Mărul niutoniano-ainștainian (a1)

Scuze agresivei miliții a grămăticilor ortografi (mândru bastion al intransigenței despotice), chiar de înghit și ignor înjurăturile sale de bulan bățos. Căci îi înghit/ignor epatarea atât în numele supremației sfintei pronunții și fonologii (însemnând pricepere neuronală prin intermediul nervilor auriculari), cât și grație opțiunii de-a fi în favoarea lizibilității bietei române vorbite actual. Așa făcându-se că scriu niutonian și aiștainian ca atribut adjectival, deci substantivez și articulez tot ce intră-n sens și simț comun, urmând a scrie politicos (Newton sau Einstein) doar când mă refer la persoane și nume proprii, respectând originalul scrierii specifice mamelor, taților și culturilor unor inși magistrali. Scurt pe 2: prefer a scrie pe șleau românesc, nicidecum submisiv față de fudulii snobi normativi, împietriți mental în vetuste reguli doar fiindcă le servesc atitudinilor lor autoritariste. Altminteri, cui nu-i place: sănătate și-un praz verde! Cu toate că oricine-i nelegat la ochi și urechi ar putea sesiza că lectura scrisului cât mai apropiat de pronunțarea acustică amuză, creează plăcere, simpatie, atașament, prieteșug pur. Care efecte nu-s de ici-colo, ci suficient de convingătoare pentru nu puțină lume bună și poporănime onestă.

Deci scuze (nr. 2/la pătrat) – de data asta fiindcă, iată, fu musai să explic/introduc subiectul așa cum o făcui –, însă dădui un pic cu mopul prin ocolul de prag al intrării doarece chiar tre să vă împărtășesc o revelație. O descoperire științifică. Asta dacă antropologia participativă și sociologia empirică pot fi considerate și admise, cu voia dvs, drept științe. Cu toate că, de fapt, ce mă interesează de-adevăratelea e exclusiv ca ele să devină conștiințe.

Cum bine știe orice ex-școlar, numitul Newton Isaac a descoperit gravitația hodinindu-se binemersi prin ședere-ntr-o rână, de nu chiar tolănit tot pe spate, sub un pom fructifer numit popular măr. De livadă sau pădureț, nu importă. (Oricum era treabă edenică, omul fantazând, picotind sau visând, poate bând, fumând sau mestecând ceva, înțelegeți: fără inspirație geaba transpirație.) Însă abia după ce un nenorocit de fruct corespunzător, deja mort-copt, și-a dat drumul din creangă cu gând să devină putregai, să se descompună, să fixeze niscai sâmburel în pământ și, poate-poate (0,01% șanse cu +/–) să germineze, din nefericire însă pocnindu-l drept în cap pe omul nostru dat în paște de inteligent, așadar abia atunci (mai exact după) d-lui Newton i s-a deschis și ultima ceakră, cea zisă a-nțelegerii spontan-integrale sau a revelației, pricepând și formulând ceea ce se numește și-n ziua de azi „legea gravitației”. Exprimată prin aceea că Forța e un fel de constantă ge în raport cu mase obiectuale ivite la diverse distanțe sau proximități. Chiar și din aparent simpla ecuație matematică putându-se realiza că printr-un măr picând pe iminenta verticală sus/jos, așa a sfârșit mare parte a științei antice și medievale, așa a debutat știința (și conștiința) modernă. La rându-i urmând a fi revoluționată sub observația geniului ainștainian numit Einstein, altă viziune și teorie despre fizica lumii, omului, vieții, ce încă ne călăuzește cu mare folos, ba pare că ne va călăuzi și-ncreți creierul o bună bucată de vreme și de-acu-nainte.

Tot cum știe orice semidoct, savantul din urmă a avut revelația (zisă „a relativității”) tot grație unui obiect neînsuflețit, adică tot a unui fel de (să-i zicem alegoric) măr, pe nume tramvai. Căci vehicolul cu care tot mereu mergea și mergea Einstein, se deplasa-n legea lui (și-a circulației urbane) schimbând viteze. Deplasarea acestui „măr” de tablă zdrăngănitoare (să nu-mi ziceți mie că-n țărișoarele germanofone absolut toate vagoanele erau unse bine și nu zdrăngănea niciun tramvai!)… Deci deplasarea nu mai era de genul studiat anterior, sus/jos, ci față/spate ↔ nainte/napoi, efectuându-se adicătelea exclusiv pe horizontală. Și-așa, datorită acestei preumblări (pe fereastră vagonului se vedea nu doar spațiul stând locului cuminte, ci și fulguranta relație dintre spațiul și timpul modificat prin viteze), de unde genialul savant a identificat o cu totul altfel de gravitație/antigravitație, hai să-i zicem orizontică, la concret spațio-temporală. Cu nițică exactitate, a identificat corelația directă (ba chiar și interșanjabilitatea sau alchimia transmutării) dintre energie și masă. Și zisu-i-a Einstein: E = mc². („La pătrat” – sper că se vede/-nțelege, nu?) Altă formulă pe cât de aparent simplă pe-atât de complexă/superdeșteaptă-n esență, astăzi asumată chiar și de pruncii de grădi, de-aia și putând fi văzută mâzgălită cu cretă ori cariocă școlară pe pereți, asfalt, garduri. Eee (adică energia), este sau cel puțin poate fi masa (o valoare nu foarte departe de volum, vom vedea cum), la rândul ei accelerată cu oarecare putere, de preferință dublato-triplată exponențial și accelerată preferabil prin vid (în cazul de față detaliile din urmă necontând; cum nu contează nici că mai e pe-acolo și-o fracție și niște radicali, despre care poate-i mai bine s-o lași baltă, că dacă ești prea deștept riști să fii dintre marele capete care-n final de carieră vor recunoaște c-au priceput prost viața și-s curat ratați).

Acuma, că tot v-am refamiliarizat cu ce știați demult (unii mult mai bine, sper, precis alții mult mai prost – sorry!), să revenim la oile/oaia pe care-o reprezint chiar moa, umil subsemnat ori suprasemnat (funcție de macheta ziarului care acceptă sau refuză prezentul text), căj doară promisu-v-am a vă confesa taman o relativ mare revelație relativă. La concret: în calitate de mic și neînsemnat subiect observator al obiectelor observate, tot grație privirii de pe după parbriz și tot un „măr” în deplasarea orizontală față/spate, remarcat întâmplător nu mai mult de 2-3 ori, fură îndeajuns ca să-mi dea de rumegat mental, până ce (poc/trosc/evrika!) pricepui (ceva).

Mai la concret narativ (de-mi permiteți). Se făcu cum se făcu că, undeva/cândva, având a staționa așteptând grațios pe oarecine, la orele augural-aurorale ale dimineții, din curtea în care sălășluia unul din holdingurile municipale de salubrizat urban ieșeau pe poartă, îndreptându-se agale chiar înspre ochii mei, grupulețe și grupulețe de muncitorese specifice. Cândva numite măturătoare, chivuțe, gunoierese, gozorese (azi știe cucu cum le-o mai spune, că deși i-ar putea duce capu, toți se tem să le zică deja salubritoare sau salubrizese). Așadar femei/doamne: puține filiforme, cu fețe parcă obosite, de nu chiar triste, cele mai multe însă vesele. Și cam toate având în frunte, volubilă, vacilă, perorând energic și voios, cu voce de la medie sonoră tot în sus intensiv, câte una dintre cele ceva mai solide. Corpolente chiar. Apropiindu-se tot mai mult și disipându-se chiar în spate-mi, aceste atomice mulțimi anatomico-sociale (tot câte-un „măr” de tip, știți voi, Unu Multiplu), se amplificau mișcător și dispăreau atât vizual cât și acustic, dându-mi de reflectat. Și-anume fix după admirabila lege probabilistică și după pe deplin consacrata lege a hazardului, sugestibilă paremic prin româneasca sintagmă „unde dai și unde crapă”. Fapt obiectiv care s-a materializat în propriu-mi gând sub forma: oare de ce-ntotdeauna un grupuț, fie mișcat, fie așezat, este dominat și condus de către o persoană bine făcută, solidă, idealmente pogană? Oare toate doamnele mai slăbuțe să fie negreșit deprimate sau submisive? Și-oricât de inhibate-ar fi, oare chiar să n-aibă și ele ceva de spus, de comentat, de comunicat, plâns și mărturisit, colegelor proprii?… Le-am văzut și aparent certându-se, aruncându-și etichete și vorbe, petite măscări. Însă tot cu ton și receptivitate familiară, amiabilă, solidară chiar, tot niciodată înafara regulii aritmetice: una bucată locutor-șef, restul tăcând cuminți, una bucată flecărind, dând ton și ordine, restul achiesând supus, executându-se de era cazul. Constatarea empirică rămânând cum că persoanele plinuțe caută, preferă, obțin și profesează glasul mai ferm și constant dominant, cu clare atitudini de lider autoritar, greu de întrerupt și de neascultat; totodată observând și că însăși jovialitatea și chiar șarmul multor glume provin (parcă studiate, vizate și reușite prin stil) tot din gura, prezența și prestanța făpturilor cu gabarit impozant. Drept pentru care am tras concluzia că Einstein, nici mai mult nici mai puțin, a avut o dreptate (vorba gramaticii române) „mai mult ca perfectă”. Adică la mijloc e-o chestiune de relativitate și mai extinsă decât ceea ce-n fizică s-a numit „relativitatea generalizată” (dusă fiind până-n extremele cunoașterii cosmosului și ale atomului), deoarece se aplică și-n sens omenesc, social, ba chiar și antropologic sau sociogonic. E fapt, pare-se, de Natură in integrum.

Pe scurt de tot, iată cam cum devine treaba. Chiar de nu ești un primitiv de tip Kretschmer, tot ai văzut cu ochi liber (ai auzit cu urechi vrei-nu-vrei destupate, ai pipăit fie și-orbește) faptul că oamenii se împart în două categorii simple și clare. Și-anume: bine făcuți, de la atletici hăndrălăi până spre obezi, respectiv filiformi, postați de soarta biologică la răscruce de vânturi. Pe-nțeles poporan: mari și mărunți, grăsuți și slăbănogi. Primii (inversez pentru-a favoriza măcar simbolic defavorizații): subțiri ca leațul de gard și sugerând instinctiv neîncredere, adesea complexați și timizi, cu tentații egal ipohondrice și schizotimice, nesiguri pe sine, gesticulanți și labili. Ăștialalții: plini de sine, joviali, placizi și-așezați. Chiar dacă cei din urmă își datorează majestuozitatea kilogramică vreunei boli gen dezechilibru hormonal, deși mai adesea e vorba de infatigabilul gurmandism compulsiv numit bulimie, cu condiția să nu fie pesimiști rău (sau oblomoviști urlând despre spleen si suicid gotic zăcând toată ziua la pat), babanele lor trupuri sugerează inconștientului colectiv bunăstare, sănătate, viitor scurt însă fericit. Și cad majorității cu tronc, atrag și seduc, par simpatici, demni de afiliere, companie, lidărșip. (Asta e, cum ziceam, un sumar scurt. Nu-i așa că problema merită dezvoltarea convingătoare?…)

În chip firesc oamenii se simt bine în pielea lor. Dar percep (irațional, abisal, instinctual, arhetipal) că se simt și mai bine, respectiv tot mai bine, dacă și cresc, se dezvoltă, se umflă, se-augmentează, sporesc fizic. Extensiunea prin înălțare (creșterea verticală) ni se oprește relativ devreme și e aproape imposibil de forțat ulterior. – Citeste restul articolului pe Contributors.ro