Nu poti avea in repertoriu si Mozart, si Guta. Cum comenteaza editurile serioase scandalul cartilor scrise de puscariasi si publicate la edituri obscure. Liiceanu: Inchisoarea nu este institut de cercetari al Academiei

Implicarea mai multor edituri in scandalul puscariasilor-scriitori starneste acuzatii dure din partea altor editori si a Asociatiei Editorilor din Romania (AER). Directorul Asociatiei Editorilor din Romania, Mihai Mitrica, dar si reprezentantii Humanitas, Lidia Bodea si Gabriel Liiceanu, vorbesc in cei mai grei termeni despre un fenomen care „e departe de-a tine cont de vreo lege”, bazat pe o „complicitate urat mirositoare”, in conditiile unei legislatii ce lasa de dorit. Gabriel Liiceanu, pentru HotNews.ro: „În sine asta e o enormitate: închisoarea nu este institut de cercetări al Academiei, iar deținuții nu sunt, îndeobște, oameni de știință. Înclin să cred că cine a avut ideea acestei legi și-a bătut joc de noi.”

• La un an dupa ce industria editarii de carte a fost pusa la zid de diversi politicieni, care acuzau „abuzuri” cu drepturile de autor in contextul presiunilor pentru cresterea timbrului cultural, editurile sunt din nou tinta acuzatiilor publice. Motivul: unele dintre ele au intrat in hora condamnatilor care scot „lucrari stiintifice” pentru a iesi din inchisoare mai repede

• Toate aceste edituri – foarte des putin cunoscute publicului larg, care nu participa la targuri, nu au decat mica parte din volume in librarii si care „publica” tot ce pica, de la Descartes si Aristotel in limba germana (vezi cazul Sitech din Craiova) la lucrarile puscariasilor – se afla in datele transmise HotNews.ro de catre Ministerul Justitiei, referitoare la profesorii universitari care au recomandat lucrarile stiintifice ale puscariasilor si la editurile care au publicat cartile scrise in puscarii.

HotNews.ro a incercat sa afle, de la companii si asociatii care nu figureaza pe „listele rusinii”, cum evalueaza ele fenomenul si cat estimeaza, din punct de vedere al costurilor editoriale, ca ar „costa” o luna in plus de libertate, cat castiga un puscarias pentru o astfel de „lucrare stiintifica”, pe care, eventual, o cumpara el insusi in tiraj complet de la editura. Raspunsurile primite de la Asociatia Editorilor si de la reprezentantii Humanitas sunt formulate in termeni extrem de aspri.

• Potrivit Lidiei Bodea, director general Humanitas: „sigur ca va putem completa scenarii cu sumele fiecarui capitol de cheltuieli (pentru editarea unei carti – n.red.), insa discutia e inutila: costurile productiei editoriale curate n-au nicio legatura cu costurile productiei editoriale murdare”.
• Mihai Mitrica de la AER se abtine la randul sau, sa faca socoteli in astfel de conditii: „Nefiind o practică uzuală în lumea editorială, îmi este greu să vin cu un răspuns documentat. Dar îmi închipui că funcționează mica înțelegere între „autor” și „editor” (ambele noțiuni fiind fraudate aici) costurile de tipar și un profit al celui din urmă fiind singurele care operează în acest caz. Ar fi interesant de văzut cum arată de fapt contractele autor-editor în acest caz: sunt contracte de editare, contracte de vânzare-cumpărare, contracte de prestări servicii?”

Potrivit Lidiei Bodea, editurile se supun unui numar mare de legi – de la cele ce reglementeaza activitatea societatilor comerciale (legea contabilitatii si codului fiscal) la cele referitoare la drepturile de autor si drepturile conexe, obligativitatea, prin contractul de editare, de a declara tirajele etc.. „Ma tem insa ca, in proportie covarsitoare, fenomenul despre care vorbim e departe de-a tine cont de vreo lege, fie ea a contabilitatii, a proprietatii intelectuale, a logicii elementare ori a bunului-simt. Si nu poti santelegi si sa explici „logica minciunii” si „practica nesimtirii” folosind reperele legii, ale logicii elementare si-ale bunului simt”.

Problema de fond tine, in acest context, de legislatia in vigoare si chiar de existenta prevederilor ce permite condamnatilor sa isi reduca pedeapsa cu ajutorul „lucrarilor stiintifice”, crede, la randul sau, Gabriel Liiceanu. Potrivit acestuia:

• „Aș spune un singur lucru: legea apare acolo unde nu există o limpezime morală spontană în privința unui comportament uman, adică un respect pentru „legea morală” nescrisă. Or, aici, în cazul „lucrărilor științifice” făcute de deținuți, este de presupus că toate comportamentele celor implicați în lanțul confecționării acestor lucrări sunt viciate: ale deținuților, ale coordonatorilor, ale referenților, ale editorilor. Și dacă toți aceștia pot funcționa imoral și în deplină impunitate, creând pagube sociale și înșelăciuni suplimentare, înseamnă că legea este prost făcută. Atunci, ori trebuie refăcută legea, ori, pur și simplu, trebuie renunțat la ideea însăși din care s-a născut: scurtarea timpului de detenție prin alcătuirea de lucrări științifice în închisoare. În sine asta e o enormitate: închisoarea nu este institut de cercetări al Academiei, iar deținuții nu sunt, îndeobște, oameni de știință. Înclin să cred că cine a avut ideea acestei legi și-a bătut joc de noi.”

Mihai Mitrica, directorul executiv al AER, crede, insa, ca „problema nu este in textul legii”, scutirea de pedeapsa pentru „lucrari stiintifice” fiind in vigoare de peste patru decenii, ci tine de „lipsa de etică și de tragere la răspundere a celor care au permis să se ajungă de la 1-2 titluri anual la câteva sute, la ”cărți” scrise în 22 de ore. Ar fi foarte sănătos dacă autoritățile ar investiga la modul serios întreaga problemă, nu doar partea sesizată acum de presă.”

Mitrica apreciaza ca „este benefică explozia mediatică din jurul dosarului referitor la „savanţii închisorilor”, dar trebuie spus din capul locului că acesta este doar vârful vizibil al unui imens aisberg de care lumea editorială românească se ciocneşte la tot pasul, anume fraudarea conceptului de „editor” de entităţi care nu asumă minime standarde etice ale breslei. Pentru a vă da seama de amploarea fenomenului, aveţi în vedere că Biblioteca Naţională a României a eliberat anul trecut 36.720 de ISBN-uri (codul internaţional unic al unei cărţi) catre edituri, dar la distribuitori şi, deci, în librării se regăsesc mai puţin de jumătate dintre acestea (cam 9.000 de titluri noi anual). Unde este diferenţa? Dau câteva variante posible de răspuns: în dosarele de eliberare condiţionată din detenţie ale „savanţilor”, în dosarele de avansare academică ale unor „universitari” de duzină, în dosarele de grad didactic superior ale celor din învăţământul preuniversitar etc. S-a creat o complicitate urât mirositoare în toate aceste domenii prin călcarea în picioare a oricăror standarde etice pentru interese financiare meschine cu implicaţii nocive asupra societăţii în ansamblu dar şi a lumii editoriale în particular.”

Dar care sunt, in fond, problemele legate de edituri pe care le constata in cazul condamnatilor-autori?

• Mihai Mitrica, AER: „Un editor stabilește prețul de vânzare cu amănuntul al unei cărți pe baza investițiilor făcute în acel volum, a taxelor care trebuie plătite și a contractului de cesionare a drepturilor de proprietate intelectuală încheiat cu autorul. Situația ”carte cu tiraj cumpărat integral de autor” este o bizarerie pentru mediul editorial – un editor pregătește o carte pentru a o pune la dispoziția publicului, nu pentru a o ascunde de public – deși din păcate sunt suficient de multe așa-zise edituri care o practică. Există o întreagă ciupercărie de edituri aşa-zis științifice, a căror producție editorială ar stârni râsul oricărui observator onest și care s-au specializat în astfel de tehnici de aprozar editorial. Poate nu întâmplător cele mai multe dintre aceste „edituri” proliferează în preajma centrelor universitare de reputaţie îndoielnică.”

• Mihai Mitrica: „Evident, ca oricare altă etapă din traseul unei cărți (traducere, aparat critic – dacă e cazul, redactare, corectură, paginare, grafică, tipar, depozitare, marketing, difuzare etc.) și etapa validării conținutului presupune un cost, variabil în funcție de specialitate, volumul lucrării, urgența referatului, notorietatea referentului etc. O editură serioasă poate folosi trei referenți pentru o lucrare, iar costurile de editare ale volumului se pot chiar dubla în atari condiții. Mă-ndoiesc însă că despre astfel de referenți e vorba (chiar dacă lista publicată de Hotnews.ro include mulți prof.univ.dr, conf.univ.dr, preot prof.univ. etc.) în cazul „lucrărilor cu caracter științific” semnate de cei mai mulți dintre condamnații noștri peste care harul scrisului pare să fi coborât o dată cu sentința, mai mult sau mai puțin direct proporțional cu anii de pușcărie primiți ca pedeapsă pentru faptele săvârșite.”

• Mihai Mitrica: „De cele mai multe ori referenții sunt externi editurii din motive economice evidente, dar decizia de a accepta un manuscris validat anterior de un ”specialist” este una neuzuală. Manuscrisul venit de la un autor intră mai întâi în procesul de editare, care include consultarea unor referenți în domeniu și abia apoi rezultă cartea. Un editor care trimite direct în tipar un manuscris în forma prezentată de autor nu își merită acest nume.”

• Mihai Mitrica: „Respectarea regulilor impuse de lege+practica editorială=carte care intră în circuit, nu în beciul (pardon) autorului. Publicarea pe chetuiala autorului și, cu atât mai mult, livrarea integrală a tirajului către autor nu sunt practica editorială, ci cazuri particulare. Grav este că, în interiorul acestor cazuri particulare, reglementate însă la rândul lor, avem de-a face cu o gravă încălcare a deontologiei, ba chiar a bunului-simț. Și, dacă e să găsești pe cel cu care să-nchei un asfel de târg contra bunului-simț, atunci chestiunea financiară e, pentru tine, secundară.”

• Lidia Bodea, Humanitas: „La ultima sesiune de depunere a dosarelor pentru acreditare CNCSIS, condițiile au fost destul de aspre (din nou, cel puțin din punct de vedere teoretic, ca punct de start). Iată care erau, în 2011, cred, condițiile preliminare de eligibilitate: „1.Încadrarea editurii în cel puţin unul dintre domeniile ştiinţelor umaniste. 2. Existenţa unei pagini web a editurii – în limba română şi într-o limbă de largă circulaţie internaţională (engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană sau rusă) – care să conţină: 1) informaţii generale privind editura; 2) titlurile cărţilor din domeniile ştiinţelor umaniste publicate în ultimii zece ani.3. Folosirea sistemului peer review (descriere procedură; lista referenţilor din ultimii patru ani, cu indicarea afilierii instituţionale şi a datelor de contact; posibilitatea documentării procesului de evaluare, la solicitare, prin sondaj). 4. Respectarea obligaţiei de depozit legal”. Punctele 2.2 și 3 fixează deja destul de sus ștacheta (portofoliul ultimilor 10 ani, referenții din ultimii 4!), dar să luăm aparent banalul punct 4, depozitul legal. Am avut curiozitatea de a căuta în catalogul Bibliotecii Naționale a României câteva titluri din producția editorială a penitenciarelor: dată fiind obligativitatea depozitului legal (da, există o Lege a Depozitului legal), câte 7 exemplare din fiecare carte – cu autor viu sau mort, liber sau în pușcărie, cunoscut sau anonim, unic sau colectiv șamd – trebuie să ajungă la Bibliotecă și să intre în acest circuit al bibliotecilor. Înțeleg că avem peste 400 de titluri publicate de condamnați: 400 x 7 = 2800 de cărți trebuie că au îmbogățit fondul bibliotecilor noastre!”

• Lidia Bodea: „Toate aceste capitole de cheltuieli (pentru stabilirea pretului unei carti – n.red.) se regăsesc într-o fișă de antecalcul, se reglează prin contracte, inclusiv de autor, și se pot verifica prin facturi, note de plată etc. Mă-ndoiesc însă că această fabuloasă producție editorială de penitenciar are în spate mai mult de-un contract de prestări-servicii, și acela șubred, negociat ca la marginea drumului: vreau și eu vreo 50 de cărți, cam la 200 de pagini, cât îmi ceri să mi le-aduci la ușa-nchisorii?”

Cum se explica faptul ca lucrarile condamnatilor apar de obicei la edituri obscure, invizibile pentru publicul larg, extrem de rare fiind cazurile in care o editura mare se implica in astfel de actiuni?

• Lidia Bodea: „Pentru că, a doua zi, n-ar mai fi edituri mari, cum spuneți… E ca și cum l-ați întreba de Barenboim de ce nu dirijează manele. Nu poți avea în repertoriu și Mozart, și Guță. Și Nunta lui Figaro, și Pe la spate m-ai făcut. Și nu e vorba doar despre editurile mari, cum spuneți, ci despre editurile morale, mici, medii, mari – asta e secundar – așadar, orice editură care, conștientă de rostul ei pe lume, refuză să fie un ”prestator de servicii” și să transforme cartea în marfă de doi bani.”
• Mihai Mitrica: „Pentru că aceste tipuri de ”comenzi” nu intră în ceea ce în mod normal se numește planul editorial al unui editor. Pentru că editurile mari nu sunt ”prestatori de servicii” și nu acceptă plata pentru publicare drept condiție necesară și suficientă. Este sinucigaș să îți arunci bruma de onorabilitate câștigată în ani de sacrificii și pariuri puse cu piața de carte (care e departe de a fi într-o formă robustă) pentru a servi interesul unui potentat care, contra câtorva mii de lei, îți pătează iremediabil portofoliul.”