Pozitia Copilului, film romanesc premiat cu Ursul de Aur la Berlin si comentariile presei germane

Desi regizorul filmului romanesc Pozitia Copilului, care tocmai a luat Ursul de Aur la Berlin, spune explicit ca „problema sociala e mai putin importanta”, o parte a presei germane insista sa plaseze filmul, prioritar, in contextul „coruptiei din Romania”. E un cliseu atat de folositor politic si impamantenit aici, care eticheteaza inca si inca o data, tarele societatii post-comuniste. Oricate eforturi ar face o tara din Est, din „fostul bloc”, se pare ca tinicheaua relelor, printre care si coruptia, ii va atarna de coada mereu. Cu toate ca marea coruptie, ceva mai bine disimulata, e la ea acasa si in Vest.

Despre „premierea realitatii”, printre care si „coruptia din Romania”, scrie Zeit.de. Despre cinematografia din Europa de Est, care la Berlinale se prezinta cu povesti regionale, cu „destine singulare, care reflecta totodata problemele sociale ale unei intregi natiuni” scrie Spiegel.de. Critica din filme ar tinti sisteme intregi de valori: „elita puterii, ca in Child`s Pose; un sistem de valori religios, ca in impresionanta drama preoteasca In the Name of, a polonezei Malgorzata Szumowskas”. Tot in categoria criticii sociale ar intra si filmul rusesc A Long and Happy Life, in regia lui Boris Khlebnikov, despre un tanar care vrea sa vanda ferma parintilor si sa se mute la oras, insa taranii din sat il conving sa pastreze vechiul colhoz, mai scrie Spiegel.

Filmul lui Calin Peter Netzer, Pozitia Copilului (The Child`s Pose), se bazeaza pe o poveste simpla, cu o complicata incarcatura psihologica. Barbu conduce masina prea repede si calca un baiat, care moare. Mama lui incearca, prin orice mijloace, chiar si cu bani, sa il scape pe fiul ei de pedeapsa. Mama e bogata si autoritara, fiul pare slab si mai degraba resemnat. Intr-un interviu luat regizorului roman la radioul german, prima intrebare care i se adreseaza este daca filmul sau tematizeaza „o constelatie sociala care se regaseste si in alte tari ale Europei de Est, sau in Italia”. E vorba de de situatia copilului unei familii avute, in care problemele acestuia le rezolva parintii, care au putere si bani.

Netzer isi apara insa punctul de vedere: „Problema sociala este mai putin importanta, ramane in fundal, e pe planul trei” zice el. Accentul cade in primul rand pe „relatia patologica dintre mama si fiu”, pe complexul oedipian, ca si pe incercarea de a da „o solutie umana conflictului aparut”. Aceasta solutie de factura umana este materializata la final de film, printr-un gest simbolic: strangerea timida de maini, reflectata indirect, in oglinda retrovizoare a unei masini. Asadar, din punctul de vedere al creatorului, al regizorului, psihologia relatiei dintre mama si fiu conteaza, in primul rand, ca si rezolvarea conflictului in spirit umanist.

Nu acest punct de vedere este impartasit de o parte a presei germane, care in incercarea disperata a Corneliei, mama lui Barbu, de a-si scapa fiul de belea prin orice mijloace, chiar si prin relatii sau cu bani, depisteaza din nou putreziciunea unui sistem. Poate pe drept, ar zice unii. Poate pe nedrept, am zice noi, extrapoland situatia la orice mama bogata din lume si orice fiu al ei aflat in pericolul de a fi condamnat la inchisoare pe viata, pentru un accident mortal provocat involuntar. Ce sisteme de valori intra in functie, intr-un astfel de context? Iubirea de mama, care nu cunoaste granite si legi, sau sistemul de valori al justitiei, care trebuie sa-si faca treaba si sa-l condamne pe vinovat?

Filmul romanesc premiat anul acesta la Berlin poarta un titlu care deplaseaza accentul pe „pozitia copilului”. Fiul Barbu are un rol mai degraba secundar. Copilul mort in urma accidentului nu mai poate vorbi, decat prin legile care il apara si postum. Care este pozitia copilului si la ce o putem raporta? La neputinta lui Barbu, strivit de deciziile unei mame atotputernice? La nefiinta unui baiat mort si parintii acestuia, carora li se incearca cumpararea tacerii, cu bani?

Pozitia copilului, oricare ar fi el dintre cei doi, pare a nu conta, in activismul mamei Cornelia, o arhitecta aparent lipsita de scrupule. „Figura cea mai putin simpatica dintre cele care apar in filmele concurente [n.a. la Berlinalele 2013] este intruchipata de Luminita Gheorghiu” in filmul Pozitia Copilului („Die Stellung des Kindes”), scrie Sueddeutsche.de. Filmul romanesc al regizorului Calin Peter Netzer este „suspect de a fi premiat”, scria publicatia citata, anterior acordarii marelui premiu de la Berlin.

Si Spiegel.de, la rubrica sa de cultura, vorbeste despre „raceala simtirilor, care face din Cornelia cea mai antipatica figura a Berlinalelor din acest an”. Este vorba, in primul rand, de reactia mamei, care afland despre accidentul produs de fiul sau, pe cand se afla in foyer-ul unui teatru, nu intreaba decat ce-i cu Barbu, in loc sa se intereseze de copilul mort si de parintii acestuia din urma.

Este reactia mamei atat de nefireasca, ne intrebam? Este psihologic de neinteles ca toata grija de mama si frica de consecinte sa se proiecteze initial, la aflarea unei asemenea groaznice vesti intai asupra celui apropiat, asupra „sangelui din sange”? E de neinteles lipsa unei empatii spontane fata de moartea unui copil strain si tragedia prin care trec parintii acestuia? In opinia publicatiei germane, se pare ca da. Ne aflam pe meleaguri cu un umanism istoric binecunoscut.

Calin Peter Netzer e inca un mare talent a carui biografie s-a construit paralel, in doua lumi. Nascut in 1975 la Petrosani, a emigrat in Germania cu parintii, la varsta de opt ani. Dupa absolvirea scolii, el s-a reintors in patrie si a studiat regia de film la Facultatea de Teatru si Cinematografie din Bucuresti (1994-1999). In timpul studentiei, Netzer a facut cateva filme de scurt metraj, pentru ca, in 2003, sa castige cu filmul sau de debut, Maria, premiul special al juriului de la Locarno si alte trei premii internationale. In 2009, el a realizat fimul Medalia de onoare.

„Am incercat sa raman obiectiv, sa nu ma implic subiectiv in poveste. Lucrez foarte matematic, cand filmez, construiesc o formula”, a spus regizorul cu educatie romana si germana, despre filmul sau premiat in 16 februarie. Netzer a locuit multa vreme in Stuttgart, inainte de a se stabili la Bucuresti. Impreuna cu scenaristul Razvan Radulescu, reprezentant al „noului val minimalist”, cu actrita Luminita Gheorghiu si toti cei care au contribuit la realizarea filmului premiat la Berlin, Calin Peter Netzer a facut treaba buna. O treaba distinsa cu un superlativ, la editia a 63-a a Festivalului de film de la Berlin.

E al doilea Urs de Aur luat de un regizor roman. In 2004, regizorul roman Cristi Puiu a plecat cu Ursul de Aur in geanta, pentru filmul sau de scurt metraj Un cartus de Kent si un pachet de cafea. Filmul lui Cristi Puiu a fost premiat de juriul international, cu motivatia: „Buget mic, impact urias, o poveste simpla, dar eficienta, cu dialoguri fantastice. Acest film este o remarcabila marturie despre o societate ce trece prin profunde transformari”. Se pare ca nici dupa opt ani de la primul Urs si in ciuda recunoasterii internationala repetate, a valorii cinematografiei romanesti -vezi si premiile de la Cannes luate de Cristian Mungiu-, situatia finantarii productiilor cinematografice din Romania nu s-a ameliorat. Bugetele au ramas mici, eforturile creatorilor, in consecinta, mari.

„Cinematografia romaneasca are mult succes, insa statul investeste doar foarte putini bani, subventionarea e foarte mica. Mai ales pentru numarul mare de oameni talentati”, a spus Calin Peter Netzer, publicatiei Stern.de. „Ca urmare a crizei, sustinerea a devenit si mai mica, si mai greoaie. Se mai adauga faptul ca in Romania tot mai putini oameni merg la cinematograf”, a adaugat el.

In epoca Internetului si tembelizorului, cinematograful pare celor mai multi ceva inutil si desuet. Este oare intr-adevar asa? Sunt salile de cinema sortite pierii? Poate ca da, daca reactia marelui public, la nou si modernitate, ramane de pelican. In sensul ca acesta inghite mult si fara discernamant, tot ce i se baga pe gusa.