O poveste din Ferentari – Ramona nu îți fură portofelul, ci chiar îți dă bani. „Probabil că, dacă aș fi fost ținută în puf, nu aș fi ajuns astăzi aici”
Ramona Tudorache are 35 de ani, este o femeie de etnie romă tânără și frumoasă, directoarea unei sucursale bancare din București, care iubește să lucreze cu oamenii. Ramona nu „îți fură” portofelul, ci are grijă de banii tai. La început, era doar o fetiță care creștea în Piața Progresul, Ferentari, alături de mama, pisica lor Moantzy și cățelușa lor Maxima. Când mă gândesc la prietenia mea cu Ramona, am mereu în minte melodia asta, iar interviul pe care i l-am luat m-a făcut să o cunosc (și să o iubesc) și mai mult.
Uneori, când mă gândesc la oamenii dragi din viața mea, îi văd ca într-o poveste. Pe Ramona Isabela Amalia Cristina Tudorache mi-o închipui ca pe o supereroină. Nume de cod, Super Ramon. Supereroina asta workaholică era directoare la o sucursală de bancă și avea trei super-puteri, pe care nu le întâlneai împreună la nicio alta.
Prima putere era că putea să acorde credite în lung și-n lat și astfel reușea să ocrotească mulți oameni. Ea ducea o luptă de vreo 13 ani cu niște răufăcători foarte periculoși: Comision și Dobândă. Dintr-o singură lovitură, Super Ramon reușea să îi micșoreze sau chiar să îi facă să dispară.
A doua putere a Ramonei era iubirea, pe care a învățat-o de la mama ei. Pe atunci, iubirea era scutul sufletului. Dacă iubeai și erai iubit, nici o vrajă nu te putea atinge și nici o creatură nu putea să te omoare.
Haideți să vă spun un secret!
Ramona nu a fost dintotdeauna o supereroină. La început, a fost doar o fetiță care creștea în Piața Progresul, Ferentari, alături de mama, pisica lor Moantzy și cățelușa lor Maxima. Era un copil cu un simț estetic foarte bine dezvoltat. Sunt absolut sigură că prizele acelea de la școală pe care le smulgea din pereți nu se potriveau cu mobila din clasă, iar tabla pe care o spărgea constant, nu se asorta cu parchetul. Era un copil cu multă imaginație, ce recrea secvențe din filme cu spioni, chiar la ea în sufragerie. Un copil premiant dintr-o familie modestă, care avea sa afle mult prea devreme, chiar pe pielea ei, cum se simte discriminarea.
„Din punct de vedere etnic, nu toată lumea știa din ce familie fac parte”, mi-a explicat Ramona. „La noi în familie nu s-a pus niciodată accent pe treaba asta, eram oameni și atât. Sunt o amestecătură așa, la noi în familie am fost din toate.” Nu și-a ascuns niciodată identitatea etnică, dar a învățat, încă de mică, faptul că trebuie să muncească de două ori mai mult și că trebuie să fie de două ori mai curată decât ceilalți copii.
„O să-ți zic o fază, e cam dură așa, dar ți-o zic”, începe Ramona o amintire grea. „Eram acasă. Mama mea era asistentă medicală la Budimex. Îmi pusese mama cheia de gât, pe un elastic, mai grosuț, așa. După școală, aveam program de ieșit afară la joacă. Mama venea de la muncă pe la 18-19. Eu veneam de la școală pe la 11. Nu mâncam, Doamne ferește! Aruncam ghiozdanul și mă încălțam cu tenișii cu crampoane. Tu ai prins tenișii aia negru cu roșu? Geniali erau, alergai cu ei de zici că erau Pumele de astăzi. Jucam Gardiana 10, de-a v-ați ascunselea”. La rugămintea mamei, una dintre vecine avea grijă să verifice dacă Ramona a mâncat sau dacă a venit de la joacă. „Și la un moment dat, țin minte, că n-am încuiat ușa. Când am ajuns în casă, am mâncat, dar unde am mâncat? În sufragerie. Și a noastră a dat ușa de perete: „Unde ești Ramona?”. Eu mâncasem și făcusem mizerie. Ea, în gura mare, a zis: „A, ce este aici, ca la ț*gani!”. În secunda doi și-a pus mâna la gură. Atunci am realizat ce e cuvântul, ce înseamnă și că e ceva rău. A fost ceva în mintea mea de copil că e ceva rău.”
În spatele fiecărui supererou este o supermamă
Dacă pentru cei mai mulți dintre noi, copilăria miroase a bunătățile pe care mamele noastre le pregăteau pentru noi, copilăria Ramonei are parfum de plastic. După ce ieșea din turele de noapte de la spital, mama Ramonei, în fiecare 19 ale lunii, avea grijă să îi lase pe noptieră câte o jucărie din plastic. Îi serba ziua de naștere lunar, iar acestea erau cadourile. Depunea eforturi să o bucure neîncetat, iar Ramonei i se umezesc ochii și astăzi la amintirea aniversărilor ei lunare.
„Mama mea a muncit mult pentru mine și întotdeauna a fost în spatele meu”, povestește Super Ramon. Îi spunea mereu să citească mult, să intre la un liceu bun, să urmeze o facultate. „Și asta am făcut, dar citeam doar ce îmi plăcea mie. Să știi că mi-a plăcut foarte mult copilăria mea, deși n-am fost ținută în puf, dar a fost minunată. Probabil că, dacă aș fi fost ținută în puf, nu aș fi ajuns astăzi aici.” Cu vorbele mamei în gând, mai de frică, mai de rușine, Ramona a învățat bine în toți anii de școală.
„Scoteam eu prizele din pereți, însă aveam și note bune, culmea”, râde astăzi Ramona. Primea o bursă socială pentru elevii cu probleme financiare, dar și bursă de merit pe baza notelor mari. „Și mi-a zis la un moment un băiat, Cătălin îl chema și acum îmi aduc aminte: „numai ț*ganii iau bursă, că sunt săraci”.
A fost atât de dureros pentru fetița de atunci, încât Ramona, elevă de serviciu pe școală în acea zi, s-a dus glonț la avizierul de la intrarea profesorilor și a rupt lista cu bursierii.
„Era o prostie atunci că se afișa. A doua zi au pus-o din nou. Am mai rupt-o încă o dată. Era un stres maxim. Două luni de zile nu au mai pus foaia cu burse la avizier. Eram cea mai fericită, până a venit în clasă doamna de la administrație să împartă bursele.” Când administratora a întrebat tare în clasă „Cine are bursă de luat?”, Ramona a tăcut. A doua oară, femeia s-a apropiat de banca ei și a insistat: „Tudorache?”. „Băi, am intrat în pământ, copil fiind”, recunoaște super-eroina.
Dar poate că din acel „pământ”, i-au crescut și super-puterile Ramonei. Acumulase atât de multă rușine și durere, încât era gata să renunțe la un drept și la un ajutor financiar atât de necesar. I se părea că nu poate pica mai jos de atât, așa că a strâns din dinți și s-a îndârjit.
Când drumul ei avea să fie altul
În clasa a X-a, Ramona a avut primul său job din dorința de a câștiga un pic de independență și de a o menaja pe mama. Era reprezentantă a unui brand de cosmetice, prea ieftine pentru colegele sale de liceu, care nu cumpărau niciodată de la ea. Nu s-a descurajat. Reușea să-și vândă rapid produsele pentru că știa cum să se facă plăcută. Vindea rujuri și creme, dar visa să studieze criminalistică. Drumul ei avea însă să fie altul. A urmat Facultatea de Relații Internaționale și Studii Europene, așa cum mama ei și-a dorit.
Ramona se simte împlinită pentru că lucrează zilnic printre oameni, în sucursala de bancă pe care o conduce. Și-a păstrat spiritul luptător și descurcăreț din liceu, s-a îmbogățit cu noi abilități în facultate și e mândră de rolul pe care îl are astăzi. Nu i s-a mai întâmplat de mult timp să se trezească cu un comentariu despre etnia ei, cu siguranță nu la serviciu. E respectată și apreciată.
Dar chiar și de la înălțimea unei prințese cu superputeri, în preajma „balului” simbolic pe care îl aduce Ziua Internațională a Romilor, Ramona se întreabă dacă această poveste va schimba ceva. Va fi privită diferit pentru că își îmbrățișează identitatea etnică? Își pune aceste întrebări dar știe că superputerea iubirii o va proteja de orice obstacol. Familia ei, acum, este alcătuită din doi membri- iubitul ei și Magdalena, pisica lor. Iubește și este iubită.
Vreți să aflați și cea de-a treia superputere a Ramonei? Distilează apa moartă și o transforma în apă vie, numai bună de umplut shot-uri cu prietenii ei. Superputerea asta funcționează doar în acordurile preclasice ale marelui compozitor Regele FS, dar cu un pic de curaj și încredere în modernism, ar putea să aibă efect și cu acorduri Uraganistice în fundal. Am întâlnit-o într-un astfel de moment magic, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti…
Știam că Ramona este puternică, că Ramona rezolvă orice problemă, că știe clar ce vrea și nu cere niciodată ajutor atunci când se simte rău. Știam că Ramona nu plânge. Acum am cunoscut-o și pe Ramona care se emoționează când povestește bucăți din sufletul ei, Ramona care vorbește despre mama ei cu lacrimi în ochi. Toate fațetele acestui diamant mă fac să o iubesc și mai mult.
CITEȘTE ȘI:
- „Au fost momente în liceu când am simțit că trebuie să muncesc de două ori ca să pot fi luată în serios”. Povestea unei tinere rome care de la 14 ani este voluntar într-o comunitate de romi
- Alexandru Stan: „Nu știu de ce sunt rom, de ce sunt român. Eu sunt cine sunt”
- „Mereu un pic mai mult”. Povestea unui „copil muzical”
- Din Ferentari în Anglia și înapoi în Ferentari. Rom sau român? Povestea lui Emil Nepot pe care-l urmăresc aproape 500.000 de oameni pe Tik-Tok
- „Hai, ne mai faci și nouă o cântare?”. Florinel Caraivan, băiatul care la 12 ani ținea în brațe primul lui acordeon
- Primul pas care a convins-o pe Iasmina că, dacă vrea, chiar poate. „Nu e doar un basm din capul meu”
De Ziua Internațională a Romilor, Fundația Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună” prezintă povești de viață ale unor romi care se mândresc cu cine sunt. Articolele sunt parte din proiectul „Cunoașterea (r)omului de lângă noi”, finanțat prin programul Active Citizens Fund Romania, finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021 și care are ca scop creșterea nivelului de conștientizare asupra drepturilor omului și tratamentului egal, cu focus pe minoritatea romă. Campania este găzduită de HotNews.ro.
INTERVIURILE HotNews.ro