Mascariciul neconspirationist

Cui îi este dor de măscărici sau de bufon? Este igienică nostalgia pentru ironia ludică și ”nebună” față de putere? A formula, cultural vorbind, substanța și funcțiile multiple ale figurii măscăriciului în istorie este un reflex autonom al lumii savante, de la antropologi, până la istorici ori critici literari. Poate fi un mare noroc să găsești răspunsuri la întrebarea de ce și cum un bufon ori un măscărici poate avea forța universalității. De la monografia extrem de savantă a lui Hermann Reich, Der Mimus (Berlin, 1903) multe volume se vor fi scris încercând să circumscrie rațiunile unui personaj ce stârnește simultan, explozii de râsete și meditații profunde. Este o figură care poate fi atât distinctă de un actor, acrobat, musician, povestitor, poet, jonglator, cât și fiecare dintre aceștia laolaltă. Bufonii, măscăricii sau clownii apar aproape oriunde, oricând, din Grecia antică până în China, de la ostiacii Siberiei orientale până la indienii Pueblo din sud-vestul Americii. Nu toți au rolul de a construi exclusiv o atmosferă destinsă, de amuzament ori entertainment. Ei pot fi mult mai intim insinuați în corpul multifuncțional al unei culturi, amplu studiați în secolul al XX-lea de către antropologi: ceremonii tribale (Ainu, ostiaci, yakut, etc.), rituri de procreere (indienii Creek), magie și sexualitate (indienii Zuni), ceremonii asociate cultului morții (papuașii Kiwai). Indienii Pueblo au generat chiar o societate a clownilor, instituție ce fluctuează între funcții de manevră a puterilor supranaturale și jocuri strâns legate de fertilitatea masculină. Literatura de gen este extrem de amplă.

Cui i-a picat în mână, bunăoară, volumul Beatricei K. Otto, Fools Are Everywhere. The Court Jester Around the World va ințelege că, aparte caracterul evaziv și aluziv al unui jester, există multe alte trăsături ce universalizează această figură, cea a măscăriciului. Propunem o scurtă notă de lectură în marginea unui interviu mai vechi al său, dialog care explică importanța unui subiect precum funcțiile măscăriciului, tratat ca figură excentrică și ludic-lucidă la curțile regale sau împărătești, atât în ambient european cât și ”oriental” (e.g. China, India, Orientul Apropiat). Măscăriciul are libertatea de a oferi un sfat, de a critica sau comenta un eveniment politic, încrederea și bunăvoința fiind nota constitutivă a relației dintre rege și el; mai apoi, dreptul de a vorbi liber îl distinge de colegii săi, miniștri ori membrii ai aparatului administrativ ori a curții regale, afirmă Beatrice Otto. În același ton, scriitoarea arată că tendința măscăriciului este aceea de a-și oferi opiniile ori criticile într-un mod strălucit, inteligent, cu simțul umorului, excentric, mereu în căutarea unor forme de exprimare indirectă, neapărat dublată de candoarea unei ignoranțe aparente; o voce ludică și liberă cu puternic contrast între condiția sa socială umilă și servilismul aristocratic. El, măscăriciul este nebunul ce se joacă cu focul fără a se arde. Este o nebunie tratată cu respect, o nebunie memorată secular de cronici și pagini literare, o nebunie tratată cu admirație și afecțiune, o nebunie ce ironizează puterea dar nu o amenință. Măscăriciul, mărturisește B. Otto, își poate risca viața dar nu produce revoluții; mesajul măscăriciului este ireverențios, dar nu conspiraționist. Atât în Extremul Orient, cât și în Indii ori în Europa medievală și renascentistă, măscăriciul cocoșat sau pitic este același nebun ce-și formulează abil provocările, criticile, ironia direcționată impotriva situațiilor anormale sau iraționale ale puterii. Când puterea nu se mai simte ironizată, când nu mai are bunăvoință și nu mai poate cocheta natural cu umorul lucid, între altele, ar putea să asculte ce spune Buhlul:

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro