„Părinții mă întreabă când le dăruim nepoți, dar au trebuit să ne ajute cu bani luna trecută. Cum să crești un copil în condițiile astea?” Paradoxul demografic românesc: mai multă prosperitate, dar mai puțini copii
Într-o dimineață de iarnă, într-un bloc nou din sudul Bucureștiului, Elena Popescu își deschide laptopul înainte de ora 8. Lucrează în IT, câștigă peste media economiei și trăiește într-un apartament modern, cu încălzire în pardoseală și ferestre mari. Când se gândește la ideea de a avea un copil, nu vede pătuțuri sau hăinuțe. Vede rate și obligații financiare.
„Bunica mea avea patru copii la vârsta mea, într-un apartament cu două camere, fără apă caldă curentă”, spune ea. „Dar ea știa că va avea apartamentul acela pentru totdeauna, serviciul pentru totdeauna, comunitatea pentru totdeauna. Noi avem mai mulți bani decât ea, dar mai puțină certitudine despre orice e legat de viitor.”
Elena are 32 de ani. România, în schimb, pare să fi îmbătrânit mult mai repede.
În 2025 s-au născut aproximativ 145.000 de copii, un minim istoric al ultimului secol. În 1912, se nășteau peste 520.000 de copii. Chiar și în anii de război sau imediat de după, natalitatea cobora sub 200.000 doar în cazuri excepționale. Astăzi, scăderea nu mai este o excepție, ci o regulă statistică.
Prăbușire tăcută, dar constantă
În 2024, România a înregistrat 148.900 de născuți-vii, cu 53.600 mai puțini decât în 2014 și cu 15.100 mai puțini decât în 2023. Rata natalității a coborât la 6,8 născuți-vii la 1.000 de locuitori, după un declin continuu început în 2020. Este una dintre cele mai scăzute valori din Uniunea Europeană.
Natalitatea este sub nivelul necesar pentru înlocuirea generațiilor, iar mortalitatea, în relativă creștere, apasă și mai mult balanța demografică. România intră într-o fază de contracție demografică structurală.
Președintele Institutul Național de Statistică, Tudorel Andrei, descrie dimensiunea fenomenului:
„Ritmul de scădere a populației cu vârsta mai mică de un an între ultimele recensăminte este de aproape 20%, fiind cel mai alert ritm din toate grupele de vârstă.”
La recensământul din 2021, populația României era cu 5,3% mai mică decât în 2011. Numărul copiilor sub 10 ani a scăzut cu aproape 6%, iar ponderea populației de peste 65 de ani a urcat la circa 20%.
Mihai și generația chiriei
La 450 de kilometri distanță, în Cluj-Napoca, Mihai Constantinescu are 29 de ani și două joburi. Ziua lucrează ca manager de marketing, noaptea face design grafic pentru clienți din afară. Prietena lui predă la o școală privată. Împreună, câștigă suficient pentru chirie, dar nu pentru avansul unui apartament.
„Ne-ar plăcea să avem copii cândva”, spune Mihai. „Dar unde? Locul ăsta abia ne încape pe noi. Părinții mei întreabă mereu când le dăruim câțiva nepoți, dar au trebuit să ne ajute financiar cu chiria lunii trecute. Cum să crești un copil în condițiile astea? Ce-i oferi în viață?”
Întrebarea lui Mihai apare recurent în cercetările sociologice: putem face un copil, dar unde îl creștem? Locuința a devenit și ea o frână a fertilității. Prețurile ridicate, creditele ipotecare pe 30 de ani, avansurile greu de strâns și dependența de sprijinul părinților mută decizia de a avea copii tot mai târziu.
Tinerii români stau cu părinții până la 30 de ani. Adrian are 24 de ani, lucrează la o multinațională pe IT, iar deși câștigă bine încă locuiește cu părinții săi într-un apartament cu 3 camere din București.
Nu are cheltuieli mari, mama sa îi gătește și îi spală hainele. Spune că vrea să strângă bani pentru a-și cumpăra un apartament, dar în același timp și că „cine știe, poate voi pleca din țară la un moment dat”. Dealtfel, aproape jumătate din tinerii români își declară intenția de a emigra. În 2023 s-a înregistrat recordul ultimilor 10 ani la plecări definitive din țară ale tinerilor.
Nu vrea să-și facă un credit pentru locuință, mai ales în perioada asta incertă din punct de vedere economic. Speră să mai scadă prețurile apartamentelor, să cadă piața imobiliară. Nu-l grăbește nimeni.
Ca el sunt mulți alți concetățeni care amână să plece de acasă până la 30 de ani, în cazul bărbaților, și 25,4 ani în ceea ce privește sexul feminin, conform datelor Eurostat. O explicație poate fi și faptul că ele se căsătoresc mai devreme.
Totuși, în alte țări bărbații pleacă mai târziu. De exemplu, croații își părăsesc casa părintească la 34,7 ani, bulgarii la 32,3 ani, grecii la 32,1 ani la fel ca slovacii, iar spaniolii și portughezii la 31 de ani, respectiv 30,4 ani. La polul opus sunt cei din Suedia la 21,7 ani, Danemarca – 22 ani, Finanda – 22,1 ani.
Când predictibilitatea dispare
Paradoxul românesc este că prăbușirea natalității vine într-o perioadă de relativă prosperitate. În ultimii 20 de ani, PIB-ul pe cap de locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare s-a multiplicat de câteva ori. Și totuși, copiii sunt mai puțini decât în anii ’90.
În trecut, locuința era moștenită sau repartizată, munca era prost plătită, dar stabilă, iar familia extinsă funcționa ca plasă de siguranță. Copilul venea înainte ca totul să fie rezolvat.
Astăzi, copilul vine după ce rezolvi tot: locuință, două venituri stabile, economii, echilibru emoțional, certitudinea că „poți face față”. Rezultatul este amânarea.
După cum notează BNR: „Fenomenul de îmbătrânire s-a acutizat, numărul persoanelor vârstnice la 100 persoane tinere crescând la 132,4 în ianuarie 2025 față de 126,8 în urmă cu un an. Vârsta medie a populației a crescut la 42,9 ani, cu 0,4 ani mai mult decât în ianuarie 2024. Reducerea ponderii populației apte de muncă determină un deficit de lucrători calificați, ceea ce afectează negativ productivitatea și capacitatea firmelor de a se extinde”.
Efectele demografice exercită presiuni asupra cheltuielilor cu pensiile, acestea fiind prognozate a depăși 10% din PIB în următorii 30 de ani, în timp ce contribuțiile la sistemul public de pensii vor scădea până la aproximativ 5,5% din PIB în următorii 15 ani și să se mențină la acest nivel până la finalul orizontului de proiecție (2070)”.
Satul care dispare
Într-un sat din sudul județului Teleorman, Maria Apreotesei, 41 de ani, închide școala primară în care a predat timp de 15 ani. Nu pentru că ar fi fost desființată oficial, ci pentru că nu mai are elevi. Ultima clasă pregătitoare a avut trei copii.
Un raport OECD arată că în multe comune nu se mai strâng suficienți elevi pentru o clasă I sau pentru cicluri întregi, astfel că școlile nu mai pot funcționa și copiii sunt transportați în localități vecine.
Teleormanul a pierdut aproape 15% din populație într-un deceniu. Oltul, Hunedoara, Brăila, Caraș-Severin – toate au scăderi de două cifre. Doar trei județe – Ilfov, Bistrița-Năsăud și Suceava – au crescut. În rest, România se rarefiază, aproape localitate cu localitate.
În paralel, emigrația continuă să golească exact segmentul de vârstă fertil. Peste 1,1 milioane de români trăiesc în Italia, alte sute de mii în Spania, Germania și Regatul Unit. Mulți fac copii acolo. Statistic, România nu îi mai vede.
Costul economic al absenței
Efectele nu mai sunt abstracte. Raportul dintre vârstnici și tineri a ajuns la 132,4 la 100 în ianuarie 2025, iar vârsta mediană a populației este de 42,9 ani. Piața muncii începe să resimtă lipsa forței de muncă, în special în IT, știință și inginerie.
România nu este o excepție. Conform Organizația Națiunilor Unite, există o probabilitate de 80% ca populația globală să atingă un vârf în acest secol și apoi să scadă. China, Germania, Japonia au ajuns deja acolo.
Întrebarea care rămâne
Înapoi în București, Elena Popescu spune că poate va face un copil peste vreo cinci ani. „Dacă putem cumpăra apartamentul. Dacă joburile rămân stabile. Dacă planetele se aliniază.”
Pentru România, miza nu este doar dacă Elenei i se vor alinia planetele. Ci dacă fiecare cuplu tânăr își permite să aștepte ca totul să fie rezolvat înainte de a aduce următoarea generație pe lume.
Pentru că, în tăcere, timpul biologic curge mai repede decât timpul politic sau economic.
INTERVIURILE HotNews.ro