Occident – Federația Rusă: cum poate fi gândit prezentul, ca o competiție globală acerbă a civilizațiilor sau stabilirea prin forță a unui nou echilibru?

„In my thinking, equilibrium has two components. A kind of balance of power, with an acceptance of the legitimacy of sometimes opposing values. Because if you believe that the final outcome of your effort has to be the imposition of your values, then I think equilibrium is not possible. So, one level is a sort of absolute equilibrium. The other level is equilibrium of conduct, meaning there are limitations to the exercise of your own capabilities and power in relation to what is needed for the overall equilibrium. Achieving this combination takes an almost artistic skill. „[1]

Henry Kissinger

Războiul din Ucraina, pe care foarte mulți în Europa nu-l credeau posibil – iar acum că a devenit o realitate, caută explicația, adică „vinovatul” și pentru că este greu să-l identifice, sau să accepte explicația propriei neputințe de a vedea realitatea ultimilor 15 ani, sunt gata să cadă într-o nouă serie de erori de interpretare –, redeschide în forță dezbaterile privind viitorul la scară globală.

Tendința majoră este ca viitorul să fie văzut ca rezultat al unei confruntări globale între civilizația occidentală și challengerii săi, îndeobște regimuri autoritariste. Când vine vorba despre Occident, lumea îl definește ca fiind lumea civilizațiilor democratice, liberale, având ca lider clar definit și incontestabil Statele Unite ale Americii.

Lista challengerilor nu este tocmai clară. Desigur, Federația Rusă și China – puterile autoritariste care s-au poziționat advers în raport cu Occidentul, căruia îi contestă „dreptul” de a mai modela scena politică internațională în conformitate cu propriile-i concepții civilizaționale – deschid lista. Dar această listă este sau nu solid continuată, de exemplu, cu celelalte 3 state BRICS: India, Brazilia, Africa de Sud? Greu de spus.

Unii analiști sunt gata să adauge pe listă (la grămadă) Turcia, Iran, Arabia Saudită și așa mai departe, dar dincolo de diverse motivații de conjunctură, este improbabil ca toate aceste state să devină partenere în contestarea Occidentului alături de Rusia și de China, pentru simplul motiv că au pe agendă diferende bilaterale nerezolvate. Nici parteneriatul Federației Ruse cu China nu este sigur că va supraviețui dispariției din scenă (la un moment dat) a lui Xi Jinping și Vladimir Putin.

Revenind la conflictul din Ucraina, sunt două aspecte despre care acest război ne vorbește fără putință de tăgadă: în primul rând, că peisajul politic global este în schimbare și că cele care grăbesc acest proces sunt puterile care-i contestă Occidentului preeminența, iar în al doilea rând că se caută o cale pentru a stabili un nou echilibru la scară globală (și este prematur să înțelegem cum va arăta acesta). Cele două procese sunt interdependente.

George Friedman, analistul specializat în previziuni geostrategice, insista încă din perioada Stratfor[2] că secolul XXI va aduce cu sine multiple provocări și schimbări, dar că, în esență, va rămâne dominat de puterea Statelor Unite ale Americii – regăsim această viziune expusă pe larg în lucrarea sa „Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI”, publicată în 2009.

În urmă cu 13 ani, George Friedman scria: „Rusia își reorganizează vechea sferă de influență și aceasta se va dovedi, fără îndoială, o provocare pentru Statele Unite. Rușii se vor deplasa către vest pe vasta câmpie europeană de nord. Pe măsură ce Rusia își va reclădi puterea, ea va da piept cu cele trei țări baltice dominate de NATO – Estonia, Letonia și Lituania – și, desigur, cu Polonia. (…)

Rușii nu pot rezista tentației de a-și reinstaura puterea, iar Statele Unite vor răspunde, fără îndoială, acestei provocări. Dar, la final, Rusia nu poate câștiga. Problemele sale interne serioase, declinul masiv al populației, infrastructura slabă vor adumbri, în cele din urmă, încercările Rusiei de supraviețuire pe termen lung. Iar cel de-al doilea Război Rece, mai puțin înspăimântător și mult mai puțin global decât primul, va sfârși, la fel ca cel din urmă, cu colapsul Rusiei.”

Deocamdată previziunile lui Friedman sunt „în grafic”, dacă putem spune așa, iar Moscova face eforturi susținute să le confirme în prima lor parte și să evite confirmarea previziunii din a doua parte. Argumentul său forte, adică puterea militară, nu funcționează așa cum s-a așteptat în Ucraina, ceea ce constituie o problemă majoră, pe care Moscova nu avea cum să și-o dorească și nici nu o poate ascunde.

Procesul de schimbare în Europa a pornit și actorii, crede George Friedman, sunt statele din Europa de Est, cele care fac presiuni asupra aliaților occidentali (mai ales asupra Statelor Unite) să se implice pentru a pune stavilă pretențiilor teritoriale ale Federației Ruse. Dar care este perspectiva de a identifica un nou echilibru regional și, totodată, la nivel global?

Henry Kissinger consideră că Statele Unite joacă periculos, pentru că liderii actuali sunt tentați să abandoneze analiza rece a situației și să reacționeze emoțional: „Au tendința să se poziționeze în negocieri în termenii unui misionarism mai degrabă decât ai unui joc psihologic, condamnându-și interlocutorii în loc să caute să intre în mintea lor”.

Acționând astfel, crede Kissinger, Statele Unite sunt coautoare a actualei situații în care lumea se află în pragul unui dezechilibru primejdios, cu America foarte aproape să fie atrasă în război cu Rusia și cu China, fără să aibă conturată o viziune asupra a ceea ce urmează. Statele Unite nu mai sunt în situația de a juca profitabil între China și Rusia ca în vremea lui Nixon și atunci inteligent ar fi să nu sporești tensiunile și să urmărești oportunitățile, pentru a le valorifica.

Doar că, pentru a valorifica oportunitățile, ar fi fost nevoie ca obiectivele administrației să fie deja clarificate și nu stabilite conjunctural. Pericolul stării actuale de lucruri pentru Occident ar fi acela că autoritariștii au mutat, prin Federația Rusă (așa cum George Friedman a anticipat), dar Statele Unite, deși au răspuns și continuă să răspundă provocărilor, nu este (bine) pregătită să facă și pașii următori, adică să contribuie activ și prin prisma unor obiective clar definite la restabilirea echilibrului global, în condițiile în care nu mai poate conta astăzi că Rusia și China își sunt ostile una alteia.

PROVOCAREA CARE A ÎNLESNIT REDESENAREA PLANURILOR DE CONFRUNTARE

Sfârșitul Războiului Rece, marcat de evenimente cu rezonanță globală accentuată, ca dispariția Uniunii Sovietice sau reunificarea Germaniei de Vest cu Germania de Est, au prilejuit un deceniu euforic, al victoriei ideologiei liberale. Acest deceniu euforic a fost prefigurat de Francis Fukuyama prin tezele articulate în „Sfârșitul istoriei și ultimul om”, care întrevedea că viitorul – indiferent de urcușurile și coborâșurile sale – va aparține democrațiilor și piețelor; cu alte cuvinte, chiar și anumite state autoritare (ori totalitare de-a dreptul) vor încuraja economia de piață și vor pretinde că sunt democrații.

Democrațiile nu sunt interesate să angajeze războaie între ele (cu cât mai mature, cu atât mai puțin dispuse la conflicte armate), așadar ar fi logic să gândim viitorul ca fiind din ce în ce mai puțin marcat de conflicte violente, pe măsură de democrația se va răspândi, odată cu creșterea globală a gradului de interdependență a piețelor și adâncirii cooperării economice. Acesta ar fi sfârșitul istoriei din perspectivă ideologică.

Totuși, Francis Fukuyama se întreba dacă omul care trăiește acest sfârșit ideologic al istoriei (acel „ultim om”), dar continuă să fie mânat în acțiunile sale de două motoare prevalente – logica științei și lupta pentru recunoaștere –, va fi împăcat cu starea de lucruri sau nu; cu alte cuvinte, vor putea fi create societăți stabile tinzând la pacea universală sau „ultimul om”, lipsit fiind de „posibilitățile de defulare a dorinței și luptei sale pentru supremație”[3], va eșua cauzând reîntoarcerea umanității la haos și confruntare?

Hybrisul occidental din deceniul euforic a fost resimțit de statele totalitare sau autoritare (ori de alte ideologii care ridicau pretenții universale și aveau ambiții globale) ca fiind o presiune imposibil de suportat. China, Federația Rusă, prima o mare putere emergentă, a doua o mare putere învinsă, au condus – așa cum era de așteptat – lupta ideologică și au deschis astfel calea și altor ideologii concurente să ridice pretenții de contingentare a influenței occidentale.

Evenimentele de la 11 septembrie 2011, când Statele Unite au fost atacate (neconvențional) pe propriul teritoriu național de către „soldații” militantismului islamic contractați și îndoctrinați de Al Qaida, au marcat sfârșitul deceniului euforic și punctul de cotitură care i-a luat „plăcut” prin surprindere pe adversarii Occidentului, pentru că au arătat că Statele Unite (exponentul forte) pot fi luate prin surprindere la ele acasă.

Și pentru Occident 9/11 a fost un eveniment disruptiv, o lebădă neagră, care a intervenit în plin avânt de remodelare a lumii, cu extinderea NATO, a Uniunii Europene, după înfrângerea Irakului în primul Război din Golf și intervenția occidentală pentru a stopa războaiele ce bântuiau fosta Iugoslavie.

Guvernarea republicană de la Casa Albă a reacționat excesiv în planificarea răspunsului militar, clamând nevoia construcției unei coaliții universale care să înfrunte „Axa Răului” și să o distrugă, pentru că a îndrăznit să atace Occidentul.

La Beijing și la Kremlin ideologii și planificatorii – care, amănunt important, au fost și sunt formați sub semnul ideologiei revoluției comuniste – au internalizat cu atenție atât lecțiile atacului neconvențional de la 9/11, cât și modul în care a reacționat Occidentul atacând Afganistanul și Irakul, la care s-au adăugat lecțiile ezitărilor majore și clivajului creat între Uniunea Europeană și Statele Unite în privința „Primăverii Arabe” (cu criza migraționistă care a atins apogeul în 2015).

„Lecțiile” au fost însușite rapid: (i) Occidentul este vulnerabil, deci poate fi atacat cu mijloace neconvenționale, hibride; (ii) cel mai ușor de atacat sunt mințile oamenilor, care în Occident chiar își aleg liderii, sau liderii politici înșiși, sprijinindu-i pe cei „favorabili” și contracarându-i pe cei considerați „indezirabili”; (iii) puterea militară a Occidentului este redutabilă dacă se coalizează, dar coalizarea poate fi evitată prin propagandă și manipulare; (iv) cel mai ieftin mijloc de a destabiliza Occidentul este infiltrarea de idei manipulatoare prin rețelele sociale, pe care cetățeanul occidental le utilizează cu obstinație.

Din 2007 încoace, din momentul în care Vladimir Putin a avertizat Occidentul (la Conferința de la Munchen) că Federația Rusă va trece la acțiune pentru a-și recâștiga rolul global deținut anterior de URSS, Moscova a început să transpună în practică planurile ce internalizaseră lecțiile învățate: atacul asupra Georgiei, atacul asupra Ucrainei, intervenția din Siria, intervențiile de pe continentul african, interferența în referendumul Brexit și în campania pentru alegerea ca președinte a lui Donald Trump, șantajul energetic, șantajul migraționist și așa mai departe.

Toate aceste dezvoltări au fost de fapt anticipate de Francis Fukuyama, atunci când și-a pus întrebări în legătură cu capacitatea „ultimului om” de a înțelege provocările prezentului și eforturile pe care trebuie să le depună pentru ca „sfârșitul istoriei” să aducă cu sine pacea; tot ele l-au făcut pe Yuval Noah Harari să se întrebe dacă nu cumva istoria este ciclică până la urmă, fără să existe un progres al umanității, cum credea Hegel.

Poate că există un progres istoric – sunt aici în acord cu Yuval Harari – dar acesta va fi mereu contestat de forțe și ideologii reacționare, care sunt atractiv ambalate, așa cum ne avertiza Fukuyama. Dacă Statele Unite sunt astăzi infectate cu „trumpism” și ideologii ca „woke” sau „cancel culture”[4], iar Uniunea Europeană cu „orbanism” și așa mai departe, nu ar trebui să neglijăm aportul pe care îl au în întreținerea acestor excese măsurile din planurile de război hibrid pe care Moscova și Beijingul le-au făcut după 9/11.

CUM ȘI DE CE FUNCȚIONEAZĂ (DEOCAMDATĂ) PLANURILE KREMLINULUI?

Planul Moscovei pentru Ucraina este să cucerească cu orice preț, cheltuind oricâte resurse are disponibile și fără un orizont de timp (dacă acest orizont există, el este cel al dispariției – în orice mod – a lui Putin din poziția de șef al statului) cât mai multe teritorii în est, în sud plus Kievul, pe care să le alipească Federației Ruse – adică ceea ce George Friedman definea ca imboldul de a lua în stăpânire noi teritorii la granița de nord-vest a Federației, din teama paranoică că altminteri statul este amenințat.

Pe măsură ce planul inițial, al îngenuncherii militare a Kievului printr-o operațiune fulger, a eșuat și războiul se prelungește, Moscova a început să-și curteze potențialii aliați în căutare de resurse suplimentare și, totodată, pentru a face funcțională axa globală anti-occidentală care i-ar permite să se simtă din nou ca în vremea în care URSS domina jumătate de planetă. Doar că nu este tocmai simplu.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro