Palestina, un stat prea indepartat (de Adrian Novac)

Vizita presedintelui american George W. Bush in Orientul Mijlociu a redeschis nu doar dezbateriile despre o posibila pax aeterna intre israelieni si palestinieni. Voiajul liderului de la Casa Alba in tensionata zona de la malul Marii Mediterane a reaprins sperantele arabilor in crearea Palestinei, dupa ce Bush a cerut „sfarsitul ocupatiei israeliene” si a prezis incheierea unui acord intre cele doua parti pana la sfarsitul acestui an. Cat de justificat este insa optimismul fluturat de presedintele SUA si cat de aproape este ziua aparitiei unui stat palestinian?

Deplasarea liderului de la Casa Alba in Tara Sfanta, prima de acest fel in Israel pentru Bush, a debutat in forta. Cel mai puternic om din lume s-a folosit de vizita in zona pentru a mentiona „concesiile dureroase” pe care partile trebuie sa le faca pentru a cadea la o intelegere, a cerut Israelului sa puna capat „ocupatiei” si a mangaiat orgoliul lumii arabe vorbind despre „poporul palestinian care merita un stat”.

Acord de pace in 2008?

„Acordul de pace trebuie incheiat, si poate fi incheiat, pana la sfarsitul acestui an… iar eu voi continua sa fac tot ce imi sta in putere ca sa-l obtin”, a declarat seful Administratiei de la Washington, intr-un discurs adresat nu doar oficialilor de la Ierusalim si Gaza ci si militantilor Hamas care prefera zgomotul produs de un AK-47 unei declaratii politice.

Potrivit presei, Bush ar fi facut presiuni puternice pe langa premierul israelian Ehud Olmert si presedintele Autoritatii Nationale Palestiniene, Mahmud Abbas, pentru a se aseza la masa negocierilor si a gasi solutii numeroaselor obstacole pe care le au in fata: statutul Ierusalimului, problema refugiatilor si cea a asezarilor evreiesti sau dezarmarea gruparilor islamiste.

Analistii sunt insa de parere ca presiunile liderului american nu vor fi suficiente pentru deblocarea impasului dintre cele doua tabere. Si nici macar atitudinea directa, agresiva a fostului guvernator de Texas (si care i-a folosit de minune in primele luni ale razboiului din Irak) sau faptul ca, pentru a-si arata determinarea, Bush a numit un militar, generalul de aviatie William Fraser, sa supervizeze aplicarea „foii de parcurs” pentru Orientul Mijlociu, nu pare sa conteze pana la urma.

Dosarul iranian, parte a problemei palestiniene

Iar explicatiile sunt numeroase. In primul rand, Administratia americana pare sa fi legat problema palestiniana de dosarul iranian, o strategie care nu e deloc rea pana la un punct.

In turneul sau din regiune, care a inclus si opriri in cateva state din Golful Persic, Bush a pomenit foarte des tensiunile pe care americanii le au cu regimul de la Teheran, despre care secretarul de stat Condoleezza Rice spunea ca „reprezinta cea importanta incercare strategica pentru SUA si pentru Orientul Mijlociu pe care il visam”.

Problema palestiniana a trecut astfel aparent in plan secund, pentru ca Administratia de la Washington incearca sa coalizeze statele sunite din regiune, iar una dintre modalitati, cred analistii, o reprezinta reinvierea procesului de pace astfel incat energiile guvernelor din zona sa fie indreptate apoi impotriva amenintarii iraniene.

In plus, reducerea influentei iraniene in regiune va duce fara indoiala la minimalizarea sprijinului pe care regimul de la Teheran il acorda miscarii Hamas, organizatia radicala care domina viata zilnica a palestinienilor. Fonduri mai putine pentru Hamas ar echivala cu arme mai putine, lucru ce va duce inevitabil la o slabire a influentei organizatiei in randul palestinienilor (in acelasi context, dar dintr-o cu totul alta perspectiva, Wall Street Journal avansa ideea unei forte militare straine care sa aduca pacea in zona, asemanatoare celor care au pus capat conflictelor din Bosnia si Kosovo, in anii ’90).

Viitor nesigur pentru Palestina

Insa chiar daca limiteaza influenta iraniana in zona si solutioneaza in viitorul apropiat conflictul din Irak, Administratia americana se afla in acest moment intr-o pozitie dificila exact acolo unde ar trebui sa nu intalneasca obstacole: liderii israelian si palestinian nu dialogheaza de pe pozitii suficient de puternice. Mahmud Abbas este considerat un om politic de incredere, insa ineficient ca lider, si, in plus, autoritatea sa este subminata de conflictul cu temuta miscare Hamas, care domina Gaza. De altfel, vizita lui Bush s-a desfasurat paralel cu incidente violente in teritorii intre armata israeliana si militantii palestinieni, iar evenimentele sangeroase (inclusiv lansari de rachete din Gaza catre Israel si raiduri ale soldatilor IDF) au continuat de-atunci cu o constanta zilnica.

La randul sau, puterea premierului israelian Olmert este extrem de slabita dupa scandalurile de coruptie care i-au afectat imaginea, iar partenerii din coalitia guvernamentala fac presiuni sa nu accepte concesii in fata palestinienilor. Chiar zilele trecute, unul dintre cei mai inversunati opozanti ai pacii cu palestinienii, liderul partidului Israel Casa Noastra, Avigdor Lieberman, si-a dat demisia din functia de ministru pe probleme strategice, criticand compromisurile facute arabilor.

In acest mod, chiar daca discutiile dintre cele doua parti ar debloca impasul intervenit in 2000, cand Ehud Barak si Yasser Arafat au ratat incheierea unui acord mediat de Bill Clinton din cauza neintelegerilor privind statutul Ierusalimului, ar fi greu de crezut ca pacea ar fi urmata imediat de crearea Palestinei. Dificultatile sunt majore, pornind chiar de la stabilirea capitalei viitorului stat sau opozitia dreptei religioase israeliene si continuand cu detaliile de natura tehnica, crearea unei armate din palestinieni divizati etc.

Nu este exclus asadar sa vedem chiar cum un eventual acord de pace, urmarit cu perseverenta de cowboy de presedintele George W. Bush la finalul mandatului, sa ramana o simpla bucata de hartie. Iar conflictul dintre cele doua tabere, desi finalizat in cancelariile diplomatice, sa continue la nesfarsit pe strazile din Gaza si Cisiordania, facand astfel ca aparitia Palestinei sa ramana un obiectiv mult prea indepartat.