Marius Ghincea: America are o teorie a victoriei în Ucraina

Săptămâna aceasta am intrat în cea de-a treia lună a acestui nou episod activ al războiului ruso-ucrainean care a început în 2014, odată cu anexarea Peninsulei Crimeea și declanșarea conflictului secesionist din estul Ucrainei de către Federația Rusă. Încă de la început, Statele Unite și aliații săi europeni au jucat un rol foarte important în economia conflictului, încercând să îl descurajeze pe Vladimir Putin și să ofere sprijin autorităților de la Kiev și poporului ucrainean. Cu toate acestea, nu era clar dacă Statele Unite au o „teorie a victoriei”, o înțelegere a ce ar constitui un sfârșit dezirabil al războiului ruso-ucrainean. Acum se pare că, în sfârșit, America are o teorie a victoriei și a început deja să ia măsurile pentru a o face realitate.

Deși anticipată cu săptămâni înainte și anunțată preventiv de administrația de la Washington, începutul invaziei rusești în Ucraina a provocat un șoc politic și emoțional în întreaga lume, dar în special în Europa și America de Nord. Reacția imediată a liderilor europeni și americani a fost de condamnare morală și politică a invaziei pe care chiar ei o prevesteau și pentru care, din păcate, se pregătiseră mult prea puțin. Dar nimeni nu s-a așteptat la ce a urmat. În loc de o invazie rapidă rezultată cu o victorie fulgerătoare a unei puteri imperiale renăscute, realitatea ne-a oferit o surpriză de proporții. Surpriza a început încă de la mesajele lui Zelenski, liderul ucrainean, cum că nu părăsește capitala și că va lupta împotriva invadatorului rus. Aceasta este ilustrată cel mai bine într-o reacție cel mai probabil apocrifă a președintelui ucrainean la o ofertă de evacuare cu sprijin american: „The fight is here; I need ammunition, not a ride.”

Surpriza ucraineană

În loc de sprijinirea ucrainenilor prinși într-o luptă de gherilă de mici dimensiuni cu o putere ocupantă care controla majoritatea țării, Statele Unite și Occidentul s-au trezit că de fapt ucrainenii nu doar că au hotărârea de a se apăra, dar că au și capacitatea de a bloca invazia rusească și de a pune piedici serioase planurilor Moscovei. Asta s-a datorat, în parte, surprinzătoarei slăbiciuni și dezorganizări a invaziei rusești. Reacția imediată a Statelor Unite și a Europei a fost condusă de o logică emoțională, produsă de taifunul informațional descătușat de ucraineni, și de predispoziții normative. Cu o opinie publică mobilizată de mesajele lui Zelenski, un comunicator de război extrem de eficace, și cu dorința de a nu lăsa o democrație să cadă pradă dorințelor imperiale ale Moscovei, SUA și UE au impus cele mai drastice sancțiuni impuse vreodată împotriva unei mari puteri. Sancțiuni care fuseseră impuse anterior doar unor state marginale în sistemul internațional, precum Venezuela, Coreea de Nord, Iran sau, recent, Afganistan.

Contrar aparențelor și diverselor teorii ale conspirației, comportamentul strategic al Occidentului a fost condus mai degrabă de o logică afectivă, de emoții și de „dorința de a face ceva”, după cum comenta un înalt oficial american în timpul unei întâlniri recente la Washington. America și Europa trebuiau să facă ceva, nu putem să asiste pasive la încălcarea ostentativă a ordinii de securitate din Europa, a legislației internaționale. Nu puteau sta degeaba când o democrație europeană – cu oameni blonzi, cu ochii albaștri, după cum comenta un jurnalist occidental – este invadată mișelește de o mare putere condusă în mod autoritar. Ceva trebuia făcut și s-a făcut. S-au adoptat sancțiuni, s-au propus și adoptat rezoluții, s-au impus liste negre și s-au emis comunicate și pronunțat discursuri de condamnare. Sub presiunea străzii, a partenerilor de pe flancul estic și al valului emoțional, Occidentul a reacționat puternic. Desigur, unele dintre aceste măsuri erau deja în pregătire, precum pachetele inițiale de sancțiuni coordonate între Washington și Bruxelles, dar nici dimensiunea și nici reacția ulterioară nu era așteptată sau predictibilă. Rezistența ucraineană i-a luat prin surprindere și pe Occidentali, nu doar pe ruși. Iar asta s-a văzut cel mai clar în faptul că Statelor Unite i-a lipsit o teorie a victoriei. Nu avea o imagine clară a scopului final din spatele măsurilor pe care le adoptă și a întregii abordări cu privire la Ucraina și Rusia. Trebuiau să facă ceva și au făcut, dar nu era clar care era finalitatea acestora. De ce facem ceea ce facem?

Care ar fi finalitatea pe care am dori să o obținem? Aceasta este întrebarea cu care Julia Friedlander, unul dintre cei mai importanți experți americani pe economic statecraft, și-a început intervenția la o discuție ce avea loc la mijlocul lunii martie la Washington. Și este o întrebare esențială, pentru că statele implicate în competiția internațională trebuie să înțeleagă de ce fac ceea ce fac. Ce urmăresc, la nivel specific și general. Iar acest lucru nu este întotdeauna evident, mai ales când mecanismele de producere a expertizei și de operaționalizare a ei sunt fie gripate sau pur și simplu au nevoie de timp pentru a lucra. Iar acesta era cazul Statelor Unite în primele săptămâni de după începutul invaziei. Ajutăm Ucraina, da, izolăm și punem la pământ economia Rusiei, da, dar cu ce finalitate? Vrem un armistițiu, vrem o retragere completă din Ucraina, vrem o schimbare de regim la Moscova? Nu era clar ce dorea administrația americană, pe lângă obiectivul specific și imediat de a oferi sprijin economic, militar și moral ucrainenilor. Dar cu ce finalitate?

Acest lucru este explicabil de răsturnarea premiselor pe care probabil se bazase planificarea americană. Dacă americanii au plecat de la premisa general acceptată că Rusia a reușit să își reformeze și reconstruiască armata și că poate acționa extrem de rapid pentru a-și atinge obiectivele politice, atunci răsturnarea acestor premise duce la derută. Ce se întâmplă? De ce e Rusia atât de slabă? Cum pot ucrainenii să le facă față atât de bine? Ne-au păcălit rușii atât de bine pe parcursul ultimului deceniu încât planificarea noastră strategică s-a bazat pe premise false? Ce probabil a urmat după ce aceste întrebări au fost ridicate a fost o perioadă de reflecție și reconfigurare a planificării strategice americane. America a realizat că lucrurile stau de fapt altfel și că are oportunitatea nesperată de a scăpa de un mare ghimpe în costă, care îi limita opțiunile.

De ce facem ceea ce facem? America are o „teorie a victoriei”

La sfârșitul vizitei recente la Kiev, Lloyd Austin, secretarul apărării al SUA, a făcut un comentariu cu privire la mizele americane în Ucraina. Acesta a declarat că Statele Unite vor „să vadă Rusia slăbită până la punctul în care să nu mai poată face lucrurile pe care le-a făcut în Ucraina.” Comentariul este extrem de ambițios și belicos, reprezentând un afront direct și fără ocolișuri la statutul de mare putere al Federației Ruse. Este echivalentul unui mesaj prin care America îi spune Rusiei că va face tot ce poate ca la sfârșitul acestei povești să nu mai aibă loc la masa marilor puteri.

Totodată, mesajul lui Austin cu privire la mizele americane în America reprezintă și semnalul că America și-a clarificat preferințele și că planificatorii din Foggy Bottom și Arlington au schițat deja o „teorie a victoriei”. America știe de ce face ceea ce face! America vrea să macine capacitatea militară convențională a Rusiei până la punctul în care NATO să nu o mai perceapă ca o amenințare serioasă. Asta, în schimb, îi va permite Americii se își concentreze atenția și resursele pe probleme mai stringente strategic, în Indo-Pacific. Pentru asta trebuie să macine continuu resursele convenționale ale Rusiei, prinsă într-un război de uzură în Ucraina, unde este nevoită să își folosească proporții din ce în ce mai însemnate din puterea convențională. Dacă teoria victoriei a SUA în Ucraina reprezintă măcinarea puterii convenționale a Rusiei până în punctul în care nu mai constituie un actor de luat în seamă din punct de vedere convențional, atunci trebuie să te asiguri că ucrainenii au cu ce măcina. Făina nu se face singură, ai nevoie de o moară.

Pentru ca ucrainenii să poată măcina eficace puterea convențională rusească, au nevoie de cantități imense de arsenal militar din ce în ce mai bun, care să forțeze Rusia să își mobilizeze și mai multe resurse pentru a putea ține pasul și pentru a nu fi complet învinsă în Ucraina. Cum faci asta? Trimiți ucrainenilor absolut tot ce au nevoie pentru a rămâne în luptă, pentru a limita invazia rusească și pentru a distruge cât mai mult și cât mai eficient resursele convenționale ale Rusiei. Ucraina are un buget pentru apărare de aproximativ șase miliarde de dolari pe an, iar președintele american, Joe Biden, tocmai a cerut Congresului SUA alocarea a unui nou ajutor pentru Ucraine de 33 miliarde de dolari, din care 20 de miliarde sub forma unor ajutoare militare. Asta se adaugă altor ajutoare de alte miliarde de dolari alocate de la începutul invaziei și la care se adaugă ajutoarele militare în valoare de sute de milioane sau chiar miliarde de dolari și euro oferite de statele europene. Doar suma de 20 de miliarde de dolari reprezintă aproximativ o treime din cheltuielile militare ale Rusiei de anul trecut. Pentru a putea măcina puterea convențională rusească, ucrainenii trebuie să aibă cu ce o măcina și SUA se asigură că o să aibă tot ce are nevoie.

Este important de notat aici și faptul că alocarea semnificativă a ajutoarelor militare a început, la modul serios, abia după ce au apărut semnalele că SUA au, în sfârșit, o teorie a victoriei în Ucraina. A clarificării că SUA știe de ce face ceea ce face. Și pare că face ceea ce face pentru a elimina cât mai mult din capacitatea convențională a Rusiei. Asta nu înseamnă că SUA nu au oferit asistență militară încă de la început, dar dimensiunea asistenței militare anunțate în ultimele zile este de o mărime cosmică comparativ cu ce era oferit în primele săptămâni ale conflictului. America s-a decis ce vrea să obțină de pe urma acestui conflict și asigură resursele pentru a o face.

Cu ce implicații?

Evident, o strategie de măcinare a puterii convenționale rusești are implicații directe asupra calității, duratei și impactului conflictului. Dintr-o perspectivă umanitară, costul direct este purtat de milioanele de refugiați, fie interni sau internaționali, care își pierd casele, care mor și care își văd agoniseala de-o viață dusă pe apa sâmbetei. Este moral, este just? Desigur că nu este, dar conflictele militare nu au fost niciodată juste sau morale, întotdeauna au produs durere și pierderi umane. Dintr-o perspectivă economică, implicațiile sunt importante. Prețurile la energie nu vor scădea, siguranța lanțurilor de producție și livrare a produselor de larg consum continuă să fie puse la îndoială, securitatea alimentară a sute de milioane de oameni care depindeau de grânele din Ucraina și Rusia este amenințată.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro