În mintea unui conspiraționist

Starea de panică a omului actual are ca efect o permanentă tensiune (deopotrivă lăuntrică și socială) a iminenței dezastrului de care acesta caută să se elibereze.

O vedem, acum cu războiul din Ucraina, dar – practic – s-a văzut în fiecare moment de criză (politică, economică, sanitară etc.): o bună parte din populația țării e, în cel mai bun caz, reticentă, dacă nu de-a dreptului rezistentă față de măsurile comune ce se impun în asemenea situații. Simplu fapt că statul (în frunte cu reprezentanții săi, aleși de populație) sau logica uniunii și-a alianțelor din care facem parte (după ce ne-am dorit să facem parte din ele) ne cheamă la o acțiune comună e motiv de suspiciune. Iar aceasta se exprimă sub forma unei gnoze care, deși ia forme diverse în funcție de circumstanțe, are – în linii mari – aceeași structură: autoritățile nu vorbesc niciodată în numele unor realități și/sau obiective comune cu populația de rând, ci în doar în numele intereselor grupului sau a castei pe care o reprezintă (aceea a oamenilor puterii și ai bogăției). Scopul lor nu e acela de-a arăta, ci cel de-a ascunde și, în jocurile de putere ale acestei caste, oamenii obișnuiți nu sunt nimic altceva decât ”carne de tun” și ”masă de manevră” care e folosită în mod cinic și, apoi, abandonată fără scrupule. Din acest ”circ al groazei” – consideră mentalul public – nu există decât o singură scăpare: apelul la un ”frate” mai puternic decât toți asociații intereselor oculte, în speță Dumnezeu, care ne va trimite în istorie un ”mângîietor”, adică un personaj încărcat cu valențe soteriologice, care ne va salva de puterea ”ocultei”. Așteptarea ”liderului providențial” e – adesea – cea care deschide calea tiraniei.

Aceasta e, redusă la esența ei, gândirea conspiraționistă: omul care o împărtășește știe că ceea ce vedem (în media sau în spațiul public) nu e decât iluzie și joc al aparențelor. El nu are încredere în nici o autoritate umană, pentru că toți oamenii sunt supuși ispitei intereselor proprii. Ca atare, singura atitudine posibilă față de orice discurs public e suspiciunea. Rezistând imperfecțiunii umane, el se încredințează unei perfecțiuni de alt ordin, care – deja – se exprimă în speranțele și în credința lui ”și a cărei împărăție”, atunci când va veni, îi va face dreptate și le va arăta tuturor că el, umilul dar și curajosul om al lui ”nu”, a avut (întotdeauna) dreptate.

Faptul că putem numi aceste lucruri nu înseamnă că le-am înțeles și, ca atare, nu deschide calea spre o posibilă marginalizare a lor în sfera publică. Sigur, se poate face (și e bine să se facă) fact-checking, să se descompună poveștile conspiraționiste și presupusele lor ”dovezi” să fie puse în contextul din care gândirea gnostică le abstrage. Totuși, metoda aceasta nu duce la rezultate semnificative dintr-o rațiune foarte simplă: teoria conspirației e exact ca un virus (sau ca o celulă canceroasă): ea mută în permanență. Narativul ei ultim e cel pe care l-am prezentat în paragraful anterior, dar în forma lui generică pot cădea o mulțime de istorii. În discursul media unele funcționează mai bine, altele mai puțin. Cele ”care merg” se selectează de la sine și, apoi, se dezvoltă căpătând varii accente în funcție de persoane și de context. Cum spunea Wittgenstein: poveștile conspiraționiste au ”un aer de familie”, însă – altminteri – circulă liber. Toate mizează nu atât pe o explicație comprehensivă, cât pe jocul cu spaimele omului comun care – indiferent de nivelul lui de cunoaștere – e chemat să creeze și să devină coautor al ”poveștilor de succes” ce alimentează tiparul conspiraționist.

Pentru a le înțelege succesul, s-ar cuveni să facem un drum în amonte. Spuneam că elementul definitor al oricărui narativ conspiraționist e suspiciunea față de discursul oficial. Cu mai bine de un veac în urmă, Mark Twain spunea: ”Dacă președintele iese și declară ceva, prima mea bănuială e aceea că minte. Dacă îl confirmă și Congresul, atunci sunt sigur că minte.” Ceea ce pe vremea marelui scriitor suna a vorbă de duh, astăzi pare o constatare banală pentru majoritatea cetățenilor din democrațiile funcționale. Neîncrederea în declarațiile oficiale nu e nimic altceva decât un simptom al crizei reprezentativității în majoritatea țărilor lumii. Oamenii nu se mai simt reprezentanți nici de oferta politică, nici de politicienii care ies din urne. În mod tradițional, oamenii politici – și, în particular, cei cu atribuții înalte în stat – aveau o funcție precisă: ei erau chemați să decidă asupra direcțiilor de viitor ale destinul țării lor. Or, astăzi există o dublă percepție în virtutea căreia sunt supuși oprobiului public. Mai înainte de toate, datorită supra-expunerii de care beneficiază în media (și care acționează ca o lupă – ce deopotrivă mărește și deformează), oamenii politici sunt adulați, judecați și, inevitabil, sancționați pentru toate scăpările lor umane. Faptul că profită de funcție (în special pentru a se îmbogăți), viața dublă (sau multiplă), nepotismul, corupția, indolența, viciile, nehotărârea sau, dimpotrivă, încăpățânarea, mediocritatea, impostura etc. sunt expuse cu detalii ”șocante”. În ciuda a ceea ce pare, viața oamenilor politici e mai puțin o viață de acțiune, cât mai curând un soi de postumitate a celor care au fost ”condamnați în efigie” de vindicta populară. Poate de aceea unii dintre ei chiar ajung să facă lucruri care – la începutul carierei – le păreau reprobabile.

Totuși, această viziune poujade-istă e parțială: în ziua de azi opinia publică tinde tot mai mult să le retragă oamenilor politici creditul atributului lor definitoriu – capacitatea de a decide. Lipsit de ea, personajul public devine actorul unei piese îndoielnice în care – conștient sau nu – e instrumentat de forțe la discreția cărora se află și pe care nu le poate controla în nici un fel. Statutul lui, care îl face invidiat de ceilalți muritori (și care e mereu sanctuarizat de legi în beneficiu propriu), e văzut astfel ca plata unei obediențe ce trece peste limitele a ceea ce lumea consideră acceptabil. Pe scurt, oamenii politici ar fi mercenarii instrumentați de forțe (mai mult sau mai puțin) oculte, care decid, din umbră, ceea ce ”reprezentanții poporului” traduc în discurs public. În felul acesta, autoritatea lor – care e dată de putere, adică (literalmente) de capacitatea de a face ceva pentru societate – este compromisă și toată prestația lor e lecturată sub semnul imposturii. Oricât am fi dispuși să credităm viața politică a lumii democratice sau angajamentul unui om sau altul, trebuie să recunoaștem că, aici, e și un sâmbure de adevăr. Oamenii politici de azi nu mai au, precum semenii lor din trecut, capacitatea de a influența în mod direct toate aspectele vieții cetățenilor. Lucruri care țin de dezvoltarea tehnologică sau de economie ne afectează într-o măsură mai mare decât deciziile politice și sunt – în bună măsură – în afara bătăii acestora.

Tehnologia și economia sunt supuse unui mecanism neutru, dar – adesea – mai constrângător decât autoritatea politică: piețele. Acestea nu sunt nimic altceva decât logici darwiniste, capabile să producă evoluție, dar fără a o ordona potrivit unei perspective finaliste. Cu toții vedem schimbarea care se produce în sfera tehnologică și în cea economică, însă nimeni nu e capabil să deceleze sensul acesteia și, implicit, să-i anticipeze viitorul. Genul acesta de schimbare fără un sens precis ajunge să semene – în percepția publică – din ce în ce mai accentuat a derivă primejdioasă. Cu atât mai mult cu cât el accentuează, la o scară tot mai mare, clasicul principiu schumpeterian al progresului prin distrugere. Fiecare nouă tehnologie (care antrenează și mișcarea piețelor – și încă la nivel global) – în procesul de înlocuire a celei vechi – distruge habitudinile (inclusiv pe cele sociale) pe care aceasta l-a creat și-i lasă pe drumuri pe profesioniștii ei. Sigur, în egală măsură, noile tehnologii crează locuri de muncă, însă, pe de o parte ele nu sunt destinate prioritar perdanților vechii tehnologii, pe de alta, ritmul schimbării a devenit atât de rapid încât potențialii beneficiari ai oricărei tehnologii aproape se suprapun cu potențialele ei victime. În acest carusel extrem de rapid și fără centru, fiecare ajunge – odată trecută fascinația adolescentină a noului – să se simtă în primejdie. Multiplicată la scară națională și internațională, această percepție personală a primejdiei ia forma panicilor colective.

Așa se face că oamenilor politici de azi li se cere exact ceea ce ei nu (mai) pot oferi: stabilitatea. Aceasta n-ar fi nimic altceva decât conservarea bunăstării actuale a fiecăruia, dublată de perspectiva creșterii ei. Din păcate, așa cum spuneam, logica schumpeteriană a progresului bazat pe destrucție ne pune, pe toți, în bizara situație de a trăi – simultan – realitatea a două realități contradictorii: pe de-o parte e cât de se poate de adevărat că viața noastră noastră nu a fost niciodată (dacă nu mai bună, măcar) mai facilă decât acum; pe de alta cu toții simțim că această prosperitate e extrem de precară și cu cât ea crește, sporește și nesiguranța stabilității ei. ”Bătaia din aripi a fluturelui din Shanghai”, sau o ”lebădă neagră” apărută de niciunde ne pot face să pierdem – aproape instantaneu – totul. Unul din rolurile tradiționale ale statului – faptul de a garanta proprietatea individuală – este din ce în ce mai problematic. Vreme de câteva decenii, angoasa acestei instabilități a fost ocultată de promisiunea oportunităților pe care le atrage deopotrivă înnoirea tehnologică și globalizarea economică. Mai înainte de toate, atunci – în anii ’90 – deopotrivă mutațiile tehnologice și procesul modializării economice păreau a constitui logica însăși a istoriei și, ca atare, erau încărcate cu sens. Finalitatea lor părea a fi deopotrivă emanciparea tuturor oamenilor de sărăcie și de dictaturi, precum și constituirea unei armonii universale în care să domnească pacea bazată pe prosperitate.

După 30 de ani a devenit manifest că situația prezentă e departe de a cadra cu acest ideal: așa cum spuneam, nici schimbările (tot mai frecvente) din domeniul tehnologic, nici intrarea în circuitul piețelor globale a noi și noi actori (state, organisme supranaționale, companii, fonduri de investiții etc.) nu schițează nici un traseu de viitor previzibil. Ba mai mult, multiplicarea permanentă a acestor actori generează confuzie și sugerează o mișcare haotică exact acolo de unde așteptăm o direcție de viitor. În altă ordine de idei, am asistat în aceste ultime decenii la contrariul a ceea ce constituia gloria celor precedente: în speță la prăbușirea centrului deopotrivă economic (ca middle class), social (al partidelor moderate de dreapta și de stânga) și cultural (al omului civilizat). Existența unui centru puternic era, până nu demult, cea mai eficientă garanție împotriva tendințelor radicale. Or, ceea ce constatăm la ora actuală e creșterea permanentă a fenomenului de polarizare: a averilor, a privilegiilor și a educației (la care se adaugă polarizarea economico-geografică), care are ca efect creșterea nemulțumirii depeizaților globalizării, al căror număr sporește mereu. De unde, alături de caruselul schimbărilor de tot soiul, o stare de revoluție latentă care amenință în orice clipă să se actualizeze (fie sub forma războiului civil – cum am văzut-o chiar în ”democrații consolidate”, fie sub cea a războiului efectiv). Toate acestea, nu fac decât să sporească orizontul panicilor omului contemporan.

Dar lucrul cel mai grav este acela că, din ce în ce mai mult, totul e lecturat, sub semnul panicii, ca o amenințare. Fără îndoială, la acest fapt contribuie media, pentru care dramatizarea situațiilor comune, exagerarea, distorsionarea, promvoarea senzaționalului și a scandalului au încetat a mai fi figuri retorice, devenind conținut care marginalizează tot mai mult informația. Logica audimat-ului face ca exploatarea panicilor să devină ”politică editorială” în toată ”lumea liberă” (în restul țărilor planetei dominând propaganda), astfel că orice subiect de interes public să le fie livrat cetățenilor sub semnul catastrofei iminente. Singura modalitate de a contrabalansa acest apocaliptism o reprezintă tehnicizarea în exces a comentariilor menită a sugera ”imparțialitatea” și ”obiectivitatea” acestora. Astfel, o mulțime de lucruri care țin de domeniul cotidanului (cele legate de locuire, alimentație, utilități publice etc.) au ajus să fie înfățișate, polar, fie sub specia dezastrului (accidente, violențe de tot soiul, catastrofe naturale sau umane, crize, corupție etc.), fie sub cel al unor serii decifrecontabile (buget național, aport european, variații bursiere et alii), cel mai adesea decontextualizate. Nici cifrele (inteligibile doar în logica specialiștilor statisticii), la fel ca iminența dezastrului, nu favorizează înțelegerea situației în care oamenii se află. Trăind în permanență în orizontul unei tensiuni ce tinde spre paroxism, neavând acces decât la cifre și tabele care nu-i spun nimic, omul contemporan se adâncește în angoase și caută o explicație a cauzelor panicilor care-l bântuie în fragmentele de cunoaștere de care dispune sau pe care le poate procura – rapid – din media (mai ales din cea electronică).

În majoritatea cazurilor, aceste explicații personale nu sunt nimic altceva decât modalități proprii de articulare a unor prefabricate istorice. Unul din procesele cele mai stranii ale lumii în care trăim îl reprezintă suprapunerea dintre revenirea religiosului și democratizarea opiniilor personale. În ciuda faptului că vorbim mereu de ”rolul Bisericilor” sau de ”renașterea credinței”, în fapt, acel ceva la care asistăm e – mai curând – o formă postmodernă de secularizare a religiei. Căci, în vremea ei de glorie, aceasta se baza pe asimilarea unui corpus (oricât de rudimentar) de precepte și, mai ales, pe o practică, împărtășită comunitar, a unor ritualuri fundamentale. Modernizarea și democratizatirea au avut ca efect nu doar școlarizarea de masă, ci – în egală măsură – valorizarea opiniei individuale. O societate democratică e una alcătuită din cetățeni, a căror opinie se bazează pe convingeri și alegeri subiective. Estomparea dogmei și a ritualului au ca efect – în Occidentul modern – investirea formelor religioase (inclusiv a vocabularului bisericesc) de subiectivitate. Astfel că religiozitatea contemporană nu mai are în centru formatarea cultică a cotidianului, ci descompunerea credinței în credințe subiective. Așa se explică glisarea permanentă a spiritualului spre varii domenii de ”revrăjire” a vieții de zi cu zi: tehnici orientale, homeopatie, self-help-uri, psihologii edulcorate, fitness etc.

Toate acestea vor să spună că credințele individuale și conspirațiile sunt multiple (adesea incompatibile între ele), iar pentru a le putea discerne calea cea mai eficientă e aceea de-a urmări marile lor teme comune. Starea de panică a omului actual – pe care-am descris-o (sumar) mai sus – are ca efect o permanentă tensiune (deopotrivă lăuntrică și socială) a iminenței dezastrului de care acesta caută să se elibereze. Schimbarea permanentă și fără reguli (a cărei accepțiune a alunecat dinspre progres înspre progresism) se vrea temperată de revenirea la solul ferm al stabilității, înțeleasă ca ”re-conectare” cutradiția. Problema acesteia din urmă o reprezintă faptul că înțelesul ei e la fel de neclar ca cel al progresismului. Ceea noi suntem tentați să numim, astăzi, ”tradiție” e, în fapt, un construct al modernității. Sub avalanșa, amenințătoare, a news-urilor cotidiene cu toții avem tentația de-a ne construi un refugiu stabil în care simplitatea regăsește candoarea copilăriei. Așa se nasc tot soiul de ”tradiții” pe care oamenii generațiilor trecute le-ar privi cu perplexitate. Problema noastră e aceea că avem – grație progresului științei (și în mod particular a tehnicii de calcul, cu mijloacele ei de stocare a informației) – acces la varii elemente care constituiau viața strămoșilor noștri, însă, dincolo de nostalgie, nu mai avem nici o cheie de înțelegere a acelei lumi. ”Tradiția” pe care noi o contruim nu e, de cele mai multe ori, decât un patchwork pe care-l luminează opusul prezentului pe care-l trăim: o lume în care domină stabilitatea, nu schimbarea permanentă; credința, nu neîncrederea, bucuria, nu angoasele etc. Această lume ideală devine un principiu reglator, în virtutea căruia tot ceea ce ne ea dat a experimenta în cotidianitate stă sub semnul declinului. (Ceea ce l-ar putea face pe un psiholog să constate că, în vremurile recente, bipolaritatea s-a banalizat.)

Ce e cu adevărat interesant în partajarea acestei perspective e faptul că ea nu e îmbrățișată doar de oamenii cu puține cunoștințe (și, adesea, și acelea culese pe orizontala ecranelor pe care surfează). E limpede că omul care are puține elemente ale cunoașterii – și și mai puține reguli de ordonare a lor – e tentat să le conecteze între ele bazându-se pe propria lui opinie (sau pe felul în care media pe care o consumă îi induce o stare pe care el o consideră ”propria lui opinie”). În această logică, cu cât faptele cunoscute pot fi reduse mai mult la câteva pattern-uri, legate de convingeri subiective, cu atât mai mult omul în cauză va avea tendința de a crede că perspectiva lui, care ”le leagă pe toate”, e una universală. Teoria conspirației nu e nimic altceva decât o explicație universală cu o ”cheie” simplă: cineva (o entitate metafizică, un grup, o persoană) conduce lumea și tot ceea ce vedem nu e nimic altceva decât o țesătură de iluzii pe care doar privirea (investită de ”altă cunoaștere” a) ”aleșilor” o străbate pentru a vedea ”adevărata istorie”. Iar aceasta e, evident, istoria luptei binelui cu răul în care, nu e greu de ghicit, ”aleșii” sunt de partea binelui. În alte vremuri, acest mecanism mental purta numele de gnoză. Propriul gândirii gnostice constă în faptul că totul cade în schema ei. De ce? Pentru că ea utilizează, generos, lecturile simbolice ce permit adecvarea a orice, ”la un alt nivel”, schematismului pe care îl propune. Gnosticul are o cunoaștere absolută (eventual ”garantată” religios) pe care totul o confirmă. El nu are nevoie să caute, să cerceteze sau să aprofundeze, dat fiind că se mișcă, în permanență, pe planul evidențelor.Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro