de a-i descoperi firea, există pentru un student la Filosofie? Și-ar fi putut face o opinie, fie ea și parțială, dacă libertatea academică ar fi fost respectată. Presiunea publică fără precedent, indusă de articolul domnului Liiceanu, a funcționat așa cum era de așteptat și de neacceptat: din dorința de a proteja facultatea de orice scandal, profesorul în cauză a renunțat la invitații blamați. Rămânem cu neadevărul flagrant propagat prin titlul acelui articol: „Petre Roman și Teodor Brateș îi învață pe studenți Etica la Universitatea din București”. Ar fi fost foarte greu să se întâmple așa ceva, din mai multe motive: nu există un curs denumit Etica (există cursuri de Introducere în etică, Teorii morale sau Etică aplicată), invitații la cursuri nu predau, iar studenții nu se lasă învățați în mod pasiv. Cu atât mai puțin studenții din ciclurile masteral și doctoral. Unde era, atunci, „imoralitatea” celui care făcea posibilă o discuție liberă, critică? În culoarea albastră a ochilor profesorului atacat? În relația glacială (ca să folosim un eufemism) dintre domnii profesori Liiceanu și Morar, de-a lungul celor mai bine de 20 de ani în care au fost colegi de catedră, după ce se aflaseră, în perioada de dinainte de 1990, sub tutela aceluiași maestru, profesorul Ion Ianoși? Într-un alt moment al Urzelii, domnul Liiceanu spune că „se fură etica” prin invitarea în cadrul cursurilor a unor personaje precum fostul președinte Ion Iliescu sau Petre Roman. E destul de greu să furi ceva ce se află în lumea noumenală, Ion Iliescu a fost o singură dată în vizită, la susținerea unei teze de doctorat (la care vom reveni mai jos), iar cursurile de etică sunt multe și diverse în facultate. Etica nu este sub monopolul nimănui, chiar dacă unii dintre noi ar vrea să-i excludă pe ceilalți de la acest (închipuit de ei) sacerdoțiu.

Într-un al doilea articol (denumit „Draci peste tot (I)”, într-o vână apropiată de cea a poeziei de stradă) Gabriel Liiceanu continuă seria dezvăluirilor despre fostul său coleg de catedră, Vasile Morar. Accentul acum pică pe presupusa incapacitate a acestuia din urmă de a coordona doctorate. Pentru a proba această judecată evaluativă, domnia sa se concentrează pe un anumit caz: teza lui Ioan Vulpescu (senator, fost ministru al Culturii din partea PSD), coordonată de profesorul Morar, la a cărei susținere în ședință publică a participat și Ion Iliescu. Asupra acestei teze planează suspiciuni de plagiat. În urma sesizării Consiliului facultății de către colegul nostru, Cătălin Cioabă, s-a luat decizia unanimă ca plângerea domniei sale să fie înaintată Comisiei de etică a Universității – cea îndreptățită să judece cazul, conform reglementărilor în vigoare. Cum ar putea cineva înțelege, de aici, că nu tratăm cu atenția cuvenită cazurile de fraudă academică? Ca orice proces, și acesta durează. Domnul Liiceanu se plânge că diavolul ar fi inventat termenul „similitudini” ca să „spălăm” plagiate. Ne îndoim, însă, că tocmai domnia sa (nevoit să se confrunte, în propria carieră, cu această acuză descalificantă) nu înțelege că un plagiat necesită o analiză temeinică pentru a fi confirmat, că aceasta e atât tehnică, precum și interpretativă, că trebuie întrunită o serie întreagă de condiții pentru a putea declara o lucrare academică drept plagiat. În plus, tocmai de la doamna Emilia Șercan (cea căreia îi dedică textul) ar fi putut afla despre fabuloasa taxonomie a plagiatului și despre modul în care se procedează în astfel de cazuri.

Respectul pentru reguli

Apetența pentru termenul etică este remarcabilă la domnul Liiceanu (cuvântul apare de cel puțin 30 de ori în ultimele trei texte, de întindere medie). Etica împarte cu filosofia politică un interes predilect pentru norme și reguli. Nu la fel de limpede este, însă, și interesul fostului nostru coleg pentru promovarea dreptății. De mai multe ori, în ultimele trei texte, dar și în emisiunea de la Realitatea TV, din februarie, domnia sa a avut o serie de reacții emoționale evident exasperate atunci când se invocau regulile și procedurile. Cu toate că acestea dau formă vieții sociale, că ele fac posibilă cooperarea, sau că instituțiile, ca mănunchi de reguli, sunt fundamentale pentru o existență democratică și pentru împărțirea dreptății, am văzut cum regulile și procedurile au fost fie eliminate din discursul domnului Liiceanu, fie ocultate sau invocate selectiv, în măsura în care puteau sluji scopurilor sale. Când vrem să aflăm cine a fost în comisia de doctorat a domnului Ioan Vulpescu, e bine să apelăm la legea accesului la informații publice. Dar când e să calculăm, procedural, punctele adunate de un candidat la un concurs sau să acceptăm că prin lege o comisie de concurs e suverană în privința desfășurării lui, atunci regulile sunt oculte, dușmănoase și trebuie (parțial) uitate. Fostul ministru Daniel Funeriu are „procedural dreptate”, n-ai ce să-i faci, dar decanul facultății, Romulus Brâncoveanu, doar invocă „în neștire” „proceduri” (scris chiar așa, derogativ).

Suspiciunea față de proceduri poate fi justificată, cu condiția să le înțelegi mecanismul și scopul și să poți argumenta valid că ambele sunt inechitabile, lipsite de corectitudine etc. Dar suspiciunea doar față de anumite proceduri și preferința pentru anumite criterii în defavoarea altora, fără a expune publicului întregul set de criterii, te îndepărtează de la orice sens intersubiectiv acceptat al eticii, glisând într-un primejdios subiectivism. Imparțialitatea și echilibrul sunt greu de atins în actul judecății, dar merită încercat. Îți poți manifesta scepticismul cu privire la faptul că regulile în vigoare ar produce performanță academică, ar îmbunătăți selecția de profesori, ar pedepsi și preîntâmpina frauda academică etc. Însă nu acesta pare a fi scopul campaniei pe care o duce în numele eticii Gabriel Liiceanu: domnia sa e suspicios că membrii facultății complotează, cu ajutorul regulilor, să atragă doar colegi inferiori intelectual și profesional. Oare tot așa au rămas, în continuarea cursurilor domniei sale și cu „binecuvântarea” sa de coordonator de doctorat, doi profesori care duc, astăzi, mai departe înțelegerea fenomenologiei în facultatea noastră?

În două rânduri (2011 și 2019), Gabriel Liiceanu a luat o poziție publică vehementă cu privire la cine anume ar trebui să câștige un concurs didactic de la Facultatea de Filosofie în timpul desfășurării concursului, adică înainte de validarea rezultatelor, exercitând presiune mediatică asupra membrilor comisiei de contestații, ai consiliului facultății, ai comisiei de avizare a concursurilor Senatului UB și asupra membrilor Senatului UB în integralitatea acestuia. În același context, a afirmat în mod fals că era vorba despre competiții desfășurate între un candidat „intern” și unii „externi”, în condițiile în care, la primul concurs incriminat, toți cei trei candidați obținuseră licența și doctoratul la Facultatea de Filosofie, iar în cazul din acest an, trei dintre cei patru candidați erau absolvenți și doctori ai facultății noastre. Mai mult decât atât, de fiecare dată, domnul Liiceanu s-a axat pe un singur criteriu de evaluare, afișând un dispreț fățiș față de regulamentele în vigoare (elaborate de universitate sau de minister), cât și față de practicile academice unanim recunoscute, potrivit cărora decizia comisiei de concurs, în astfel de cazuri, este una multicriterială, care trebuie să țină seamă de numeroase și diverse criterii de evaluare (competență în raport cu specificul postului, experiență în munca directă cu studenții, în organizarea de activități de specialitate, și multe altele). Greu de înțeles cum asemenea acțiuni ar putea să nu fie socotite incorecte moral și inadmisibile de către profesorii foști sau actuali ai oricărei universități prestigioase din lume.

Neînțelegerea apelului la reguli e specifică și celor care se consideră, într-un mod magic, aleși. Ei pot stabili fără tăgadă ce e drept și ce nu e, cine face binele și cine e dincolo de bine și de rău, pot face un apel către cei din jur să le îmbrățișeze viziunea morală, fără a dovedi în vreun fel caracterul ei nearbitrar. Ethos și patos, de mână, merg spre inimile cititorilor.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro