Problema presei, din punct de vedere democratic I (de Horia-Roman Patapievici)

De ce este presa, alaturi de institutia parlamentului, un dispozitiv esential al democratiei?” Fireste, nu doar pentru ca le ofera jurnalistilor o tribuna privilegiata de la care isi pot face auzita vocea. Principiul este: „presa egal libertatea opiniilor”.

Dar! A spune doar ce-ti trece prin cap nu este inca expresia libertatii: pentru a iesi din zona bunului plac, libertatea trebuie sa se asocieze cu adevarul, iar adevarul trebuie sa aduca cu el responsabilitatea.

Altminteri, ramanem in zona „vorbarie arbitrara si plina de gratificatii pentru unii, tacere cu nod in gat fara nicio satisfactie pentru altii”, ceea ce nu suna deloc democratic.

Or, din expresie a unei libertati supuse bunului plac, presa devine cu adevarat un dispozitiv esential al democratiei numai atunci cand: (1) scrisul in presa NU este tratat ca un privilegiu si NU este folosit ca o sursa de putere; iar (2) jurnalistii sunt ghidati de adevar in formularea opiniilor lor.

Altfel spus, presa este un dispozitiv esential al democratiei atunci cand libertatea a ceea ce este doar arbitrar (opinia subiectiva ori interesata) se transforma in libertatea a ceea ce este si adevarat (opinia obiectiva), si comun (binele comun).

In sine, simpla existenta a unei prese nu asigura deloc democratia.

Aliata cu statul autoritar ori roaba a celui totalitar, presa functioneaza ca un instrument al indobitocirii, spalarii pe creier si manipularii.

Ca sa contribuie la nasterea democratiei ori sa joace un rol in consolidarea ei, presa trebuie sa se conformeze catorva principii practice: (a) nu trebuie sa fie expresia unor interese, ci a interesului public; (b) nu trebuie sa adopte punctul de vedere al privilegiului, ci al egalitatii; (c) nu trebuie sa functioneze ca o casta, ci ca o instanta; (d) nu trebuie sa dramuiasca adevarul, ci sa scotoceasca dupa minciuna.

Acestor patru caveat-uri trebuie sa le adaugam trei principii de intelepciune: daca vrea sa fie democratica, presa trebuie sa respecte faptele, e necesar sa manifeste prudenta fata de asocieri si e obligatoriu sa puna in centrul preocuparilor ei publicul (refuzand narcisismul).

Faptele: e fara dubiu ca presa trebuie sa pretuiasca faptele mai mult decat opiniile, opiniile mai mult decat teoriile, iar teoriile mai mult decat ideologiile.

Motivul e simplu: ideologiile s-au dovedit a fi sursa celei mai mari orbiri, iar orbirea ideologica – izvorul celei mai insatiabile uri. Asocierile: la fel de clar e ca, pentru a evita inregimentarea, presa trebuie sa refuze cartelarea.

Narcisismul: in conditii de libertate este cel mai mare viciu al presei, deoarece el face inevitabila aservirea fata de politica, ireversibila ruptura de realitate si imposibil serviciul public.

In lumina acestor sapte principii, care e situatia presei noastre din ultimii ani? O voi spune abrupt si fara atentie la nuante: tipica pentru presa scrisa e abandonarea publicului in favoarea patronatului; tipica pentru presa audiovizuala e abandonarea publicului in favoarea divertismentului.

Primul abandon e ilustrat de modul in care s-a sindicalizat presa scrisa; al doilea e epitomizat de evolutia postului privat de televiziune Pro TV.

Un paradox al mediului nostru jurnalistic este ca, la noi, nu jurnalistii au facut sindicat pentru a se proteja de patronat, ci patronii au facut sindicat, pentru a-si proteja interesele.

Or, faptul ca patronilor de presa le-a trecut prin cap sa faca un sindicat din care initial jurnalistii erau exclusi demonstreaza fara echivoc ca asocierea lor a avut drept scop nu protejarea presei de ingerintele ostile ale statului ori mediului de afaceri, ci punerea propriilor lor afaceri la adapost de ingerintele nedorite ale concurentei nu de presa, ci de afaceri.

Deci nu libertatea presei a fost vizata, ci imunitatea intereselor. Ceea ce inseamna ca presa noastra, care este in momentul de fata o presa de patronat, are despre sine constiinta ca trebuie sa fie a sefilor, mai degraba decat a jurnalistilor; si mai degraba decat a celor care o citesc, a celor care fac banii din ea. Publicul e pe ultimul loc, pentru ca pe primul este oligarhia proprietarilor.

Or, cum se poate proteja oligarhia proprietarilor (deghizata in sindicat) de concurenta jurnalistilor, ale caror interese sunt in mod natural democratice, ori de ingerinta acelei parti a statului cu care nu a stabilit inca aliante profitabile? Intr-un singur fel: monopolizand vocea presei si devenind un dublu partener: de afaceri, pentru lumea politicii, si politic, pentru lumea afacerilor.

Primul obiectiv a fost realizat: Clubul Roman de Presa s-a substituit cu succes vocii presei: in orice situatie de criza, singura voce care se aude e a lui, presa necartelata e muta. Consecinta acestei substitutii reusite este ca CRP a monopolizat si alte doua canale de comunicare cu presa: al statului si al societatii.