Reflecții pe marginea cărții lui Edward Kanterian, Între credință și rațiune. Drama filozofiei de la Erasmus la Kant, 2023

Cartea lui Edward Kanterian este o sinteză concentrată a complicatei relații pe care o are gîndirea cu credința, rațiunea cu revelația, în perioada cuprinsă între Renaștere și epoca iluminismului. Autorul reușește să ofere o istorie concisă unei tradiții de gîndire intensă, care cu greu poate fi sistematizată într-un mod riguros. Apostolii gîndirii premoderne și moderne, sub moștenirea cărora se construiește mentalul actual, sînt analizați pe rînd. Cei mai importanți sînt: Erasmus, Luther, Montaigne, Pascal, Bayle, Newton, Boyle, Locke, Hume, Descartes, Spinoza, Leibniz, Wolff și Kant. Însă figuri mai puțin ilustre sînt de asemenea examinate minuțios, cu bibliografia la zi. Pe scurt, avem de a face cu un îndreptar de gîndire modernă, cititorul avînd la îndemînă nu doar bibliografia necesară pentru a aborda istoria acestei perioade, ci și o expunere enciclopedică a celor mai importante direcții de argumentare din zorii intelectualității moderne.

Relația dintre credință și rațiune este explorată atît istoric, cît și conceptual, cartea putînd fi citită și ca o radiografie a filozofiei europene moderne pînă la Kant, care ilustrează cum rațiunea filozofică este permanent marcată de teme religioase și doar pe alocuri de probleme științifice. Kanterian subliniază că avem de a face cu o istorie intelectuală care cu greu se poate defini ca fiind strict filozofică, laică și revoluționar științifică, ci mai degrabă cu una care se suprapune și intersectează cu sistemele – excesiv de multe și pestrițe – de gîndire teologică. Însă aceste categorisiri, trebuie adăugat, nu reflectă fidel cultura modernă timpurie, ci mai degrabă modul nostru de receptare și de ajustare a acelui ferment intelectual care a dominat cultura vest-europeană. Subiectele teologice, metafizice și de filozofie naturală sînt atît de suprapuse, încît unele răspunsuri pe care noi azi le-am cataloga drept științifice nu răspund decît unor provocări teologice, pe cînd alte soluții filozofico-metafizice nu răspund decît unor întrebări ce țin strict de discursul teologal. Acest lucru nu trebuie să surprindă, pentru simplul motiv că mult timp în gîndirea europeană, teologia și filozofia s-au suprapus pînă la identitate. O constantă intelectuală a epocii moderne timpurii, demonstrează savant Kanterian, este una strict teologică (în special legată de rolul și posibilitatea revelației), care a frămîntat pînă și cele mai raționaliste spirite. Altfel spus, gîndirea pre-kantiană este una filozofic-teologică, iar acest lucru se observă nu numai la gînditorii consacrați drept filozofi „puri” (e.g. Descartes), care par aparent neîntinați de problematicile teologice, ci și la teologii care încearcă să facă pe cît posibil abstracție de filozofie și de istoria ei. Există astfel o relație directă între teologie (în special din partea etosului protestant) și filozofia epocii moderne. Însă nu doar o relație directă, oarecum de așteptat, ci și o influență ireversibilă din cele mai neașteptate colțuri ale Reformei, cum ar fi Zwingli. Fără programul teologic anunțat de Luther, începuturile și marile interogații ce dau specificitate gîndirii moderne ar fi avut un cu totul alt conținut și ar fi cunoscut un cu totul alt destin.

Prin urmare, pentru a-l înțelege astfel pe Kant și temele care-l frămîntau, nu este suficient a-i citi opera și exegeza analitică ce încearcă să clarifice cît se poate din structura sistemului său filozofic. Mai este necesar un ingredient, și anume tocmai acela legat de istoria filozofiei moderne pînă la Kant și a întrepătrunderii acesteia cu gîndirea teologică (în special cea luterană și reformată). Aceste întrepătrunderi sînt rar abordate de către exegeza kantiană, cel mai adesea fiind martorii unei reconstrucții istorice unilaterale, care pune accentul pe un crescendo al filozofiei raționaliste de la Descartes pînă la Kant prin punerea în antiteză a acesteia cu empirismul. Or, în erudita carte a lui Kanterian vedem că discursul gîndirii moderne, fie el de tip raționalist sau empirist, s-a șlefuit prin contactul direct cu interogația teologică. Acest Weltanschauung teologic nu numai că a zdruncinat și restructurat social începuturile epocii moderne, dar a constituit și sursa de referință pentru cele mai provocatoare minți din istoria filozofiei.

Avînd în vedere aceste coordonate, este de multe ori neadecvat să studiezi argumentele filozofilor doar de dragul argumentației, fără a vedea cine exact formulează un anumit tip de argument, de ce și în ce context. Dacă nu am ști cine este autorul textului, acest lucru ar fi permisiv, poate chiar ideal, însă atunci cînd argumentul poate fi localizat și atribuit, contextul poate clarifica foarte mult, poate chiar mai mult decît intenția textului. Desigur că argumentul are valoare în sine și trebuie evaluat în funcție de validitatea lui, însă acest lucru s-ar putea realiza doar dacă argumentele filozofice ar fi lansate anonim, fără a ști cine le formulează. Chiar și într-o situație de acest fel, tot ne-am întreba de ce acest gen de argumente au fost formulate într-un anumit moment și nu mai devreme sau mai tîrziu. Gîndirea filozofică, în esență rațiunea, are propria ei poveste, i.e. tradiție (precum teologia creștină care-și construiește identitatea pe două axe: Scriptura și tradiția sinodală, acestea fiind îngemănate) și de aceea de cele mai multe ori filozofii nu pot fi înțeleși în totalitate în afara propriei tradiții de gîndire. Această subliniere a elementului tradițional-contextual în filozofie merge oarecum în răspăr cu modul curent de exegeză care oferă întîietate doar argumentării. Un fel de solum argumentum și doar atît. Or, exegeza oricărui fel de argument trebuie să țină cont, însă nu la modul absolut, desigur, și de emițător, dar mai ales de cadrul intelectual în care se alcătuiește conținutul de gîndire respectiv. Acest cadru se poate lărgi în multe direcții, însă în cazul de față contextul metafizic-religios este cel care are o importanță primară. Altfel spus, filozofia are o istorie și nu poate fi concepută în afara ei, iar Kanterian subliniază incredibil de convingător acest lucru.

Chiar și atunci când Kant reconsideră metafizica și argumentează împotriva posibilității unei cunoașteri transcendente (în special legată de cunoașterea existenței lui Dumnezeu), acest mod de a problematiza și raționa este tributar unei gîndiri filozofico-teologice, care este frămîntată de probleme similare epistemico-metafizice, în timp ce răspunsurile obținute anunță mai mult sau mai puțin idealismul critic. S-ar putea conchide că avem de a face indubitabil cu o prelungire a apologeticii în sînul raționalismului. Cu alte cuvinte, „revoluția copernicană” kantiană nu poate fi gîndită în afara preistoriei ei intelectuale care coboară pînă în zorii epocii moderne. Această preistorie îi anunță pe Kant și multe din temele sale. Revoluția kantiană este de fapt punctul final al unei revoluții începute cu cîteva secole mai devreme. Soluțiile lui Kant sînt clar diferite, însă modul de formulare a problemelor este specific pre-kantianismului. Din acest motiv, iar Kanterian subliniază foarte clar acest lucru, Kant nu poate fi înțeles fără teologicul de tip protestant, și pe alocuri chiar pietist, care preocupă intens filozofia modernă timpurie, dar și Collegium Fridericianum (în special prin Martin Knutzen) unde Kant a studiat în tinerețe. Kant este astfel un produs al propriului oraș, Königsberg, dar și al propriei epoci. Mai concret, arată autorul, al acelei Schulphilosophie, un curent intelectual și pedagogic care și-a avut rădăcinile în reformele luterană și calvinistă și care a dominat spațiul german mai bine de un secol înaintea lui Kant. Aici Kanterian merge oarecum în răspăr cu tot efortul filozofiei anglo-saxone (care-și are în cele din urmă rădăcinile în Școala de la Marburg și exponentul ei, Hermann Cohen) care-l înfățișează pe Kant ca pe un gînditor aproape contemporan cu noi și în cele din urmă secular. Concepte filozofice care par în esență stric kantiene sînt determinate istoric, în acest caz, teologic. Nu a apărut de nicăieri dialectica transcendentală, ba, mai mult, aparenta neutralitate cu privire la întrebări fundamentale religioase este mai degrabă legată de revoluția teologică luterană decît de revoluția științifică. Contextul determină nu doar conținutul interogativ, ci și modul de formulare. Cu toate că răspunsurile oferite nu sînt de factură teologală, totuși turnura critică kantiană trebuie regîndită, în virtutea arheologiei ideative propuse de Kanterian. Fie că ne place sau nu, gîndirea lui Kant este mai aproape de teologie decît de știință, cum de altfel sînt cei mai importanți gînditori premoderni și moderni. Cu alte cuvinte, Kant ar aparține mai mult evului mediu, decît iluminismului. Prin modul în care se contextualizează gîndirea kantiană, cartea lui Kanterian amintește de ceea ce Allan S. Janik și Stephen S. Toulmin realizează în Viena lui Wittgenstein (publicată în 1973, ed. rom. 1998, Humanitas), unde avem de a face cu o regândire a filosofiei lui Wittgenstein în funcție de contextul cultural. _Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro