Oda, cui s-o nimeri !

Trimit unui prieten ziarist, pentru lectura proprie, o chestie scrisa mai demult, dupa ce pupasera glia Turnurile Gemene.

Imi raspunde: „E marfa de marfa, e de coma, e super! Subscriu la ce zici, dar te previn ca e cam in contradictie de fond cu perceptia alora de la Associated Press, Boston Globe, Pittsburg Post Gazette, New York Times si ziare importante de la noi.

Si, mai mult: in Romania a intrat si in carti, ca obiect de studiu, sub titlul Cantarea Americii sau despre un succes de proportii, un succes naucitor”.

Este vorba de binecunoscutul articol al lui Cornel Nistorescu, „Cantarea Americii”, publicat in 2001, in romana si engleza. A fost valva mare, si eu m-am trezit dupa ce valul trecuse. Dar, asa-i cand esti roman, in strainatate: presa tiparita de limba romana…ioc, iar Internet, abia imi instalasem.

Deci, umila mea parere tardiva a aterizat in coltul unui ziar de provincie, din vestul Romaniei.

Acum insa, dupa schimbul epistolar cu ortacul de breasla din Bucuresti, aflu despre Cantare, ca s-a facut bibliografie pentru tineretul studios, care „printre autori mancati de molii”, adasta la Biblioteca Centrala Universitara Bucuresti, Biblioteca de Sociologie.

Si studiosul rasfoieste, sau poate chiar ia ca referinta centrala, intr-un studiu, cartea Mariei Moldoveanu „Mentalitatea creativa – perspectiva psihosociologica –„ ( Editura Coresi, pag. 212-213 despre „Cantarea Americii” nistoresciana )- aparitie editoriala subventionata de catre Ministerul Culturii si Cultelor, de la bugetul de stat, in an de gratie pesedist 2001.

Nu vreau „sa dezgrop morti”, si oricum „De mortuis nihil nisi bene”, dar ma gandesc ca am fost si eu studenta si bibliografia conteaza si formeaza. Deci, ca sa n-o mai lungesc…. vreau sa spun … aaa… caaa… eu am fost, oarecum, de alta parere, decat New York Times si Maria Moldoveanu. Si mai sunt.

Oda, cui s-o nimeri!

„Rasfoind” paginile ziarelor romanesti in Internet, am dat peste un titlu care mi-a atras atentia: Cantarea Americii a lui Cornel Nistorescu, publicata in Evenimentul Zilei. Ca oricarui roman, Cantarea Romaniei mi-a ramas intiparita in minte ca logo al unor vremuri in care ne uitam la televizor doar doua ore pe zi, intoxicandu-ne cu eternele osanale aduse conducatorilor ceausisti.

De cantarea Americii nu putea fi vorba atunci, nici in gand. Asa ca, roasa de curiozitate, am purces la lecturarea articolului d-lui Nistorescu.

Si nu am regretat: am aflat, inca din paragraful introductiv, cum ca americanii „nu seamana unul cu celalalt nici daca ii vopsesti” si ca „alcatuiesc un amalgam ametitor de civilizatii” dintre care „unele sant aproape disparute, altele incompatibile intre ele”.

Un indian trist, China Town, cowboy si negri hip-hop imi trec prin minte.

Convinsa ca imaginatia imi joaca o festa si ca, probabil, n-am patruns sensul mai adanc al randurilor binecunoscutului jurnalist si director al grupului publicistic Expres, am continuat lectura.

Si am aflat ca, dupa tragedia americana, „n-a sarit nimeni sa acuze Casa Alba, armata si serviciile secrete ca reprezinta o adunatura de neispraviti, n-a fugit nimeni sa-si scoata banii din banci si nu s-a inghesuit nimeni pe strazile vecine sa caste gura”.

De ce? Oare altundev, in lumea civilizata, s-ar fi petrecut asa?

Deci, mai departe: „Mut ca bolovanul”, Domnia Sa a „urmarit concertul de binefacere dat cu participarea a nenumarate star-uri hollywoodiene si a citi au mai fost si pe care nici un film si nici o casa de productie nu i-a putut aduna vreodata la un loc”. Dar nu oricum, ci transformandu-i „intr-un cor”, ba, ce spun, „in artileria grea a sufletului american”.

Mi-as fi dorit sa fi fost si eu acolo, sa aud, alaturi de d-l Nistorescu, niste impuscaturi cu repetitie, niste muzicale bubuituri de tun spre slava steagului celui instelat. Dar, n-a fost sa fie!

Asa ca, citesc cu nesat mai departe, despre rezerva lui Bush, Powell si Clinton de „a spune [ceva] fara riscul de a se impiedica in cuvinte si sunete „.

Uneori, tacerea e de aur.

Oare, in admiratia d-lui Nistorescu, e vorba despre acelasi presedinte american despre care, mai acum doi ani, spunea: „Bata-l norocul pe Bill Clinton! Si el ne tine pumnii pentru restructurarea Bancorex, si el sta cu sufletul la gura sa vada daca reusim sa inchidem fabricile nerentabile sau nu, si plin de dragoste fata de Romania, ne promite un set de programe practice care sa ne ajute sa

devenim cei mai puternici candidati posibili la calitatea de membru NATO”. Si spunea mai departe d-l Nistorescu, in editorialul Suport moral! Si atat!: „Americanii, ne dau un sfat bun si ne doresc succes. Dar nimic mai mult…Bill Clinton si SUA nu se angajeaza cu nimic…Ei ne incurajeaza, dar de ajutat trebuie sa ne ajutam singuri pentru a demonstra ca au pe cine conta”.

Ei da, se pare ca intre timp scepticismul d-lui Nistorescu referitor la ajutorul american a fost profund tulburat de exemplele de eroism auzite „la fata locului”, adica la Ground Zero.

Imi permit sa-l citez din nou, deoarece nici un comentariu nu-i poate inlocui dramatismul relatarii sale despre „cel care a coborat o suta de etaje cu o femeie intr-un scaun cu rotile, fara sa stie cine este” sau „hocheistul californian[…]care s-a batut cu teroristii si a impiedicat avionul cazut in Pennsylvania sa se pulverizeze intr-o tinta, omorand alte sute de oameni”.

Sunt coplesita de candoarea cu care d-l Nistorescu ne transporta in lumea basmelor de pe vremea bunicii. Si astea nu sint basme, ci intimplari ce-i ocazioneaza un sondaj in abisurile psihicului colectiv, acolo unde „amintirea unora se coagula intr-un mit modern al eroilor tragici”.

Doar taraitul apelurilor telefonice prin care „se adunau milioane si milioane de dolari intr-o colecta” il trezesc la realitate.

Ma trezesc si eu din reveria sublima a Povestii. Si nu fara folos: la intrebarea sa retorica „Ce Dumnezeu poate sa-i uneasca pe americani intr-un asemenea ‘hal’?”, singur isi da raspunsul: „Numai libertatea poate face asemenea minuni!”

Si are dreptate. Sau nu?

(publicat si la Arad, in 2001)